Bocetul magic
A treia dimineață după moarte. La ora șapte am fost acolo. Într-un sat din Munții Mehedinți, unde auzisem că s-ar putea să se cânte străvechiul "Cântecul Zorilor". O incantație păstrată, probabil, din ritualurile dacice sau și mai veche, un descântec al morților ieșit, astăzi, din obiceiurile de înmormântare ale satelor românești, menit să însoțească lunga călătorie a sufletelor spre lumea de dincolo.
Ponoare. Doar bănuim satul, într-un hău larg și rotund dintre munți. Farurile mașinii mătură întunericul spre singura lumină cocoțată pe-un povârniș înalt, la capătul unor ulițe întortocheate. Lângă mine e profesorul Cornel Boteanu, un pasionat al tradiției mehedințene, care de ani de zile "vânează" să asculte pe viu "Cântecul Zorilor" prin cătunele ascunse prin munți. Are și el emoții. De multă vreme nu l-a mai auzit "pe viu", neregizat, rostit lângă căpătâiul unui mort, după toate rânduielile ancestrale și exact la răsăritul soarelui. Doar atunci are putere - zice -, la răsărit, când sunt aduse strigătoarele "hăle bătrâne", despre care nici nu știa dacă mai cântă, căci mai toate și-au tăinuit forța descântecelor nemaiavând cui să le lase mai departe. "Doamne, numai de-ar cânta...", spune, și privește concentrat înainte, prin beznă, încercând să regăsească drumul.
Casa lui Pătrașcu Nicolae e vârâtă sub un dâmb de drum, micuță. Prin chenarul ușii larg deschise iese lumină. Singura lumină din toată întinderea tăcută a caselor risipite pe dealuri. Bătrânul e întins în "tron" (sicriu n.a.), sub un voal alb, și chipul abia i se întrezărește pe sub pălăria cafenie, pe care a purtat-o mereu în zilele de sărbătoare și o poartă și acum, pe ultimul drum. Aici a trăit singur, doar cu băiatul său, Claudiu, care-i stă alături, pe un scaun, cu privirea golită. Patru femei din vecini au venit să-i țină de urât, să-l ajute cu trebile înmormântării. Ele muncesc, el stă pierdut. Deși are aproape 40 de ani, tot a flăcău arată. N-are nevastă, copii, serviciu, nimic. Doar cu bătrânul a stat, muncind pe lângă casă, se aveau unul pe altul. Acum nu mai are pe nimeni. Nu poate vorbi, dă mereu să izbucnească în plâns, dar nici lacrimi nu mai are. O disperare a singurătății cum rar mi-a fost dat să văd. De trei zile, de când i-a murit părintele, n-a putut să doarmă sau să stea pe acasă. Umblă rătăcit, pe ulițe, încercând să se lipească de oameni, dar nu poate vorbi cu ei. Ieri fusese tocmai până la Severin, cu un taxi, "să rezolve niște treburi", însă când a ajuns acolo și-a dat seama că nu mai știe ce caută. Îl opreau gospodarii pe stradă: "Unde te duci, măi, Claudiule?..." Iar el nu putea să răspundă. A cheltuit puținii bani aiurea, nu știa nimic din rânduielile îngropăciunii. Noroc cu femeile astea care l-au ajutat. El doar atâta știa: că bătrânul lăsase cu limbă de moarte să i se cânte vechiul "cântec al zorilor". "Zorile"...
"Rasări soare, frățioare!..."
