PUTEREA RUGĂCIUNII

Sfântul inimii mele

O bătaie de clopot
L-am cunoscut pe Sf. Ioan Rusul pe patul de spital. O dimineaţă rece, de septembrie, a anului 2008... Unul din multele saloane, nedumerit de triste ale Spi­talului Polizu... Durere, teama de necunoscut şi de neputinţele omeneşti... dar şi speranţa că Dumnezeu, care domneşte peste toţi şi peste toate, mă va ajuta şi de această dată să răzbat cu spiritul treaz, în cora­bia trupului slăbit, peste valurile învolburate ale mării acestei vieţi... Mă simt ca o cochilie nede­finită în acest univers uriaş, plin de minuni care mă aşteaptă, fără ca eu măcar să bănuiesc ceva.
Diagnostic necunos­cut. Medicii se strâng în jurul meu discutând cu chipuri îngrijorate despre boala mea. Într-un final, decid să îmi aplice anu­mite intervenţii, mai mult sau mai puţin dure­roase, mai mult sau mai puţin umilitoare, mai mult sau mai pu­ţin traumatizante. O echipă de medici deo­sebiţi, cu mult har, dar şi cu multă cu­noaş­tere. Însă pentru mine, care mă luptam din adolescenţă cu boala, totul părea îm­potriva mea, chiar şi lucrurile care ulterior aveau să-mi facă bi­ne. Dintotdeauna am considerat pierde­rea sângelui ca o scur­gere a vieţii. Şi afluxul mare de sânge din acea perioa­dă îmi dădea de gândit. Oare încotro mă îndrept? Oare ce se va întâmpla cu mine? Printre toate aceste gân­duri şi imagini care înfrigurau fărâma de suflet rămasă în mine, am auzit o bătaie de clopot. Am pus-o pe seama emoţiilor. Însă o doamnă din salon mi-a şoptit: "Este maslu. În fiecare joi, părintele face maslu pen­tru toţi bolnavii din spital. Sf. Ioan Rusul face mi­nuni". Aceste cuvinte îmi declan­şează şi acum, după atâţia ani, un plâns interior. Lacri­mile mă podidesc şi realizez că, de fapt, totul a avut un sens. Boala, sufe­rinţa, spitalul... O doamnă anoni­mă, care a pronunţat câteva propoziţii, fără a şti că acestea aveau să îmi marcheze întreaga viaţă... şi "Marea Călătorie" spre sfântul care avea să devină lumina din întunericul fiecărei clipe pe acest pământ...
M-am externat, doctorul spunându-mi să revin la control periodic. Mi se descoperiseră nişte noduli destul de mari, cauza posibilă pentru nenumăratele hemora­gii care îmi tulburaseră adolescenţa. Consultul urma să fie însoţit şi de o vizită la ecograf.
La ieşirea din spital, m-am gândit să trec pentru câteva minute şi pe la bisericuţa din curtea interioară a spitalului. Doamna din salon îmi trezise curio­zitatea. Am descoperit un lăcaş de cult minunat, cu icoane rupte parcă din poveştile bunicilor, împodobit cu flori de o frumuseţe ireală şi, într-un colţişor, în bătaia soarelui de toamnă, o raclă mică, cu părticele din moaştele Sf. Ioan Rusul. Nu m-am putut atinge de ele în acel moment, dar, într-o fracţiune de secundă, am simţit pentru prima oară, după atâţia ani de sufe­rinţă, că voi fi bine, că Dumnezeu mă va ajuta prin acest sfânt să fiu din nou sănătoasă.

