DECEBAL BĂDILĂ - "Plecat într-o lume pe care o considerăm liberă, constat că tot mai mulți oameni renunță la libertate"

AȘII JAZZ-ULUI

"Pe 18 februarie, cel mai mare basist ro­mân de jazz va concerta alături de Big Bandul Radio", anun­țau afișele de con­cert. Și, într-adevăr, una dintre atât de rarele prezențe în țară ale lui Decebal Bădilă, tâ­nă­rul-minune al anilor '80, a însemnat o seară stră­lucitoare pentru jazz-ul românesc. Venit din Germania, direct de la aeroport, fără repetiții, mu­zicianul a scos scântei, alături de instru­men­tiștii orchestrei radio, dar, mai ales, în formula de trio, cu doi vechi colegi de trupă, pianistul Pe­trică An­drei și Vlad Popescu (tobe). Ova­țio­nat de pu­bli­cul bucureștean, Decebal Bădilă a afir­mat în­cân­tat: "Sper că și spectatorii s-au bucurat pe atât de mult, pe cât ne-am bucurat noi. Ne-am simțit extraordinar pe scenă, atât de bine, încât am de­cis să scoatem un disc cu înregistrarea acestui con­cert. Prietenia noas­­tră a devenit și mai te­mei­nică și a fost un factor decisiv în reușita acestui demers mu­zical, la opt ani după ce nu mai cântaserăm împre­u­nă."

Între valurile Dunării și blocurile din București

- Ați plecat în Ger­mania în urmă cu 26 de ani, dar publicul de jazz de la noi nu vă uită și vă duce do­rul. Cum vă sim­țiți atunci când vă întoarceți pe o scenă din țară?

- Foarte emoționat. O senzație pe care o simt foar­te rar în ultima vreme. Poate și datorită faptului că vin atât de rar aici și simt presiunea, simt că aș­teptările sunt foarte mari: atât publi­cul, cât și mu­zi­cienii de jazz așteaptă să audă lu­cruri aproape im­po­­sibile de la mine. Sunt emo­ționat pe orice scenă din țară, dar parcă mai mult la București, orașul în care mi-am început ca­rie­­ra, și pe scena Sălii Ra­dio, acolo unde am cântat în trecut cu mari muzi­cieni. Se știe că sunt năs­cut în Constanța, însă nu am stat acolo decât până la vârsta de doi ani, când părinții au decis să ne mutăm la Tulcea. Acolo am avut o copilărie ex­traor­­di­nară, aproape în fie­care zi eram pe câte o am­barcațiune mai mare sau mai mică, barcă, șalupă, vapor, săptămânal mer­geam în Deltă, băteam min­­gea, umblam liber în­tr-un oraș pe care îl consi­deram la vremea aceea uriaș. Apoi, când aveam cinci ani și jumătate, pă­­rinții au decis că ar fi mai bine să ne mutăm la București. Fratele meu, mai mare cu șase ani, Ovidiu, începuse cursurile Liceului "Geor­ge Enes­cu", la contrabas, și s-au gândit că ar fi mai bine pentru mine să nu schimb școlile, așa cum făcuse el. Ajunși aici, părinții m-au în­tre­bat, mai mult de formă, gândindu-se că voi ale­ge școala cea mai apropiată de noua casă: "Bă­iețel, la ce școală vrei să mergi?" Eu însă am spus că vreau la aceeași școală ca cea a fratelui meu, școala de muzică. Ni­ciunul dintre părinți nu era muzician de profesie, însă mama cântase pe vremuri la vioară, iar tata cânta, și o mai face și acum, într-un cor. Au zis "Bine", gândindu-se că oricum nu am să trec exa­me­nul de aptitudini. S-a întâmplat însă cu totul alt­fel.

- Cum v-ați acomodat cu zgomotosul Bucu­rești, cu școala de muzică?