Așteptăm stingheri în odaia tencuită toată în verde. E foarte frig, căci ușa stă mereu larg deschisă, spre a-i îngădui sufletului să iasă. Tânărul e încremenit lângă bătrânul întins, femeile se preling ca niște umbre pe lângă ziduri. Îl cunosc pe Boteanu, le-a fost profesor de română cândva, în sat, și ne-ndeamnă șoptit să ședem, să mâncăm ceva. Nu putem. Ne simțim speriați, rușinați. Afară, prin dreptunghiul ușii, bezna începe parcă să se facă violeție, albăstrie... Un cocoș țipă departe, și o femeie zice că nu-i de ajuns. Că trebuie să așteptăm al treilea cântat. Și-atunci vedem trei luminițe coborând pe drum! Trei stele pâlpâinde coboară dealul spre casă. Trei femei, trei siluete negre, ținând lumânările în palme, pășind încet și solemn la vale. De-o parte și de alta sunt două mai scunde, mai smerite, mergând șontâc și mărunt după cea de-a treia, din mijloc, care vine cu fruntea sus, semeață, ca o regină îmbrobodită în falduri negre. Vine cu ochii închiși și lumânarea luminându-i chipul foarte alb, de parcă ar pluti într-o visare. E Maria lu' Tudorescu, ultima cântătoare a zorilor din Ponoare, un adevărat "tezaur" al așezării pentru științele ei străvechi. Ea e miezul. Celelalte două au fost alese doar ca să-i țină isonul, căci Zorile nu se pot cânta decât de-un număr fără soț de femei, dar niciodată de una singură. Oricum, Maria are "ceva" ce o face specială. O noblețe a chipului, o seninătate severă și tragică... Șuvițe albe, ample, îi ies de sub năframa îndoliată, iar când deschide ochii albaștri-albaștri, privindu-ne pe toți cu luare-aminte, parcă încremenim. Profesorul își descoperă capul înaintea ei, cu sfială. Cele trei femei stau afară, în fața casei. Se întorc cu spatele la fereastra odăii cu mortul, privind toate trei spre răsărit, peste văi, undeva departe. Și așteaptă. Și abia când cerul începe a se desface în orizonturile cețoase, când prima rază de lumină se ițește moale peste culmea încă învăluită-n zăpezi a Pietrei Cloșanilor și cocoșii pornesc a cânta a treia oară, viguros și prevestitor, abia atunci, din pieptul Mariei Tudorescu izbucnește un cântec puternic, ce vine parcă din negura istoriei neamurilor, umplând tot podișul acela mare dintre munți, toate casele în care încep, la rându-le, să se aprindă lumini, una câte una: "Cocoșei negri cântară/ Zorile să revărsară.../ Zorilor, surorilor,/ Nu pripireți a zorire/ Pân' Nicolai s-o gătire/ S-o găti, s-o-mpodobire/ Ge (de) lume s-o despărțire/ Scoală, Nicolae, scoală/ Scoală-te mare-n picioare/ Sus la pragu-ăl mare/ Uită-te la răsărit/ Vezi ce s-o ivit/ Un murg negru mohorât/ Cu frâu' cernit/ Și scări ge argint/ Vine, vine să te iare/ Să te ducă la mormânt/... Rasări soare, frățioare!/ Ge ia ceața muntelui,/ Și pulbăru' drumului/ Că Nicolae-i călător/ Că pleacă ge pe pământ/ Dintr-o țară-n altă țară/ Dintr-o lume-n altă lume/ Unde soarele n-apune..."
Sicriul magic
Nu e un bocet obișnuit. Nicidecum. Ar trebui să auziți cum se cântă aceste versuri cutremurător de frumoase - cu pauze lungi și "noduri" din grumaz, ca niște implorări celeste, mereu repetate, o dată înalt, strigat către cer, a doua oară jos, tânguit, ca o chemare tainică spre pământ... E o "descântare a mortului", o ursire pe care femeile zoritoare i-o fac acestui călător în lumea de dincolo, direct, de la suflet la suflet, ca și cum i-ar călăuzi pașii spre zări pe care doar ele le cunosc... "Sunt zorile sufletului, în lumea cealaltă. Sufletul călătorește odată cu soarele, dar rămâne acolo, în lumea nemuririi. Soarele te va vedea/ Și cu el te va chema/ Cu soarele să te duci/ Că soarele-i trecător/ Da' este și-ntorcător..."