Pelerinaj în Grecia
De fiecare dată când veneam la ecograf şi la consultul de specialitate, medicul îmi spunea: "Eşti mai bine, încă mai sunt destule probleme de rezolvat, dar ai încredere, o vom lua treptat. Trebuie doar să ai răbdare şi totul va fi bine". Auzisem de atâtea ori aceste cuvinte, dar era prima dată când simţeam că sunt adevărate şi că se vor împlini.
Am decis ca de fiecare dată când veneam la medic, să trec şi pe la Sf. Ioan. Rezultatele erau din ce în ce mai bune, dar nodulii nu dispăreau şi apăreau tot felul de leziuni sau chisturi. M-am internat a doua oară. Medicul, un om deosebit şi total devotat meseriei sale, a promis să facă tot posibilul să mă scape de o even­tuală intervenţie chirurgicală, ce îmi putea afecta toată viaţa. Şi, cu o ui­mire ve­nită parcă de un­de­va de sus, mi-a mărtu­risit că, de fiecare dată când in­tenţiona să mă opereze, ceva îl oprea: fie trebuia să plece în afara ţării, la vreo conferinţă, fie nodu­lii se ascundeau la eco­graf, fie, pur şi simplu, simţea că ar fi bine să mai lase să treacă ceva timp.
Am luat legătura cu părintele de la biserica Sf. Ioan Rusul, care m-a îndrumat cu mare dra­goste şi credinţă, spu­nându-mi ce pra­vilă să urmez pentru ca totul să fie bine. Era atâta lumină pe chipul său, întreaga sa fiinţă radia un optimism nemaiîn­tâlnit. Am urmat cu stricteţe sfaturile pă­rintelui, simţind în permanenţă o pre­zenţă nevăzută lân­gă mine, care mă întărea şi îmi dădea speranţă. Era Sfân­tul, care nu m-a mai părăsit niciodată. Într-una din zile, am aflat că părintele urma să facă un pelerinaj în Grecia la sfârşitul lunii octombrie 2009, printre obiective numărându-se şi biserica Sf. Ioan Rusul din insula Evvia. M-am înscris fără ezitare, deşi aveam mari emoţii în ceea ce privea hemoragiile. Ce aveam să fac dacă se întâmpla ceva de acest gen pe meleaguri străine? Însă am riscat. Aveam să înţeleg mai târziu că acesta este secretul reuşitei în plan du­hov­nicesc: să rişti totul pentru Dumnezeu.
Mi s-a părut întotdeauna cumva nedrept să spun numele sfântului meu preferat. Fiecare sfânt în parte este un miracol pe care Creatorul ni-l dăruieşte fiecă­ruia dintre noi, cu generozitate nesfârşită. Dar în ziua în care l-am cunoscut pe Sfântul Ioan Rusul, am înţe­les pentru prima dată că sfinţii ne caută pe noi, numai că noi suntem orbi şi egoişti. El a devenit Sfântul ini­mii mele prin excelenţă, fără a-i devaloriza pe ceilalţi. Iar inima mea aştepta cu nerăbdare Marea Întâlnire cu el. În ziua de 24 octombrie 2009, ne aflam pe ţăr­mul Mării Egee, în Glyfa, de unde urma să luăm feri­botul spre patria Sfântului Ioan Rusul, Insula Evvia, loca­litatea Prokopion. Niciodată marea nu a fost mai fru­moasă pentru mine, decât în drum spre Evvia... Ni­cio­dată, măreţia lui Dumnezeu nu a fost simţită mai cu putere decât acolo, în faţa valurilor care mângâiau cu blândeţe ţărmul. Sfântul îmi oferise deja două mi­nuni în acea zi: un curcubeu şi o fâşie magică de lumi­nă, po­gorâtă pentru câteva minute printre norii de sea­ră. Cea mai lungă noapte din an aveam s-o petrec pe insula Sfântului inimii mele. Era mai mult decât meri­tam, mai mult decât aş fi putut spera vreodată.