- Am primit locuință în car­tierul Pante­li­mon, bineînțeles, la blocuri. În fie­care zi, eu și cu fratele meu fă­ceam o oră și ju­mătate dus, o oră și jumătate întors, de la școala de mu­zică. Pentru noi, era o aven­tură zilnică, des­tul de obositoare, ce-i drept. Mie mi-ar fi plăcut să fiu pianist, dar pri­misem instruc­ți­uni clare de acasă, nu care cumva să..., așa că atunci când am fost în­tre­bat, la școală, "Ce vrei să studiezi, pianul sau vioa­ra?", am spus, pe un ton plângăcios, "Vi­oa­ra". Așa că am studiat patru ani vioara, dar nu mi-a plăcut deloc. La un moment dat, am descoperit în casă contrabasul fra­telui meu și, când credeam că nu sunt observat, cân­tam la el. Ovi­diu câștigase deta­șat, la 9-10 ani, con­cursurile na­țio­na­le la care partici­pase, însă nu se putea prezenta mai departe cu instru­men­tul dat de școa­lă. Profesorul său, Ion Diblă, un om tânăr, energic, a venit cu ideea să comandăm unul la Reghin. A durat doi ani, însă, odată sosit contra­ba­sul, fratele meu a început să câștige premii inter­na­ționale. Când am ajuns și eu la nouă ani, am visat să devin pianist de jazz, pentru că des­co­pe­risem înregistrările lui Oscar Peterson. Câțiva ani mai târziu, cântam la pian într-un trio cu fra­tele meu și cu un per­­cuționist. Am debutat la Festivalul de Jazz de la Sibiu. Florian Lungu, specialistul numărul unu al genului, ne-a ascultat și mi-a zis "Da, nu-i rău pentru vârsta ta. Însă l-ai ascultat pe cutare sau pe cutare? Armo­nii­le tale sunt cam ru­di­mentare". Avea perfectă drep­tate, însă eu am fost atât de rănit, încât am re­nunțat la visul de atunci.

Chitarist, într-o trupă pop

- Și chitara bas? Cum ați ajuns, până la urmă, la instrumentul care v-a consacrat?

- Prima mea scenă a fost cea de la Casa Pio­nie­rului, unde cântam la vioară într-un soi de an­samblu folcloric de co­pii. Și atunci, pe când aveam vreo opt ani, fra­tele meu mi-a arătat la contrabas un "mers de brâu, de horă", o formulă folclorică tipică sudului țării. Și formula asta m-a urmărit mult timp, o repe­tam la coarda sol, cea groasă, a viorii. Ea s-a combinat în mintea mea cu faptul că Ion Diblă, profesorul lui Ovidiu, cânta la bas într-o formație pop de succes pe vremea aia. Așa că lucrurile s-au limpezit pentru mine: vreau să devin chitarist bas, într-o trupă pop! Ur­mă­torii doi-trei ani mi i-am petrecut cântând, alături de colegi mai mari, într-o formație de... heavy metal, numită "S.O.S.". O experiență foarte intere­san­tă pen­tru mine. Atunci mi-a fost clar că asta e, sunt făcut pentru chitara bas, nu m-am mai uitat în ur­mă. De atunci, cel mai simplu lucru pentru mine este să cânt la ea, am senzația că pot face asta și în somn. Orice zi în care nu reușesc să ating chitara este ca o zi pier­dută pentru mine. Pentru mine, dar și pen­tru elevii, studenții mei. E o zi în care nu am pro­gre­sat, nu am re­ușit să descopăr nimic. Bineînțeles că altfel des­co­păr multe chestii pe care alții le-au des­co­perit pro­ba­bil cu mult timp înainte, dar bucuria de a le găsi eu este imensă. Asta-i firea mea, mă satur re­pede de lucruri ce pot avea succes, dar sunt repetitive, caut me­reu ceva nou.

La 15 ani, alături de Johnny Răducanu

- Fratele dumneavoastră, regretatul Ovidiu Bă­dilă, a fost un foarte apreciat contrabasist. Care era relația, îi făceați concurență, vă ambiționați să-l prindeți din urmă, sau priveați spre el numai în sus, ca la un model?

- Îmi este foarte clar că fără Ovidiu nu aș fi ajuns basist, de acolo a pornit impulsul. Mai târziu, după ce el își făcuse un nume și cântase deja cu marii mu­zicieni români de jazz, a început să mă ia cu el și să mă prezinte. Știa că vrea să se îndrepte spre muzica clasică, interpreta extraordinar, în special muzica italiană a secolului XIX, știa că va pleca din țară și voia să-mi lase mie locul. Venind din partea lui, re­co­mandarea era primită fără nicio reticență. M-a pre­zentat lui Johnny Răducanu, iar acesta m-a ascultat un pic și a zis: "Gata, în seara asta cântăm cu Dan, pa, nu mai avem nevoie de tine!" Așa am ajuns, la 15 ani, basistul lui Johnny Răducanu. Am cântat cu Dan Mândrilă, cu Marius Pop, cu cei mai mari, timp de cinci ani, între 1985 și 1990. Era o mare bucurie, fără să-mi dau seama, mă foloseam de energiile aces­tor muzicieni excep­ționali ca să zbor. Ascultam în­registrările și-mi zi­ceam "Doamne, ce tare sunt!" Asta mi s-a în­tâmplat și mie, și tuturor ce­lor ce por­nesc lansat, cu oarece talent, de la o vârstă fra­gedă. Apoi vine mo­mentul adevărului și al dez­văluirilor, când îți dai seama unde te afli de fapt, și pornești o muncă asi­duă pentru a ajunge în punctul de a fi la fel de mul­țu­mit ca atunci când nu știai mai nimic, dar te cre­deai atât de tare.