Profesorul îmi zice că suntem părtași, cumva, la clipe istorice. De 40 de ani umblă după cântecul ăsta, a scris cărți întregi, sute de pagini despre el. S-ar putea să fie ultima dată când îl mai poate auzi. Un cântec la fel de prețios ca "Miorița", însă și mai vechi, cu puteri magice, într-adevăr "o comoară".
Femeile intră în casă, cu lumânările aprinse. În fruntea lor, Maria, inspectând autoritar încăperea. Tot ea s-a ocupat și de rânduiala privegherii, la rugămintea neajutoratului Claudiu, care nu știe de legile bătrâne, dar se teme de ele. Îl mângâie pe cap, de câteva ori, fără să-l privească: "Du-te să te culci, băiatule..." Tânărul îi soarbe cuvintele c-un fel de panică, ca și cum ar vedea în ea singurul reazem, singura călăuză în noaptea asta-n care s-a scufundat de trei zile și în care n-a dormit nicio secundă. "O să mă duc, mamă Mărie. O să mă duc..." E limpede că s-a liniștit mult de la venirea ei, că "ceva" i-a alinat disperarea. "Of, of. Cum o murit omu' ăsta fără lumină", se întoarce apoi Maria spre noi și spre răposat vorbind doar în șoaptă, de parcă mereu s-ar gândi că ar putea să o audă. "Băiatu' ăsta n-o stat lângă el când o dat «să tragă», i-o fost frică, săracu'... Ăsta-i pacat mare. Dacă nu-i cântăm dezlegările, poa' să-l bântuie încă mult. Pe nouă căși (case) în jur se-ntinde blestemu'. De-acuma tre' să-i poarte Paștile șapte ani la rând, 44 de lumanări să dai pomană, când se-ntârcoale biserica. Fiin'c-o fo' slab și n-o stat lângă tată-su', să-i puie lumânarea-n mână..."
De trei zile până azi, Maria s-a ocupat de toate. Simplu, făcut din brad reavăn, "tronul" bătrânului e împodobit prin locuri ascunse c-o mulțime de lucruri magice, care să-i fie mortului de folos în drumul spre lumea de dincolo. "Cu «foroaște» (talaș) și câlți am pârlit tronul, am chichit acolo înăuntru și i-am dat foc pe deasupra, păstă tot, ca să țină sufletu-năuntru curat, când s-o duce. Am făcut nouă colăcei la ușa cuptiorului, prescură și căpețel - îi zicem și «colacul soarelui» - ca să dăm pomană. Și turtița mortului, micuță, rotundă, de mălai - îi băgată acolo, în sân, la pieptu' bietului Nicolae. Cu ea o să-și plătească, dincolo, una din vămi. Sub cap, i-am pus două colțuri ge perinuță, una peste alta. În prima i-am pus iarbă verde, ca să nemurească. În a doua i-am pus nouă pietricele, ca să se destrigoiască, pepten, ciob ge oglindă și nouă muguri de pomi neroditori - trii ge plop, trii ge salșie, trii ge fag -, ca să nu ia mortu' rodu' cu el pă lumea ailaltă..." Mai ales teama să nu se-ntoarcă, să nu se facă "moroi". De aia i-au pus în sicriu toate obiectele acelea. Au legat câinele, au gonit pisica. L-au privegheat secundă de secundă, au aprins necontenit lumini la colțurile tronului. Lumină. Cât mai multă lumină!... "Lumina statului", pe care Maria a plămădit-o încolăcită, din ceară de albină, o lumânare uriașă, întocmai de lungimea mortului, pe care s-o aprindă apoi la mormânt, puțin câte puțin, vreme de șapte săptămâni, până ce trupul se subțiază și sufletul pleacă... Lumină. De asta are nevoie acum Nicolae cel mai mult...
