- Final de călătorie -
Ţara florilor de liliacAcum, de Paşti, va înflori imensa pădure de liliac de la Ponoarele. Miresme halucinante vor cotropi aşezarea, cu tufe de flori albe şi violet crescute pe deasupra stâncilor ciuruite de peşteri. Un sat în care totul îţi dă senzaţia de "altă lume". Totul e altfel. Unic în România. Îţi trebuie timp, ca să poţi vedea toate "minunile" locului, risipite pe întinsul platou mehedinţean, de sub Piatra Cloşanilor. Mulţimile mari de oameni ce se adună aici, la "Sărbătoarea Liliacului", străveche celebrare a primăverii, sunt mereu uluite de frumuseţile adunate într-un spaţiu atât de restrâns, transformat, ca semn de preţuire aleasă, în rezervaţie a Academiei Române. Din păcate, atât de puţin cunoscută...
Munţi goi pe dinăuntru, peşteri adânci, ca nişte-ntregi universuri subterane, în care se varsă lacuri colosale, ce dispar şi reapar ca prin farmec, câmpuri albe de lapiezuri calcaroase, pe care păşeşti ca-n alte tărâmuri, locuri cu istorii milenare şi oameni încă ţinând ritualuri păgâne, peste care au trecut cei dintâi sfinţi creştini... Sunt poveşti peste tot, sunt legende, istorii ce se potrivesc atât de uimitor cu zămislirea geologică a ţinuturilor, încât poţi zice că hălăduieşti printr-un tărâm de la facerea lumii. Iar peste toate, "Podul lui Dumnezeu". Minunăţia de la Ponoarele!... O uriaşă arcadă de stâncă, arcuită peste Valea Pragului, singura cale ce leagă Tîrgu-Jiu de Drobeta, prin Baia de Aramă. Astfel de poduri naturale sunt doar trei pe planetă, dar al nostru e singurul circulat, şi pe deasupra încărcat cu puteri supranaturale, energii stranii, ce i-au uimit pe toţi cei care s-au nimerit pe aici.
Toate astea sunt strânse într-un singur sat: Ponoarele. Plus superbele Chei ale Băluţei, sau dacicul Stei al Ponorii - o spinare de stâncă sub care se ascunde bisericuţa blestemată de însuşi Sfântul Nicodim, înainte de-a zidi Tismana... Toate se vor acoperi în curând, la sfârşit de april, cu una din cele mai întinse păduri de liliac ale Europei. Peste douăzeci de hectare de petale cu miros îmbătător, ce preschimbă locul într-un paradis al miresmelor şi visării. Stând aici, pe culmea Ponorii, dinăuntrul căreia răsună zvonurile abisalelor peşteri, privind din înălţimi întreg satul alături de profesorul Dumitru Borloveanu, îmi zic că nu se poate un tărâm mai frumos pentru a veni primăvara.
Mările lui CousteauN-ai zice că sub acest peisaj angelic şi tihnit, se răsfiră în hăurile pământului grote adânci şi întortocheate, în care se-ntind lacuri largi precum mările, comunicând unele cu altele, pe zeci de kilometri. Tenebre fascinante, pe care nici scafandri sau speologi vestiţi, nici măcar Jacques Yves Cousteau, sosit aici cu întreaga echipă de cercetători, n-au izbutit să le parcurgă vreodată, până la capăt. "Totul te duce cu gândul la «două lumi». O lume văzută, la lumină, pe care o vedem, o admirăm, o pipăim. Dar cea mai fascinantă e lumea subterană, nevăzută, care sfredeleşte pământul şi încă este necunoscută", îmi zice profesorul ponorean, custodele tuturor peşterilor nevăzute de sub picioarele noastre, omul care de-o viaţă s-a căznit să le dezlege misterele şi să le afle legendele. Borloveanu l-a cunoscut personal pe Cousteau, a lucrat cu el pe când acesta explora grotele mehedinţene. Le-a fost călăuză atâtor savanţi celebri care-au venit aici, atraşi de o anume "putere" misterioasă a zonei. Chiar sub noi e peştera Ponoare, încă înnămolită de ape, dar care se va putea vizita în curând. Galeria ei "fosilă" e o adevărată capodoperă a naturii, plăsmuită de lupta acestor monştri subterani de calcar cu erele geologice, ce-au dat naştere unor frumuseţi neexplicate de mintea omenească. "Cunosc această grotă aproape metru cu metru. Pereţii ei încep să devină străvezii, galbeni-roşiatici, în lumina lanternelor. Iar din ei pornesc să apară statuete stranii. Unele din ele parcă ar fi ciobani din zona noastră, cu păturile-n spate, care stau cumva atât de firesc, aşa cum îi ştim dintotdeauna... Undeva, în partea dreaptă, apare un bătrân cu mâinile la tâmple, exact în poziţia Gânditorului milenar... Apoi, din tavan, coboară nişte falduri roşii-galbene-maronii, asemeni fotelor noastre mehedinţene. N-ai cum să nu te-ntrebi de unde a ştiut natura să creeze asemenea miracole, întocmai după măsura locuitorilor de deasupra. De parcă s-ar fi inspirat din istoria noastră, a oamenilor... Iar picătura curge, curge... Amplificată bizar, în liniştea aceea a peşterii, încât uneori parcă ai senzaţia că poţi «comunica» cu peştera, cu întreg adâncul pământului... Niciunde nu simţi mai profund că eşti «parte a Creaţiei» decât aici, în aceste lumi subterane, prin care păşeşti uluit, ca printr-o ireală galerie de artă. Ploile acelea de stalactite, ca nişte candelabre de biserici, atât de dese, ce se opresc chiar deasupra capetelor noastre... Simţi parcă nevoia să nu le atingi, să umbli smerit, ca printr-un templu."