Casa Sfântului
Ziua de 25 octombrie 2009. Înaintam pe coasta Mării Egee, către Mânăstirea Sf. Ioan Rusul. O linişte de poveste îmi cuprinde întreaga fiinţă. Parcă nimic nu mai conta, parcă totul plutea, inclusiv fiinţa mea. Un soare blând, dar în acelaşi timp deosebit de puter­nic, se înălţa biruitor peste pădurile nesfârşite, ce ni se iveau în faţă. La un moment dat, cineva şopteşte abia auzit: "Am ajuns!". Nu voi afla niciodată dacă mi-a şoptit un om sau un înger, dar cu siguranţă, momentul era de o intensitate maximă. Parcă nu puteam merge mai departe. Nu puteam crede că mă aflu în faţa acelei mânăstiri pe care o văzusem de atâtea ori cu ochii minţii sau în poze, nu puteam să cred că am parcurs atâţia kilometri şi am învins oboseala, dar mai ales nu puteam conştientiza faptul că între mine şi racla tămă­duitoare se afla doar peretele mânăstirii. Am pătruns în biserică şi l-am căutat cu privirea prin mulţime. Nu puteam localiza racla. Simţeam cum mâinile îmi tre­mură şi ritmul inimii devenea suprafiresc. Căutam ceva măreţ, ceva luminos. Deodată, ochii mi s-au oprit pe o icoană mare a Sfântului, împodobită cu zeci de flori în culorile curcubeului pe care ni-l dăruise cu o zi în urmă. M-am apropiat şi am zărit racla strălucind în flacăra unei lumânări. Nu pot descrie cea mai minu­nată clipă din viaţa mea! Eram în faţa Sfântului Ioan Rusul! Visul meu devenise realitate şi, atingând racla binefăcătoare, m-au podidit lacrimile. Nu ştiu când am început să plâng, ştiu doar că eram în genunchi lângă el, lângă trupul înveşnicit pe care, iată, puteam să-l ating. Sfântul inimii mele era acolo. Chipul său blând, rupt parcă din basmele copilăriei, era acoperit de o mască fragilă, din aur, ochii săi, închişi în lumea palpabilă, ne vegheau de după stele, ca într-o magie, mâinile sale înnegrite de vreme şi de flăcările din care ieşise biruitor ni se dăruiau spre binecuvântare, picioa­rele sale, ce străbătuseră atâtea drumuri în căutarea mântuirii, erau cufundate în veş­mân­tul de un albastru deschis, asemenea cerurilor spre care urcase la Dom­nul. Dormea un somn lin, vegheat de cetele îngereşti şi de privirea atotvăzătoare a Tată­lui Ceresc. Era atât de senin în nemurire, atât de mic şi totuşi atât de puternic! Un ocean de pace, de sfinţenie, răzbătea prin raclă către sufletele noastre. Un sfânt de lumină ne zâmbea din eternitate şi ne binecu­vânta...
Am revenit în ţară cu gândul la sfânt. Nu mi-l pu­team scoate din minte. Între timp, am aflat de pe inter­net că mai există o mânăstire cu acest hram, păstră­toare de părticele de moaşte, în ţara noastră, la Giur­giu. Informaţia avea să se adeverească rapid. Mergând la biserica din cartierul meu, în timpul unei liturghii dintr-o duminică ce părea a fi ca toate cele­lalte, o doa­mnă necunoscută mi-a zis: "Vreţi să mer­geţi la Sf. Ioan Rusul? Moaştele lui se află la o mânăstire din Giurgiu".
Am avut acelaşi sentiment ca şi în Grecia. Parcă tim­pul se oprise în loc. Nu-mi venea să cred. M-am în­scris imediat, împreună cu mama. Erau ultimele două locuri. Se pare că sfântul ne scoate în cale tot ce ne trebuie ca să ajungem la biserica sa, aşa cum este scris şi în acatist.
Mânăstirea din Giurgiu a fost o altă etapă în dru­mul spre purificarea trupească de boală şi de durere. Un paradis floral, cu câţiva monahi blânzi şi credin­cioşi, care aşteptau cu braţele deschise pe oricine le călca pragul cu semerenie şi iubire de Dumnezeu şi de sfinţii săi. Acolo am înţeles, mai mult ca oricând, că sfântul lucrează în viaţa mea şi că mă va salva.

Ziua cea mare
Plecând din acele sfinte locuri încărcate de minuni pentru care nu aveam poate încă ochi sau suficientă credinţă, am ajuns acasă. Am început să am o durere relativ cons­tantă în zona abdome­nului, unde aveam de regulă probleme. Mă gân­deam că poa­te am greşit cu ceva, poate nu meritam atâta ajutor. Însă am mers la medic curând după aceea şi am con­statat că mai aveam doar un singur nodul, cei­lalţi se retră­se­seră ca prin minune. Câtă bu­curie! Însă exis­tau riscuri ca ele să se refacă şi urma să revin în toamnă, pentru o intervenţie laparoscopică sau clasică. Am înţepenit, pur şi simplu. Medicul era, şi el, foarte abătut. Îmi promisese că va face totul pen­tru a mă scăpa de ope­raţie, însă era mai mult decât putea el, ca om. Spera, proba­bil, ca şi mine, în­tr-un ajutor di­vin. Şi a zis cu seni­nătate: "Re­veniţi în trei luni. A­cum mi se în­tâm­plă ce­va ciudat. V-aş opri pen­tru o­peraţie chiar acum, dar ceva mă împiedică să fac acest lu­cru. Ceva din afara mea. Însă după trei luni veniţi pregătită pentru orice". Am ieşit din cabinet cu o stare de blocaj emoţional. Mai aveam o singură şansă: am decis să citesc zilnic până la noul control rugă­ciunea în caz de boală către Sf. Ioan Rusul. Şi ziua cea mare a venit: 20 septembrie 2010. Înainte de a pleca de acasă, am avut o nouă premoniţie: am ştiut, în mod straniu, că voi primi o veste neaşteptată. Nici bună, nici rea. Pur şi simplu, neaşteptată. Am ajuns la medic. Mai întâi la ecograf, unde am fost invitată să intru mai devreme, deoarece se eliberase un loc. Am pătruns cu teamă, deşi doamna doctor era de o fineţe rară. M-am întins pe pat şi am aşteptat cu spaimă verdictul. Însă doamna doctor, zâmbind, m-a întrebat: "Pentru ce aţi fost tri­misă la ecograf?". Am răspuns: "Domnul doctor mă suspec­tează de endometrioză de fund de sac Douglas (boală re­lativ nouă şi care în general recidivează după opera­ţie) şi vrea să ştie ce intervenţie să aplice, lapa­ro­scopică sau clasică, pen­tru îndepărtarea nodulului rămas". Zâmbetul doam­nei doctor a fost şi mai sin­cer: "Dar nu aveţi nimic". Este o vindecare inexplica­bilă din punct de vedere medical. Ca prin minune, şi medicul ginecolog m-a invitat mai devreme la con­sult. Nu venise o bolnavă. A recunoscut, ca şi doamna doctor, minunea, şi a rostit zâmbind: "V-am spus doar că o să vă scap de opera­ţie!". Mi-a venit să cad în ge­nunchi. Eram sănătoasă! Sfântul inimii mele îmi îm­plinise rugăciunile. Cre­dinţa mă mântuise. Îl port în minte şi-n suflet şi astăzi, un prieten drag, ale cărui în­demnuri le urmez pas de pas.
CARMEN-ELENA ENACHE - Ploieşti