Discul rotund al soarelui s-a înălțat deplin în zare, deasupra Pietrei Cloșanilor. Femeile îl văd, prin fereastră. Se apropie iarăși toate trei de căpătâiul mortului. Și continuă Cântecul Zorilor. Ceara fierbinte se prelinge pe batistele de pânză ce înconjoară gâtul lumânărilor încă aprinse. De data asta, îi cântă lui. Direct lui. De parcă ar descânta un om viu:
"Suflețelu' mi-o zburatu"
"Iar firule, fir/ Fir ge (de) trandafir/ Ce mi te-ai lemnitu/ De n-ai donfloritu/ Iar șî az gimineață/ Ca ieri gimineață?/ Ră jale-am prăvitu/ Și n-am înfloritu/ Că m-am despărțâtu/ Ge copiii mei/ Și ge nepoței/ Ge lumea cu soare/ Ge vânt cu răcoare/ Și ge ape mergătoare/ Scoală, Nicolae, scoală/ Uită-te la răsăritu/ Vezi, dragă, ce s-o ivitu/ E un pom mare-nfloritu/ Iară jos la rădăcină/ Șade o maică bătrână/ Are cartia pe genunchiu/ Și condeiu-n mână/ Să treacă viii și morțiiu/ Nicolae să grăbeștiu/ Să te treci la viiu/ Tot pe-aci cu noi să fiiu/ Da' eu dacă m-am grabitu/ Acolo când am ajunsu/ Cartia mi s-o-nchisu/ Șerneala s-o terminatu/ Suflețelu' mi-o zburatu/ Tot cu morții am rămasu..."
Cântec cules de mine, Bogdan Lupescu, în luna februarie, anul 2016 - în Ponoare, județul Mehedinți, România. Cântat întocmai ca-n vremea vechilor daci. Acum, când omenirea se pregătește să-și trimită primii mesageri pe Marte, când se născocesc roboți și computere ce depășesc puterea creierului uman, când lumea întreagă e cuprinsă într-o imensă rețea a tehnologiilor și se pun la cale cele dintâi tehnici de teleportare sau telechinezie, câteva femei din vârful unui munte mehedințean sunt deplin convinse că sufletul omului mort de lângă ele este încă acolo, cel mai probabil chiar în acea cameră. Și-l însoțesc către lumea de dincolo. Îl poartă spre veșnicie. O realitate mai puternică, mai simplă decât orice ar putea omenirea să știe. "Da! Sufletu-i aici, în «aritu'» cășii (casei)! Lui îi cântăm. Nu s-a duce de-aici, încă patruzăci de zâle. Mulți stau pân' să face anu'. Da' acuma, până-l ducem la groapă, sigúr îi aici!", zice Maria, tot șoptit, conspirativ cumva, arătând împrejur, spre pereții verzi ai încăperii. În fiecare seară i-au pus apă într-o ulcică, la fereastră, iar dimineață era pe trei sferturi băută. Imposibil să se evapore. Că doar au fost cu toate aici, în priveghi, s-au vegheat una pe alta... Sufletul bea. Mare nevoie are, acum, de apă... Maria știe, fiindcă face asta de când lumea și pământul. Consătenii ei se întreabă de unde mai are putere să ajute atâția oameni, care nu se pricep la străbunele ritualuri. Vine, muncește, îi sprijină chiar și cu bani, fără să ceară nimic în schimb. Ei i-au murit doi feciori de tineri, plus un nepot care s-a înecat, nu demult, în apele Timișului. Acum, de câteva luni, i-a murit și bărbatul, Ion. Aproape toți cei dragi s-au dus. Cum de mai poate? Pentru ea, moartea nu mai e demult ceva înfricoșător. Fiindcă știe! Știe sigur că omul nu e muritor pe de-a-ntregul. Fiii ei "i-au apărut" după moarte. Cel mic într-un vis, fix la un an de zile. L-a văzut în casă cum făcea focul în sobă și-i zicea: "Să știi, mamă, că eu tot aicea am fost, da' nu m-ați văzut. Acuma fac focu', că astăzi mă duc..." Cel mare i s-a arătat exact la patruzeci de zile. L-a văzut venind pe uliță, șchiop și slăbit, căci pierise într-un accident, venea ținând în mână un ghiozdan de școală, cu capul plecat într-o parte, întristat, "Și-atunci eu am strigat din capătu' uliții: «Uite, îi Gicu nost'!...» L-am chemat în casă și-i zâc: «Hai, Gicule, hai mamă... Stăi aici pe pat sau pe scaun...» Da' el zâce: «Mămică, nu venii să stau, venii să-i aduc ghiozdanu' fetii, că eu mâine plec în hailaltă lume...» Pe plită aveam un mălai rotund, ne-nceput, și-o oală cu tocană care fierbea. El s-o aplecat, o rupt un colț de mălai și-o-nmuiat în oală și o mâncat. O lăsat ghiozdanu' jos și s-o uitat la mine înnegurat. Pa urmă s-o dus. Pentru totdeauna..." De unde a știut băiatul din vis că tocmai a doua zi avea să se strice ghiozdanul fiicei sale? "I s-o rupt o breteală și n-o mai putut să-l poarte..." Iar dimineață, când s-a trezit, Maria s-a uitat spre plită și a înțeles: din mămăliga rotundă lipsea un colț, în partea stângă...