Bulba, matca apelorProfesorul vorbeşte cu ochii închişi, de parcă s-ar înfiora de ceea ce vede cu ochii minţii, în subterane. La mijlocul peşterii Ponoarelor se află o "capcană", un sorb adânc, despre care localnicii credeau că duce direct în mijlocul pământului. O pâlnie în stâncă prin care, dacă ai păşit în gol, cazi vreo opt metri până în strânsura avenului, apoi încă douăzeci, până-ntr-un lac întunecos, unde te poţi rătăci fără speranţă. Acolo e Bulba!, Peştera Mare, matca tuturor apelor din împrejurimi. Cea mai întinsă şi mai adâncă dintre toate. Cu trei etaje suprapuse, având o diferenţă de nivel de 25 de metri între ele. Poţi merge kilometri întregi cu barca pe dedesubtul întregului sat, fără să îi găseşti ieşirea. Doar trei-patru luni pe an te poţi încumeta în ea, când nu e deplin cotropită de ape. Contempli "Galeria cu Anastomoze", cea a "Vălurilor de Cristal" sau "Templul Egiptean"... Spaţii unde lucrătura naturii a rămas neatinsă de la plăsmuirea lumii. Doar să ştii că toate astea există, acolo, dedesubtul tău, şi nu poţi să nu te cutremuri!
Lacul fantomă
De-o parte şi de alta a măgurii pe care stăm cocoţaţi, sunt două lacuri miraculoase: Zatonul Mare şi Zatonul Mic. Primul e acum doar o vale pustie şi prelungă între munţi, cu înfăţişare roşiatică, selenară. Abia când zăreşti brâurile de mâl de dedesubtul pădurilor, realizezi că aici a fost numai apă, peste 20 de hectare de apă, adâncă de 20 de metri - cel mai mare lac carstic al României. Cercetători de renume l-au numit "Lacul fantomă". Fiindcă el, efectiv, apare şi dispare. Iarăşi te înfiori, ascultând: "De-o frumuseţe rară când e plin, acest lac poate să reziste şi şapte ani, pentru ca apoi să intre-n pământ, în numai câteva zile. Se mută prin avenuri în peştera Ponoare şi apoi în peştera Bulba, rămânând acolo, în genuni, până la alte şi alte ploi mari. Practic, întreg lacul coboară în peşteri, ca prin farmec..." Iar celălalt, Zatonul Mic, e numit "Lacul fără fund". Pe bună dreptate: specialiştii n-au reuşit niciodată să-i coboare prin sorb şi să-i găsească sfârşitul. Când intră cineva acolo, nu mai iese nicicând...
Podul lui DumnezeuProfesorul Borloveanu e cea mai autorizată călăuză prin aceste lumi. El are o pensiune modestă, dar curată şi de bun gust, chiar lângă Podul lui Dumnezeu, unde-i primeşte cu drag pe toţi iubitorii muntelui care au nevoie de preţuri reduse.
