"Formula AS" în Munţii Mehedinţi: Mortul soarelui

- În puţine alte locuri din ţară, oamenii cred aşa de puternic în "lumea de dincolo". Cultul morţilor e celebrat ca un cult al vieţii, însoţit de ritualuri din vremuri de dinainte de creştinism. "Cântecul Zorilor", de o frumuseţe răscolitoare şi stranie, se numără printre ele. Vi-l prezentăm practicat "în direct", în satul Ponoare, din Mehedinţi -

Bocetul magic

A treia dimineaţă după moarte. La ora şapte am fost acolo. Într-un sat din Munţii Mehedinţi, unde auzisem că s-ar putea să se cânte străvechiul "Cânte­cul Zorilor". O incantaţie păstrată, probabil, din ritua­lurile dacice sau şi mai veche, un descântec al morţilor ieşit, astăzi, din obiceiurile de înmormântare ale satelor româneşti, menit să însoţească lunga călătorie a sufletelor spre lumea de dincolo.
Ponoare. Doar bănuim satul, într-un hău larg şi ro­tund dintre munţi. Farurile maşinii mătură întune­ricul spre singura lumină cocoţată pe-un povârniş înalt, la capătul unor uliţe întortocheate. Lângă mine e profe­sorul Cornel Boteanu, un pasionat al tradiţiei mehe­din­­ţene, care de ani de zile "vânează" să asculte pe viu "Cântecul Zorilor" prin cătunele ascunse prin munţi. Are şi el emoţii. De multă vreme nu l-a mai auzit "pe viu", neregizat, rostit lângă căpătâiul unui mort, după toate rânduielile ancestrale şi exact la răsăritul soarelui. Doar atunci are putere - zice -, la răsărit, când sunt aduse strigătoarele "hăle bătrâne", despre care nici nu ştia dacă mai cântă, căci mai toate şi-au tăinuit forţa descântecelor nemaiavând cui să le lase mai departe. "Doamne, numai de-ar cânta...", spune, şi priveşte concentrat înainte, prin beznă, încer­când să regăsească drumul.
Casa lui Pătraşcu Nicolae e vârâtă sub un dâmb de drum, micuţă. Prin chenarul uşii larg deschise iese lu­mină. Singura lumină din toată întinderea tăcută a caselor risipite pe dealuri. Bătrânul e întins în "tron" (sicriu n.a.), sub un voal alb, şi chipul abia i se între­ză­reşte pe sub pălăria cafenie, pe care a purtat-o me­reu în zilele de sărbătoare şi o poartă şi acum, pe ulti­mul drum. Aici a trăit singur, doar cu băiatul său, Clau­­diu, care-i stă alături, pe un scaun, cu privirea golită. Patru femei din vecini au venit să-i ţină de urât, să-l ajute cu trebile înmormântării. Ele muncesc, el stă pierdut. Deşi are aproape 40 de ani, tot a flăcău arată. N-are nevastă, copii, serviciu, nimic. Doar cu bătrânul a stat, muncind pe lângă casă, se aveau unul pe altul. Acum nu mai are pe nimeni. Nu poate vorbi, dă mereu să izbuc­nească în plâns, dar nici lacrimi nu mai are. O disperare a singu­ră­tăţii cum rar mi-a fost dat să văd. De trei zile, de când i-a mu­rit părintele, n-a putut să doar­mă sau să stea pe acasă. Umblă rătă­cit, pe uliţe, încercând să se lipească de oameni, dar nu poate vorbi cu ei. Ieri fusese toc­mai până la Severin, cu un taxi, "să rezolve nişte treburi", însă când a ajuns acolo şi-a dat seama că nu mai ştie ce caută. Îl opreau gospodarii pe stradă: "Unde te duci, măi, Claudiule?..." Iar el nu putea să răspundă. A cheltuit pu­ţinii bani aiurea, nu ştia nimic din rânduielile îngropăciunii. No­roc cu femeile astea care l-au ajutat. El doar atâta ştia: că bă­trânul lăsase cu limbă de moar­te să i se cânte vechiul "cântec al zorilor". "Zorile"...

"Rasări soare, frăţioare!..."