Nota redacţiei: Protos. Teodor Şerban, stareţul Mânăstirii "Sfântul Ioan Rusul" din Slobozia, jud. Giurgiu, ne-a comunicat că de ziua Sfântului, pe 26 mai a.c., va avea loc sfinţirea noii biserici a mânăs­tirii.

O amintire cu Părintele Arsenie Boca

Se întâmpla în urmă cu peste 65 ani, prin anii 1948-1950. Îmi amintesc destul de vag. Era o vară cu cer frumos, parcă special pregătit pentru mă­reţul eveniment ce avea să se întâmple.
La invitaţia părintelui Valeriu Voineag, parohul bi­sericii "Sf. Treime" din Scheii Braşovului, părintele Arsenie, care atunci slujea la mânăstirea de la Sâmbăta, urma să facă o vizită la biserica noastră. Lume multă, adu­nată în curtea umbrită de arbori străvechi. Mii de credincioşi, pregătiţi ca de sărbătoare. Mama, o femeie cu credinţă mare în Dumnezeu, m-a luat în rândurile din faţă, ţinându-mă şi pe mine de mână.
Părintele Arsenie Boca a apărut înveşmântat într-o haină albă, după cum îmi amintesc, binecuvântând mulţimea, care i-a făcut o primire plină de entuziasm. Deşi tânăr, pe-atunci, părintele avea, în zona noastră, a Braşovului, renume de sfânt. După slujbă, urma să facă o vizită la familia Chicomban, doi fraţi în vârstă, bărbat şi femeie, peste măsură de credincioşi. Cu bătrânul se petrecuse chiar o minune. Nu cunosc prin ce împre­jurare îşi pierduse vederea, şi era însoţit şi ajutat de sora sa, o femeie foarte distinsă. Într-o noapte, d-lui Chi­comban i s-a arătat în vis Arhanghelul Mihail, dându-i vestea că îşi va recăpăta vederea. Ceea ce s-a şi în­tâm­plat. A doua zi dimineaţa, drept urmare a credinţei lui, a văzut, iarăşi, soarele strălucind. Este, deci, de la sine înţeleasă vizita părintelui Arsenie Boca la această fami­lie, împreună cu părintele paroh Voi­neag. O bună parte a credincioşilor fiind aflaţi în curtea bisericii, ne-am luat după ei, mergând spre casa fami­liei Chi­comban, care se afla în apropiere. Ne-am insta­lat, cu toţii, în­tr-un fel de hol încăpător, aşteptând o nouă binecuvân­tare din partea părintelui Arsenie Boca, la plecare. Atunci s-a petrecut ceva foarte special (şi sunt sigur, n-a fost închipuire). De câte ori intra sau ieşea cineva din camera unde se aflau gazdele şi părin­tele Arsenie Boca, se auzea un ciripit, un tril superb de pă­sărele, tri­mis parcă din Rai, să se întâlnească cu sme­renia celor prezenţi, înspre preamărirea lui Dumnezeu. Aceasta este frumoasa mea amintire despre Sfântul Părinte Arsenie Boca, singura dată când l-am văzut.
IOAN SUCIU - Braşov

Prea puţin, despre ajutorul Sfântului Nectarie
"Căutaţi-l pe Sfântul Nectarie!"

