Călătorie prin amintiri: Câmpulung Muscel

Valentin Iacob
Capitala lui Negru Vodă

"Iar în 1290, fiind în Țara Ungurească un vo­ie­vod ce l-au chemat Radul Negrul-Voievod, mare her­țeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime de noroade de români, papistași, sași, de tot felul de oa­meni, pogorându-se pre apa Dâm­boviței, început-au a face ța­ră nouă. Întâi au făcut orașul ce-i zic Câmpul Lung".
Puține "descălecate" de țări ro­mânești se bucură de acte do­ve­ditoare atât de "mărețe" precum cobo­râ­rea lui Negru Vodă din Transilvania, însoțit de fa­milie, de curte și de norod, din­colo de munți, pe pla­iu­rile mai line și în­sorite ale Dâmboviței Mus­ce­lului. Va fi dibuit domnitorul vre­un har aparte, mai presus de im­portanța strategică a locului, ce ofe­rea - și deschi­de­re, dar și as­cun­zișuri, în munții aflați așa de aproa­pe, de a hotărât ca tocmai aici să fie inima țării lui. Înconjurat precum o ogradă, cu gar­durile de piatră ale Pietrei Craiului, Leaotei și Mun­ților Făgăraș, vechiul Mus­cel are, în­tr-adevăr, o fru­musețe - și domoală, și as­pră, compu­să din cer al­bas­tru, piatră și verdele etern al pășunilor, căreia e greu să-i reziști. Cum la fel de greu le reziști mus­celenilor, oameni de munte, extrem de harnici, de români și de dârji, care și-au pus pecetea pe așe­ză­rile zonei, rânduite gospodărește fără cusur, și ne­spus de frumoase prin arhitectura lor tradițio­nală, păstrată cu respect peste tot.
Deși au trecut sute de ani de la întemeierea ora­șului, Câm­pulung, capitala Mus­ce­lului, păstrează încă toată noblețea trecutului. Nu a tre­buit să caut prea mult ca să-i descopăr ora­șu­lui obra­zul istoric și "sub­­­țirimea": mâ­năstirea lui Negru Vodă (unde sunt în­­mormântați pri­­mii doi Domni ai Țării Ro­mânești, Basarab I În­te­me­ietorul și fiul său, Ni­co­lae Alexan­dru), biserica Bă­ră­ția, ri­di­cată de teutoni, bi­serica dom­­­nească a Doam­­nei Chiaj­­­na, giuvaere de ar­hi­tec­tură măreață, dar și ra­finată. Dar ce te încântă ca pieton sunt mai ales casele din centrul orașului, vechi toate și neatinse, toate mo­numente istorice. În jurul lor, sunt rânduite grădini ca­re vara se umplu de flori, îmbrăcând Câmpulungul în­tr-un paradis de miresme și de culori, într-o tihnă ve­che, pier­dută azi în ora­șele României. Și ca fru­mu­sețea să fie com­pletă, majo­ri­tatea clădirilor publice poar­tă, și ele, no­blețea epocii inter­be­lice. Iz de lume ve­che și bu­nă, ne­ciobită până azi. "Câm­pu­lun­gul a fost un oraș bo­ie­resc. Și și-a păstrat până în zilele noas­tre am­prenta asta", îmi spune Cornelia Băjan, ghidul meu în aceas­tă călătorie prin amintiri. Doam­na Băjan este cel mai bun medic pediatru al ora­șului, prin mâi­nile că­reia au trecut mii de copii. În plus, face parte și din­tr-o familie musceleană stră­­­lucită, cu o puternică tra­diție in­te­lec­tuală. Ală­turi de ea, aveam să des­co­păr mis­terul încă viu al orașului, precum și po­vestea unor mari familii de musce­leni.