Aşteptăm stingheri în odaia tencuită toată în verde. E foarte frig, căci uşa stă mereu larg des­chisă, spre a-i îngădui sufletului să iasă. Tânărul e încremenit lângă bătrânul întins, femeile se preling ca nişte umbre pe lângă ziduri. Îl cu­nosc pe Boteanu, le-a fost profesor de română cândva, în sat, şi ne-ndeamnă şoptit să şe­dem, să mâncăm ceva. Nu putem. Ne simţim speriaţi, ruşinaţi. Afară, prin dreptunghiul uşii, bezna începe parcă să se facă violeţie, albăstrie... Un cocoş ţipă de­parte, şi o femeie zice că nu-i de ajuns. Că trebuie să aşteptăm al treilea cântat. Şi-atunci vedem trei lumi­niţe coborând pe drum! Trei stele pâlpâinde coboară dealul spre casă. Trei femei, trei siluete negre, ţinând lumânările în palme, păşind încet şi solemn la vale. De-o parte şi de alta sunt două mai scunde, mai sme­rite, mergând şontâc şi mărunt după cea de-a treia, din mijloc, care vine cu fruntea sus, semeaţă, ca o regină îmbrobodită în falduri negre. Vine cu ochii închişi şi lumânarea luminându-i chipul foarte alb, de parcă ar pluti într-o visare. E Maria lu' Tudorescu, ultima cân­tătoare a zorilor din Ponoare, un adevărat "tezaur" al aşezării pentru ştiinţele ei străvechi. Ea e miezul. Celelalte două au fost alese doar ca să-i ţină isonul, căci Zorile nu se pot cânta decât de-un număr fără soţ de femei, dar niciodată de una singură. Oricum, Maria are "ceva" ce o face specială. O nobleţe a chipului, o seninătate severă şi tragică... Şuviţe albe, ample, îi ies de sub năframa îndoliată, iar când deschide ochii albaştri-albaştri, privindu-ne pe toţi cu luare-aminte, parcă încremenim. Profesorul îşi descoperă capul înaintea ei, cu sfială. Cele trei femei stau afară, în faţa casei. Se întorc cu spatele la fereastra odăii cu mortul, privind toate trei spre răsărit, peste văi, undeva de­parte. Şi aşteaptă. Şi abia când cerul începe a se des­face în orizonturile ceţoase, când prima rază de lumi­nă se iţeşte moale peste culmea încă învăluită-n zăpezi a Pietrei Cloşanilor şi cocoşii pornesc a cânta a treia oară, viguros şi prevestitor, abia atunci, din pieptul Mariei Tudorescu izbucneşte un cântec puternic, ce vine parcă din negura istoriei neamurilor, umplând tot podişul acela mare dintre munţi, toate casele în care încep, la rându-le, să se aprindă lumini, una câte una: "Cocoşei negri cântară/ Zorile să revărsară.../ Zo­rilor, surorilor,/ Nu pripireţi a zorire/ Pân' Nicolai s-o gătire/ S-o găti, s-o-mpo­dobire/ Ge (de) lume s-o des­părţire/ Scoală, Nicolae, scoală/ Scoală-te mare-n picioare/ Sus la pragu-ăl mare/ Uită-te la răsărit/ Vezi ce s-o ivit/ Un murg negru mohorât/ Cu frâu' cernit/ Şi scări ge argint/ Vine, vine să te iare/ Să te ducă la mormânt/... Rasări soare, frăţioare!/ Ge ia ceaţa mun­telui,/ Şi pulbăru' drumului/ Că Nicolae-i călător/ Că pleacă ge pe pă­mânt/ Dintr-o ţară-n altă ţară/ Dintr-o lume-n altă lume/ Unde soarele n-apune..."