Dragă "Formula AS",
Eşti revista mea de suflet, de 20 de ani... adică, de când aveam 10 ani, când ţi-am scris la rubrica "Ne­cuvântătoarelor" despre căţelul meu drag, El­zica. Atunci mă chema Oana Chirpac, acum, pentru că am întâlnit un om minunat, mă cheamă Oana Pireu.
Ajutorul Sfântului Nectarie a fost nepreţuit pen­tru mine, într-un moment dificil al vieţii, şi de aceea vă rog să-mi publicaţi mărturia, unde veţi considera de cuviinţă, în revista dvs. ce este un balsam pentru sufletul atâtor români care vă citesc, asemeni mie, săptămână de săptămână, pe nerăsuflate, sim­ţind cum răzbate prin fiecare cuvinţel tipărit dorinţa dvs. de a ne picura în suflet speranţă şi dragoste de frumos...
Eram însărcinată cu primul co­pil, dar în loc să mă bucur de acest moment unic, căzusem într-o de­pre­sie gravă. Mă simţeam foarte rău, fiind sub ame­ninţarea perma­nentă de avort spontan. Nu îmi pu­team depăşi spai­mele, cu toate că soţul şi familia mea mi-au fost a­proape întotdeauna. Sal­varea mi-a venit de la Sfântul Necta­rie. Auzi­sem de el de la mama, care suferise o operaţie dificilă, pentru a cărei reuşită, era sigură că Sfântul con­tribuise din plin. Cu o speranţă de care m-am agăţat cu toate puterile, am început să citesc şi eu Acatistul şi, ca prin minune, am dus sarcina până la capăt cu bine, iar momentul naşterii a fost foar­te uşor. Fetiţa mea s-a născut perfect sănătoasă, deşi mă temeam că pro­blemele mele o vor afecta.
După naştere, cu dragostea familiei mele şi rugă­ciunile Sfântului Nectarie, viaţa noastră s-a împlinit în mod aproape miraculos: soţul meu şi-a schimbat profesia şi a întâlnit un mediu în care s-a putut dez­volta intelectual; mama s-a vindecat şi se simte mult mai bine, în ciuda prognosticului medical. După cinci ani, în viaţa noastră a apărut şi un băieţel mi­nunat, a cărui naştere a fost uşoară. Am născut repe­de, natural, aproape fără dureri, iar recuperarea mea a fost rapidă şi completă. Să nu cred că rugăciunile mi-au fost ascultate? Că visul maternităţii mi s-a împlinit atât de armonios? (Ca mulţumire Sfântului, pentru răspunsul său plin de dragoste la rugăciunile mele din timpul sarcinii dificile, pe fetiţa mea o cheamă şi Nectaria.)
Un alt moment când am simţit fizic ajutorul Sfântului Nectarie a fost anul acesta, când m-am îm­bolnăvit de hepatită A. Am făcut o formă gravă, cu vărsături şi dureri, cum n-am avut nici în timpul naş­terilor. În momentul când mă ru­gam Sfântului Nectarie şi când mă atin­geam de locul dureros cu ulei de la candela Sfân­tului, simţeam fizic cum îmi recapăt puterile. Nu doar sufleteşte mă sim­ţeam mai bine, ci, în mod percepti­bil, simţeam cum Sfântul mă ajută şi e alături de mine. Mai mult decât atât, vinde­ca­rea mea a fost ra­pidă. M-am exter­nat cu valorile trans­ami­na­zelor de trei ori mai mici decât s-ar fi aştep­tat doctorul, care îmi spusese că va dura câteva luni până să am anali­zele normale.
Cine altcineva, dacă nu Sfântul Nectarie, să mă fi ajutat în acest fel minunat? Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar îmi voi depăşi "com­pe­tenţele" îndrumând pe oricine se simte singur, trist, debusolat, deprimat, să îl caute pe Sfântul Nectarie şi să i se adreseze ca unui prieten. Veţi vedea ce tre­cere are acest mare sfânt în faţa Celui Fără de Înce­put. Şi veţi câştiga un prieten grabnic ajutător, apro­piat de oameni, deşi "locu­ieşte", acum, în ceruri.
OANA PIREU - Brăila