Dincolo, în luncile verzi
Dragostea, dorul de cei vii îi ține lângă casă pe răposați, zăbovindu-i în lumea asta. Pentru asta-s cântecele zorilor: prin ele, dorul pătrunde din lumea celor vii în lumea morților, îmblânzindu-i pe aceștia din urmă. Acest Gicu a iubit-o nespus pe fiica sa, Ioana. Mai mult decât pe sine însuși. De aceea a venit la ea, chiar în noaptea de dinaintea înmormântării. Fata avea doar opt ani, azi e femeie în toată firea. E marcată și acum de acel eveniment. Dormea în odaia de alături și l-a văzut intrând, ca viu, i-a simțit mângâierea pe obraz. Maria își amintește cum a auzit țipătul nepoatei sale: "Hiii! Taticule!..." A alergat la ea și fata era albă, cu ochii dați peste cap, zbătându-se ca-ntr-o agonie. Dacă n-o auzeau la timp, murea. Și numai când au descântat-o, doar când a auzit zoritoarele cântând, copila a început să-și revină... La fel se întâmplă acum și cu sărmanul Claudiu. După trei zile de chinuri și nesomn, abia când aude acest cântec al zorilor, cuvintele în care tatăl său e chemat să mai stea aici, cu el, fiul reușește pentru prima oară să se odihnească. Se duce în camera de dincolo, cuminte ca un școlar, trăgând încet ușa în urma lui, în tăcere. Cântecele astea, poveștile acestor femei, dintre două lumi, în care moartea nu e decât o trecere firească spre un pământ atât de asemănător cu al nostru, îndulcesc suferința pierderii unui om drag. Efectiv, nu mai simți stânjeneala, repulsia de a sta în preajma unui defunct. Ba vorbești, nu știu cum, cu drag, de parcă decedatul chiar ar putea să te audă. Iar asta nu ți se mai pare chiar așa ciudat... Fiindcă auzi cântecele. Cuvintele cu care femeile efectiv îi călăuzesc pașii pe lumea cealaltă. Și aproape-l poți vedea pe bătrânul Nicolae, călare pe murgul cel negru, cum stă la o răscruce, iar ele îl roagă "să n-apuce la mâna stângă", ci la dreapta, c-acolo-i calea curată, apoi tot înainte, până la un pom mare-nflorit, la a cărui rădăcină e un scaun de hodină și o lină fântână, dar cu apă cam puțină. Acolo se va întâlni și cu maica bătrână (aceea ce scrie viii și morții) pe care trebuie, la rândul ei, s-o plătească "cu un colăcel și c-un gulerel, cu bănuțu-n el", fiindcă altfel bătrâna zână îi va cere ochii și mâinile. Și abia apoi, tot mergând, va ajunge până "la luncile verzi", unde va întâlni trei cete mari de oameni, dar el să nu se ducă nici la ceata dinainte, nici la cea din mijloc, ci să meargă la ceata cea din urmă, unde va găsi... "tot părinți de-ai noștri, tot bărbați de-ai noștri, tot copii de-ai noștri. Pe tine te-or întrebare, dacă le-am trimis cievare. Iar tu dragă să le spui/ că noi de-aici le-am trimes/ Lumini de luminat/ Flori de mirosat..." Așadar, mortul nu-i decât un mesager tot către cei din familie, ca să le aducă acolo flori și lumină.