Alte două pensiuni sunt "Maria Elena" şi "Conacu' boierului" - ultima, foarte elegantă, se va deschide chiar acum, de Sărbătoarea Liliacului. Sunt altfel de turişti, aceştia, ce vin în aceste locuri inexplicabil de puţin cunoscute. Sunt oameni ce vor să evadeze în alte universuri, să "plutească" prin poveşti şi legende. Podul lui Dumnezeu! Pe acesta îl caută, în primul rând, datorită renumelui său magic. Într-adevăr, e impresionant să-l priveşti. Bolta de stâncă, pe care încă circulă maşini, aflată la 22 de metri înălţime faţă de-o vale prăpăstioasă, se află în mijlocul tuturor acestor miracole naturale. S-a născut prin prăbuşirea tavanului peşterii Ponoarelor, zice ştiinţa. Dar legenda coboară şi mai adânc. Cea culeasă de profesorul Borloveanu, de la un bătrân ponorean, care a murit în anul 1980, la vârsta de 92 de ani:
"Oamenii mereu au crezut că aici, chiar în peştera lor, sălăşluia Dracul. Năpăstuia sătenii. De-aceea ei l-au chemat în ajutor pe Dumnezeu, iar Dumnezeu a coborât din cer şi a apăsat cu palma tavanul peşterii, prăbuşindu-l peste gura ei. Diavolul însă a reuşit să scape pe ieşirea cealaltă, spre lacul Zaton, zbătându-se asurzitor şi agăţându-se cu ghearele de colina Ponoarelor, lăsând în urmă minunatele «câmpuri de lapiezuri» ale Cleopatrei şi Afroditei - caneluri de calcare brăzdate în munte, de-o frumuseţe ireală, unice în Europa..." Apoi, rănit şi umilit, necuratul s-a urcat pe-o stâncă de pe malul lacului, numită şi acum "Stânca Dracului", de unde veghează mereu spre cei ce vin să se scalde în apele fantomă, şi cerând, aproape în fiecare an, cap de om. Lacul a rămas al Diavolului, Podul al lui Dumnezeu. Oricum, amândouă iradiază o "putere". O energie binecuvântată, ce-i ocroteşte pe oamenii ce trec peste Podul lui Dumnezeu, ca pe o punte spre alte dimensiuni.
Profesorul Borloveanu cunoaşte bine multele "accidente" care s-au petrecut aici, socotite drept nişte întâmplări divine. Maşinile de mare tonaj, care au rămas fără frâne şi-au zburat, efectiv, în prăpastie, peste pădurile din vale, transformându-se în mormane de fiare contorsionate, dar şoferii lor au scăpat nevătămaţi. Niciodată pe Podul lui Dumnezeu nu s-au înregistrat victime. Cele mai uimitoare întâmplări au avut loc în 1976 şi 1987. Recent, un biciclist care-a căzut în hău, a scăpat doar cu câteva zgârieturi. "Miracol divin", a fost singura explicaţie.
O altă legendă zice că Podul ar fi fost ridicat de Dumnezeu special pentru ca Sfântul Nicodim să poată trece spre Tismana, după ce oamenii l-au alungat din sat, fiindcă voia să le facă o mânăstire. Temându-se să nu-şi piardă pământurile, localnicii i-au înscenat un furt, ponegrindu-l. Iar Sfântul a lăsat în urmă un blestem vechi de 600 de ani, ce nu s-a dezlegat decât în anul 1763, când ponorenii au reuşit să-şi facă iarăşi biserică, pe vatra străvechii mânăstiri. Toate aceste energii au rămas încă aici, crede Dumitru Borloveanu, dimpreună cu mulţii cercetători care i-au întărit convingerile. Ultimele dovezi s-au ivit chiar acum câţiva ani: nişte turişti îşi puseseră corturile în gura Peşterii, sub Podul miraculos. Erau veniţi de la Bucureşti, încărcaţi cu aparatură multă. Făceau nişte "măsurători energetice" ale locului, încercând să-şi explice cum de femeile ponorence pot urca aceste pante istovitoare cu "clojnele" lor purtate pe cap sau în spinare, sau
chiar cu întregi căpiţe de fân în spate, drept sarcină, fără a obosi. "Aceste femei sunt un fenomen în toată România", au zis. Nu pricepeau cum, chiar dacă sunt bătrâne, ele sunt ferite de boli şi ajung la vârste aproape de suta de ani, după un asemenea efort fizic, zi de zi. Dar, după primele teste, şi-au dat seama că şi ei pot realiza cu uşurinţă acest exerciţiu, fără un mare efort. Şi-au pus bolovani în rucsacuri, pe care îi cântăreau, urcau apoi versanţii, iar când se întorceau îşi făceau verificări medicale, dându-şi seama că asemenea performanţe nu le-ar fi realizat niciodată în viaţa obişnuită. Borloveanu i-a vizitat la corturi, în ultima seară de dinainte de a pleca, astfel că a putut afla unele concluzii. Deşi erau foarte discreţi şi nu voiau să fie făcute publice încă cercetările lor, i-au zis doar un singur lucru, ca de la suflet la suflet: "Este clar că ceva se întâmplă aici. E una din zonele cele mai încărcate energetic din ţara asta...". Iar unul dintre ei, profesor universitar, conducătorul întregii expediţii, a mai completat ceva, dus de gânduri... Citez: "Nu ştiu cum se explică. Dar parcă, într-adevăr, am fost transpuşi în altă lume... Într-o altă falie a timpului".
Foto: speopoli.wordpress.com, infopensiuni.ro, ponoarele.ro
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