- Care a fost cea mai importantă lecție învățată în acei ani de la Johnny Răducanu?

- Toleranța. Să lași lucrurile să curgă așa cum sunt. Prezența de spirit, dar și respectul, dragostea pentru muzică și pentru toți cei care o fac, pentru co­legii de breaslă, pentru cei ce aparțin familiei noastre. Am învățat multe de la el, perioada aceea a fost plină de lecții pentru mine.

- Cum ați decis să părăsiți scena românească pe care erați atât de răsfățat, pentru Germania?

- Într-adevăr, mă simțeam iubit și propulsat de publicul de aici. După ce cântasem alături de vârfu­rile jazz-ului românesc, ajunsesem să am concerte de unul singur, bine primite. Însă cei din jur începuseră să-mi spună "Nu mai ai ce învăța aici, du-te în lume, du-te în America!" Ajunsese o idee fixă să ajung să cânt în capitala mondială a jazz-ului, ori la New York, ori la Los Angeles. Până în 1990, nu putusem ieși din țară, pentru că în 1987, fratele meu plecase din România și, după doi ani petrecuți fără acte la Paris, primise oferta de a se alătura unei orchestre importante din Germania, așa că se stabilise acolo. În februarie 1990, am renunțat la visul meu american și am plecat să studiez jazz-ul în Germania, unde urma să-mi revăd fratele după trei ani. A fost decizia cea bună să rămân în Ger­mania, pentru că în felul acesta am putut avea parte de fratele meu, am putut fi în preajma sa, pâ­nă în 2001, când el a dispărut. Însă școala în sine a fost dezamăgitoare. Noi ne imaginam de aici că în Ger­mania sau în Occident ne vor învăța jazz, că va fi o mare experiență. Nu e chiar așa. Acolo te duceai la secretariat, îți spuneau când ai examene, iar cursu­rile erau facultative, n-a fost nimic special. Iar da­că se întâmpla ca unul să iasă în față, să treacă de ni­velul mediu, destul de scăzut, devenea cumva trans­parent, nu mai era bă­gat în seamă de colegi, ca și cum nu mai exis­ta. M-am bucurat, încă din pri­mul mo­ment, de simpatia și de sprijinul pro­fe­sorilor. Însă atitudinea asta a colegilor nu am în­țeles-o. Mult timp am crezut că nu sunt eu destul de bun pen­tru a fi băgat în seamă.

O umbră pe suflet

- A fost greu să vă faceți un nume pe scena ger­ma­nă?

- Scena de jazz nu-i deloc o scenă bogată în Ger­mania, iar cei care trăiesc doar din jazz o duc ca niște asceți. Con­form statis­ti­cilor, jazz-ul reprezintă doar 7% din cerința publicului german, în materie de muzică. Este foarte greu pentru cineva din afară să pătrundă în breaslă. Eu am început, încet-încet, să fiu ascultat și recomandat dintr-unul în altul. Mai întâi am cântat cu marele pianist Eugen Ciceu, cu care Florian Lungu îmi făcuse cunoștință în 1993, și cu care cântasem atunci la Sala Radio din București. Apoi am ajuns să cânt și în Germania cu vârfurile din jazz. Big Bandul din Stuttgart avea nevoie de un ba­sist, eu cre­deam că formula asta nu-i pentru mine, așa că am acceptat jobul doar temporar. Dar iată că sunt de 18 ani alături de ei! Atunci când fratele meu a dispărut, m-am lă­sat de mu­­zică timp de șase luni. Când mi-am revenit și mi-am căutat din nou de lucru, mi-au deschis îna­poi por­țile. În plus, merg în tur­nee cu o for­mulă a sta­rurilor de jazz din Ger­ma­nia, vene­ra­bile le­gen­de. Câ­teo­dată sunt plecat și 200 de zile de aca­să.