Sicriul magic

Nu e un bocet obişnuit. Nicidecum. Ar trebui să auziţi cum se cântă aceste versuri cutremurător de frumoase - cu pauze lungi şi "noduri" din grumaz, ca nişte implorări celeste, mereu repetate, o dată înalt, strigat către cer, a doua oară jos, tânguit, ca o chemare tainică spre pământ... E o "descântare a mortului", o ursire pe care femeile zoritoare i-o fac acestui călător în lumea de dincolo, direct, de la suflet la suflet, ca şi cum i-ar călăuzi paşii spre zări pe care doar ele le cunosc... "Sunt zorile sufletului, în lumea cealaltă. Sufletul călătoreşte odată cu soarele, dar rămâne aco­lo, în lumea nemuririi. Soarele te va vedea/ Şi cu el te va chema/ Cu soarele să te duci/ Că soarele-i trecător/ Da' este şi-ntorcător..."
Profesorul îmi zice că suntem părtaşi, cumva, la clipe istorice. De 40 de ani umblă după cântecul ăsta, a scris cărţi întregi, sute de pagini despre el. S-ar putea să fie ultima dată când îl mai poate auzi. Un cântec la fel de preţios ca "Mioriţa", însă şi mai vechi, cu puteri magice, într-adevăr "o comoară".
Femeile intră în casă, cu lumânările aprinse. În fruntea lor, Maria, inspectând autoritar încăperea. Tot ea s-a ocupat şi de rânduiala privegherii, la rugămintea neajutoratului Claudiu, care nu ştie de legile bătrâne, dar se teme de ele. Îl mângâie pe cap, de câteva ori, fără să-l privească: "Du-te să te culci, băiatule..." Tâ­nărul îi soarbe cuvintele c-un fel de panică, ca şi cum ar vedea în ea singurul reazem, singura călăuză în noaptea asta-n care s-a scufundat de trei zile şi în care n-a dormit nicio secundă. "O să mă duc, mamă Mărie. O să mă duc..." E limpede că s-a liniştit mult de la venirea ei, că "ceva" i-a alinat disperarea. "Of, of. Cum o murit omu' ăsta fără lumină", se întoarce apoi Ma­ria spre noi şi spre răposat vorbind doar în şoaptă, de parcă mereu s-ar gândi că ar putea să o audă. "Băiatu' ăsta n-o stat lângă el când o dat «să tragă», i-o fost frică, săra­cu'... Ăsta-i pacat mare. Dacă nu-i cântăm dezlegările, poa' să-l bântuie încă mult. Pe nouă căşi (case) în jur se-ntinde blestemu'. De-acuma tre' să-i poarte Paştile şapte ani la rând, 44 de lu­manări să dai pomană, când se-ntâr­coa­le biserica. Fiin'c-o fo' slab şi n-o stat lângă tată-su', să-i puie lumânarea-n mână..."
De trei zile până azi, Maria s-a ocupat de toate. Simplu, fă­cut din brad reavăn, "tro­nul" bătrânului e împodobit prin lo­curi ascunse c-o mulţi­me de lu­cruri magice, care să-i fie mor­tului de folos în drumul spre lumea de dincolo. "Cu «fo­roaşte» (talaş) şi câlţi am pârlit tronul, am chichit acolo înăun­tru şi i-am dat foc pe deasupra, păstă tot, ca să ţină sufle­tu-năuntru curat, când s-o duce. Am făcut nouă colăcei la uşa cuptiorului, prescură şi că­peţel - îi zicem şi «colacul soa­relui» - ca să dăm pomană. Şi turtiţa mortului, micuţă, rotun­dă, de mălai - îi băgată acolo, în sân, la pieptu' bietului Nico­lae. Cu ea o să-şi plătească, dincolo, una din vămi. Sub cap, i-am pus două colţuri ge peri­nuţă, una peste alta. În prima i-am pus iarbă verde, ca să nemurească. În a doua i-am pus nouă pietricele, ca să se destri­goiască, pep­ten, ciob ge oglindă şi nouă muguri de pomi nero­ditori - trii ge plop, trii ge salşie, trii ge fag -, ca să nu ia mortu' rodu' cu el pă lumea ailaltă..." Mai ales teama să nu se-ntoarcă, să nu se facă "mo­roi". De aia i-au pus în sicriu toate obiectele acelea. Au legat câi­nele, au gonit pisica. L-au privegheat secundă de secundă, au aprins necontenit lumini la colţurile tronului. Lumină. Cât mai multă lumină!... "Lumina statului", pe care Maria a plămădit-o încolă­cită, din ceară de albină, o lumânare uriaşă, întocmai de lungi­mea mortului, pe care s-o aprindă apoi la mormânt, puţin câte puţin, vreme de şapte săptămâni, până ce trupul se subţiază şi sufletul pleacă... Lumină. De asta are nevoie acum Nicolae cel mai mult...
Discul rotund al soarelui s-a înălţat deplin în zare, deasupra Pietrei Cloşanilor. Femeile îl văd, prin fe­reastră. Se apropie iarăşi toate trei de căpătâiul mortu­lui. Şi continuă Cântecul Zorilor. Ceara fierbinte se prelinge pe batistele de pânză ce înconjoară gâtul lu­mâ­nărilor încă aprinse. De data asta, îi cântă lui. Direct lui. De parcă ar descânta un om viu:

"Sufleţelu' mi-o zburatu"

"Iar firule, fir/ Fir ge (de) trandafir/ Ce mi te-ai lemnitu/ De n-ai donfloritu/ Iar şî az gimineaţă/ Ca ieri gimineaţă?/ Ră jale-am prăvitu/ Şi n-am înfloritu/ Că m-am despărţâtu/ Ge copiii mei/ Şi ge ne­poţei/ Ge lumea cu soa­re/ Ge vânt cu răcoare/ Şi ge ape mergă­toare/ Scoală, Nicolae, scoală/ Uită-te la răsăritu/ Vezi, dragă, ce s-o ivitu/ E un pom mare-nfloritu/ Iară jos la rădăcină/ Şade o maică bătrână/ Are cartia pe genunchiu/ Şi condeiu-n mână/ Să treacă viii şi mor­ţiiu/ Nicolae să gră­beş­tiu/ Să te treci la viiu/ Tot pe-aci cu noi să fiiu/ Da' eu dacă m-am grabitu/ Acolo când am ajunsu/ Car­tia mi s-o-nchisu/ Şer­neala s-o terminatu/ Su­fleţelu' mi-o zburatu/ Tot cu morţii am ră­masu..."
Cântec cules de mi­ne, Bogdan Lupescu, în luna februarie, anul 2016 - în Ponoare, judeţul Mehe­dinţi, România. Cântat în­toc­mai ca-n vre­mea ve­chilor daci. Acum, când omenirea se pre­găteşte să-şi trimită primii mesageri pe Mar­­te, când se născo­cesc roboţi şi compu­tere ce depăşesc pute­rea creie­rului uman, când lumea întreagă e cuprinsă într-o imensă reţea a tehno­logiilor şi se pun la cale cele din­tâi tehnici de telepor­tare sau telechine­zie, câteva femei din vâr­ful unui munte mehe­dinţean sunt deplin con­­vinse că sufletul omului mort de lângă ele este încă acolo, cel mai pro­babil chiar în acea ca­meră. Şi-l în­soţesc către lumea de dincolo. Îl poartă spre veşnicie. O realitate mai puternică, mai sim­plă decât orice ar putea omenirea să ştie. "Da! Sufletu-i aici, în «aritu'» căşii (casei)! Lui îi cântăm. Nu s-a duce de-aici, încă patruzăci de zâle. Mulţi stau pân' să face anu'. Da' acuma, până-l ducem la groapă, sigúr îi aici!", zice Maria, tot şoptit, conspirativ cumva, arătând împrejur, spre pereţii verzi ai încăperii. În fiecare seară i-au pus apă într-o ulcică, la fereastră, iar dimineaţă era pe trei sferturi băută. Imposibil să se evapore. Că doar au fost cu toate aici, în priveghi, s-au vegheat una pe alta... Sufletul bea. Mare nevoie are, acum, de apă... Maria ştie, fiindcă face asta de când lu­mea şi pământul. Con­sătenii ei se întreabă de unde mai are putere să ajute atâţia oameni, care nu se pricep la stră­bunele ritualuri. Vine, munceşte, îi spri­jină chiar şi cu bani, fără să ceară nimic în schimb. Ei i-au murit doi feciori de tineri, plus un nepot care s-a înecat, nu demult, în apele Timişului. Acum, de câteva luni, i-a mu­rit şi bărbatul, Ion. Aproape toţi cei dragi s-au dus. Cum de mai poate? Pentru ea, moartea nu mai e demult ceva înfrico­şător. Fiindcă ştie! Ştie sigur că omul nu e muritor pe de-a-ntre­gul. Fiii ei "i-au apă­rut" după moarte. Cel mic într-un vis, fix la un an de zile. L-a văzut în casă cum făcea focul în sobă şi-i zicea: "Să ştii, ma­mă, că eu tot aicea am fost, da' nu m-aţi văzut. Acu­ma fac focu', că astăzi mă duc..." Cel mare i s-a arătat exact la patruzeci de zile. L-a văzut venind pe uliţă, şchiop şi slă­bit, căci pierise în­tr-un accident, ve­nea ţinând în mână un ghiozdan de şcoa­lă, cu capul ple­cat într-o par­te, întris­tat, "Şi-atunci eu am strigat din ca­pătu' uliţii: «Uite, îi Gicu nost'!...» L-am chemat în casă şi-i zâc: «Hai, Gicule, hai mamă... Stăi aici pe pat sau pe scaun...» Da' el zâce: «Mămică, nu venii să stau, venii să-i aduc ghiozdanu' fetii, că eu mâine plec în hailaltă lume...» Pe plită aveam un mălai rotund, ne-nce­put, şi-o oală cu tocană care fier­bea. El s-o aplecat, o rupt un colţ de mălai şi-o-nmu­iat în oală şi o mâncat. O lă­sat ghiozdanu' jos şi s-o uitat la mine înnegurat. Pa urmă s-o dus. Pentru totdeauna..." De unde a ştiut băiatul din vis că toc­mai a doua zi avea să se stri­ce ghiozdanul fiicei sale? "I s-o rupt o breteală şi n-o mai putut să-l poar­te..." Iar dimi­neaţă, când s-a trezit, Maria s-a uitat spre pli­tă şi a înţeles: din mă­măliga rotundă lipsea un colţ, în partea stân­gă...