"Asemeni solilor trimiși de daci în suliți, la răsăritul soarelui, care erau bucuroși să fie trași la sorți pentru a merge la Zalmoxis. Astfel că mortul nici n-ar trebui să fie plâns, căci el este «un ales», un mesager către divinitate. Dar pentru a putea trece în lumea de dincolo, pe «pajiștile verzi», el trebuie să se identifice cu soarele. Fiindcă el urmează drumul soarelui, răsare-se naște și apune-moare, la fel ca acesta. Așadar, nu zorile sunt cele ce trebuie să-l ia pe cel mort, ci soarele însuși. Mi-e mai mult decât clar că, la români, cel dispărut a luat treptat locul mesagerului trimis de daci către Zalmoxis, pentru a le aduce vești celor din celălalt tărâm despre cei de acasă", îmi explică profesorul Boteanu, invocând o mulțime de autori din trecut care-i dau dreptate, intrigându-se că folcloriștii de azi nu-și mișcă fundurile până aici, să înregistreze pe viu această "comoară" de cult solar, ce va pieri, probabil, în câțiva ani, odată cu Maria Tudorescu.
Ieșim în fața casei bătrânului, în plin soare frumos și blând, ce îmbrățișează acoperișurile acestui sat larg, sub care aflu că există un alt tărâm de peșteri imense, unde se ascund lacuri întinse cât mările și nenumărate izvoare, la care se săvârșesc alte ritualuri ale morții. Stăm împreună și privim ulița pe care încep să umble oameni luminoși, ce-și scot pălăria în fața noastră, sau intră pentru câteva minute să aprindă și ei câte o lumânare. Marele Cântec al Zorilor continuă, reîncepe iar și iar, la fiecare moment al dimineții, al trecerii trupului spre pământ și al sufletului spre tărâmurile înflorite ale nemuririi. E foarte lung acest cântec, fiecare vers e poezie neprețuită. Se strigă "la lemn" (când se aduce sicriul), "la suliță" (când se aduce "prăjina sufletului" din pădure), la capu' mortului ("fir de trandafir"), la lumini, "la prag" (când se scoate mortul din casă), în curte ("scoală-te dragă-n picioare"), la plecarea de acasă ("plângeți, voi, patru păreți"), pe drum ("scoală, Nicolae, scoală"), când se ajunge la biserică ("bucură-te, mânăstire/ că frumos plocon îți vine"), pe drum spre cimitir ("iară, dragă, iară"), pe ulița cimitirului ("mânați, boilor, mânați"), la mormânt ("pământe, pământe"). Totul până la ora 12. Nici o înmormântare nu se face mai devreme de acest ceas, când soarele este în crucea cerului, începând a coborî spre asfințit și spre celălalt tărâm, al eternității.
Cât despre "mama Mărie", când o întrebi de unde știe așa de bine vechile rânduieli ale morții, răspunde: "Noi așa le-am pomenit. Așa le-am pomenit și așa le duc, cât oi mai putea. Că-n urma mea nu mai îi nicio cineră (tânără), care să le poată ține..." Astăzi, ea nu va cânta mai departe de poarta casei. Pe drum, la cimitir, la biserică... Nu se va duce, căci n-are cine să se ocupe de bucătărie, de colaci și pomeni, de toate celelalte rânduieli creștinești obișnuite. Ea e miezul, "mama" tuturor. Și nu mai are timp. Celelalte două "zoritoare", Tudorescu Elisabeta și Bîrzo Nicorița, deja și-au pus șorțurile peste straiele de doliu și frământă în bucătărie aluatul. E mult de muncă. Și încă va mai fi. Soarele a ajuns aproape de a doua suliță. Din tronul său, Nicolae a pornit deja spre luncile verzi.