- Veneați dintr-o lume româ­nească efervescentă și boemă a jazz-ului, în­con­jurat de intelec­tuali, de artiști, și ați ajuns în­tr-o societate pragmatică...

- Foarte pragmatică! De aceea, dezamăgirea mea este mare. Plecat spre o lu­me pe care o consideram liberă, văd că lu­cru­rile se îndreaptă rapid spre același drum, al părăsirii liber­tății. Tot mai mulți oameni își dau libertatea cadou, re­nunță prea ușor la libertatea de ex­pri­mare, de ale­gere, și asta, în în­trea­ga Europă. Iar în Germania, opi­nia publică este un pic isterizată, fără motiv, aș spune. Golul lăsat de lumea eferves­cen­tă a României anilor '80 n-a dispărut. Am avut însă șansa să cunosc în Ger­mania câți­va ar­tiști mari, pe care-i apreciam de pe înregistrări, și apropierea de ei mi-a prins bine.

- Puteți spune că sunteți acasă în Germania?

- Mă simt foarte bine oriunde merg cu concertele, sunt în largul meu, însă acasă, pentru mine, în­seamnă România și Germania la un loc. M-am mutat de cu­rând în­tr-un sat ce și-a serbat 755 de ani de existență. Un­deva lângă Frankfurt, pentru a fi aproape de cel mai mare aeroport al Germaniei. E o experiență nouă pentru mine, care am fost un orășean întreaga viață. Aici mi-am descoperit misiunea de a avea grijă de animale bătrâne și bolnave, de pisicile din sat pe care altfel, nu le-ar băga nimeni în seamă. Unele dintre ele vin la mine în curte, au simțit că acolo e un loc sigur, se tolerează, le hră­nesc, le în­gri­jesc. Altele, mai timide, stau ascunse, le-am învățat locurile și le las aco­lo de mâncare. Sunt bucuros că pot face asta. Atunci când oferi ceva din inimă, fără să aștepți nimic în schimb, poți simți feri­ci­rea. Însă îmi fac tot mai multe griji, atunci când sunt plecat pentru mai mult timp, cum se descurcă animalele "mele".

"Lasă lucrurile să curgă"

- În afara pisicilor și a înda­to­ri­rilor zilnice, cu ce vă ocupați timpul și sufle­tul, ce faceți pentru plă­ce­rea dum­neavoastră?

- În acest moment, caut să găsesc un sunet nou, care să mă reprezinte. Pentru asta, trebuie să te scufunzi în interiorul tău, să simți care sunt lucrurile la care rezonezi. Când îl voi descoperi, am să în­cerc să-l redau cât mai fidel cu putință în sunetul ba­sului. E ca atunci când vorbești, vrei să fie vocea ta, și să spui exact ce gândești, pentru că, știm cu toții, de multe ori, ne ies pe gură alte lucruri decât cele pe care voiam să le spunem. În tinerețe, suntem cu toții fascinați de anumiți muzicieni și încercăm, poate involuntar, să îi copiem, să sunăm ca ei. Apoi, căutăm să spunem acel ceva numai al nostru. N-ar trebui să fie greu, dacă, într-adevăr, ai ceva de spus. Ce mi se pare cel mai greu, dar și natural totodată, este să continui să mă descopăr nu doar ca muzician, ci și ca om. Să mă cunosc din ce în ce mai bine, deși sunt convins că nimeni nu va reuși acest lucru, cu totul, într-o viață. Încerc să fac asta cu multă umilință, cu autocritică. Îmi dau și voie, acum mult mai mult ca în ti­ne­rețe, să greșesc, nu mă mai acuz atât de mult pentru lucrurile pe care nu le fac așa cum ar fi trebuit. Încerc ca, din energia pe care o primesc, să irosesc cât mai puțin și să dau mai departe. Mai am multe de învățat despre asta. Și, pentru a nu cădea de prea sus, în­cerc să nu-mi doresc dinainte nimic și să nu am așteptări, în special de la cei dragi. Dacă nu ai idei preconcepute, așteptări, dacă lași lucrurile să vină, să curgă, nu ai decepții și lucrurile vor ieși bine. Acesta-i și felul în care văd eu muzica de jazz, spontană, creativă, legată de momentul acela unic.