Dincolo, în luncile verzi

Dragostea, dorul de cei vii îi ţine lângă casă pe răposaţi, zăbo­vindu-i în lumea asta. Pentru asta-s cântecele zori­lor: prin ele, dorul pă­trunde din lumea ce­lor vii în lumea morţi­lor, îmblânzindu-i pe aceş­tia din urmă. Acest Gicu a iubit-o nespus pe fiica sa, Ioana. Mai mult decât pe sine în­suşi. De aceea a venit la ea, chiar în noaptea de dinaintea înmor­mân­­tării. Fata avea doar opt ani, azi e fe­meie în toată firea. E marcată şi acum de acel eveni­ment. Dor­mea în odaia de alături şi l-a văzut intrând, ca viu, i-a simţit mângâ­ierea pe obraz. Maria îşi aminteşte cum a auzit ţipătul nepoatei sale: "Hiii! Taticu­le!..." A alergat la ea şi fata era albă, cu ochii daţi peste cap, zbătân­du-se ca-ntr-o agonie. Dacă n-o auzeau la timp, murea. Şi numai când au descântat-o, doar când a auzit zori­toa­rele cântând, copila a început să-şi revină... La fel se întâmplă acum şi cu sărmanul Claudiu. După trei zile de chinuri şi nesomn, abia când aude acest cântec al zorilor, cuvintele în care tatăl său e chemat să mai stea aici, cu el, fiul reuşeşte pentru prima oară să se odihnească. Se duce în camera de dincolo, cuminte ca un şcolar, trăgând încet uşa în urma lui, în tăcere. Cân­tecele astea, poveştile acestor femei, dintre două lumi, în care moartea nu e decât o trecere firească spre un pă­mânt atât de asemănător cu al nostru, îndulcesc sufe­rinţa pierderii unui om drag. Efectiv, nu mai simţi stânjeneala, repulsia de a sta în preajma unui defunct. Ba vorbeşti, nu ştiu cum, cu drag, de parcă decedatul chiar ar putea să te audă. Iar asta nu ţi se mai pare chiar aşa ciudat... Fiindcă auzi cântecele. Cuvintele cu care femeile efectiv îi călăuzesc paşii pe lumea cea­laltă. Şi aproape-l poţi vedea pe bătrânul Nicolae, că­lare pe murgul cel negru, cum stă la o răscruce, iar ele îl roagă "să n-apuce la mâna stângă", ci la dreapta, c-acolo-i calea curată, apoi tot înainte, până la un pom mare-nflorit, la a cărui rădăcină e un scaun de hodină şi o lină fântână, dar cu apă cam puţină. Acolo se va întâlni şi cu maica bătrână (aceea ce scrie viii şi mor­ţii) pe care trebuie, la rândul ei, s-o plătească "cu un colăcel şi c-un gulerel, cu bănuţu-n el", fiindcă altfel bătrâna zână îi va cere ochii şi mâinile. Şi abia apoi, tot mergând, va ajunge până "la luncile verzi", unde va întâlni trei cete mari de oameni, dar el să nu se ducă nici la ceata dinainte, nici la cea din mijloc, ci să mear­gă la ceata cea din urmă, unde va găsi... "tot părinţi de-ai noştri, tot bărbaţi de-ai noştri, tot copii de-ai noştri. Pe tine te-or întrebare, dacă le-am trimis cievare. Iar tu dragă să le spui/ că noi de-aici le-am trimes/ Lumini de luminat/ Flori de mirosat..." Aşa­dar, mortul nu-i decât un mesager tot către cei din familie, ca să le aducă acolo flori şi lumină.
"Asemeni solilor trimişi de daci în suliţi, la răsă­ritul soarelui, care erau bucuroşi să fie traşi la sorţi pentru a merge la Zalmoxis. Astfel că mortul nici n-ar trebui să fie plâns, căci el este «un ales», un mesager către divinitate. Dar pentru a putea trece în lumea de dincolo, pe «pajiştile verzi», el trebuie să se identifice cu soarele. Fiindcă el urmează drumul soarelui, răsa­re-se naşte şi apune-moare, la fel ca acesta. Aşadar, nu zorile sunt cele ce trebuie să-l ia pe cel mort, ci soarele însuşi. Mi-e mai mult decât clar că, la români, cel dispărut a luat treptat locul mesa­gerului trimis de daci către Zalmoxis, pentru a le aduce veşti celor din celălalt tărâm despre cei de acasă", îmi explică profesorul Boteanu, invocând o mulţime de autori din trecut care-i dau dreptate, intrigându-se că folcloriştii de azi nu-şi mişcă fundurile până aici, să înregistreze pe viu această "comoară" de cult solar, ce va pieri, probabil, în câţiva ani, odată cu Maria Tudorescu.
Ieşim în faţa casei bătrânului, în plin soare frumos şi blând, ce îmbrăţişează acoperişurile acestui sat larg, sub care aflu că există un alt tărâm de peşteri imense, unde se ascund lacuri întinse cât mările şi nenumărate izvoare, la care se săvârşesc alte ritualuri ale morţii. Stăm împreună şi privim uliţa pe care încep să umble oameni luminoşi, ce-şi scot pălăria în faţa noastră, sau intră pentru câteva minute să aprindă şi ei câte o lumâ­nare. Marele Cântec al Zorilor conti­nuă, reîncepe iar şi iar, la fiecare moment al dimineţii, al trecerii trupu­lui spre pământ şi al sufletului spre tărâmurile înflorite ale nemuririi. E foarte lung acest cântec, fiecare vers e poezie nepreţuită. Se strigă "la lemn" (când se aduce sicriul), "la suliţă" (când se aduce "prăjina sufletului" din pădure), la capu' mor­tului ("fir de trandafir"), la lumini, "la prag" (când se scoate mortul din casă), în curte ("scoală-te dragă-n picioare"), la plecarea de aca­să ("plângeţi, voi, patru păreţi"), pe drum ("scoa­lă, Nicolae, scoală"), când se ajunge la biserică ("bu­cu­ră-te, mânăstire/ că frumos plocon îţi vine"), pe drum spre cimitir ("iară, dragă, iară"), pe uliţa cimi­tirului ("mânaţi, boilor, mânaţi"), la mormânt ("pă­mân­te, pământe"). Totul până la ora 12. Nici o în­mor­mântare nu se face mai devreme de acest ceas, când soarele este în crucea cerului, înce­pând a coborî spre asfinţit şi spre celălalt tărâm, al eternităţii.
Cât despre "mama Mărie", când o întrebi de unde ştie aşa de bine vechile rânduieli ale morţii, răspunde: "Noi aşa le-am pomenit. Aşa le-am pomenit şi aşa le duc, cât oi mai putea.Că-n urma mea nu mai îi nicio cineră (tânără), care să le poată ţine..." Astăzi, ea nu va cânta mai departe de poarta casei. Pe drum, la cimitir, la biserică... Nu se va duce, căci n-are cine să se ocupe de bucătărie, de colaci şi pomeni, de toate ce­lelalte rânduieli creştineşti obişnuite. Ea e miezul, "mama" tuturor. Şi nu mai are timp. Celelalte două "zo­ritoare", Tudorescu Elisabeta şi Bîrzo Nicoriţa, deja şi-au pus şorţurile peste straiele de doliu şi fră­mân­tă în bucătărie aluatul. E mult de muncă. Şi încă va mai fi. Soarele a ajuns aproape de a doua suliţă. Din tronul său, Nicolae a pornit deja spre luncile verzi.