Parcul "Mersi" și Bulevardul "Pardon"

Cornelia Băjan îmi spune că a făcut pediatrie pen­tru că îi plac copiii. Dacă ar fi avut și ea un co­pil, poate că nu s-ar fi dăruit așa de mult pro­fesiei. Dar, la urma urmelor, amintirile sunt și ele ca niște copii. Cresc și îmbătrânesc oda­tă cu tine, da­că nu ai cui le îm­păr­tăși. Iar Cornelia Băjan e doldora de amintiri. Primele din­tre ele pornesc cu ea pe frumosul bule­vard principal al ora­șului. "Încă de acum 100 de ani, bule­var­dul a­ces­ta a fost poreclit de câm­pu­lungeni bulevardul «Par­don». Și numele acesta hâtru i-a ră­mas neschimbat pâ­nă în zilele noastre". "De unde i se trage po­­re­cla?", întreb. Doam­na Bă­jan face semn că po­ves­tea e ve­che. Mai ales după Ma­rea Unire, Câmpulung de­venise o localitate turis­tică în mare vogă, un magnet pentru viața mon­denă a Ro­mâniei. Vara, orașul se umplea de vizi­tatori, și toți, și tu­riști și lo­cal­nici, ieșeau la promenadă, în­frățiți într-o ve­selă înghesuială, pe strada prin­ci­pală a ora­șului, un ve­ritabil Corso câmpulungean. Îm­bul­zeala era așa de mare, încât trecătorii se loveau tot timpul unii de alții, obligați să spună întruna "pardon!".
Închid o clipă ochii și încerc să-mi imaginez lu­mea aceea așezată și optimistă, dintre războaie. Doamne și domnișoare îmbrăcate în alb, cu pălării largi, de pai, și umbreluțe de dantelă, plimbându-se la braț cu domni echipați "la costum" ori cu ofițeri cu chipiuri și mănuși albe... După un ritual ferm, plim­bările continuau peste drum de bulevardul Pardon, pe aleile din Grădina Publică a orașului, umbrite de arbori seculari. Și peste toți și toate, răsuna muzica de fan­fară din pavilionul gră­dinii, care, spre seară, se trans­forma în valsuri ce însoțeau la perfecție loisir-ul acelei lumi fericite și cu mai puține griji decât azi. Ceva s-a păstrat, probabil, în aer, chiar dacă glasul alămurilor s-a stins, pentru că, de îndată ce am intrat și eu în Grădina Publică a orașului, prin fața ochilor au început să se desfășoare falii ale unui timp pierdut. Atunci am înțeles de ce copilului genial de odinioară, Dan Barbilian, viitorul mare ma­tematician și poet, îi plăcea așa mult să vină pe sub ramurile arborilor bătrâni, ca să se plimbe și să viseze la geometrii și la stele. Tot în parcul orașului, pe vremuri, se organizau fai­moasele bătăi cu confeti. Sub lampioanele colo­rate, întinse pes­te tot în grădină, ca niște fluturi stră­lucitori și uriași, în sunetele muzicii militare, lumea forfotea ve­selă, aruncându-și, într-o ploaie nesfârșită, pumni de confeti. Fetele fru­moa­se aveau, desigur, prio­ri­tate, apă­­rân­du-se, vesele, de va­lu­rile de pepite multi­co­lore, îm­prăștiate spre chipul lor. Bine­cres­cute, răspun­deau tot­dea­una "mersi". Un nume moș­tenit, și el, pâ­nă în ziua de azi, de parcul orașului, Parcul "Mer­si", măr­ginit de Bu­levardul "Par­don"...

"Bate clopotul de pelin"

Și tot vara, în serile lu­mi­noase cu lună plină, lân­gă Gră­dina Mersi și pe Bulevardul Par­­don, restau­rantele își scoteau mesele pe trotuare, iar tarafurile cu lăutari și dizeuze cântau dez­lănțuite până în zori. Celebru era localul lui Alexe Viscol, numit și "regele fripturilor". Un rege care în câțiva ani devenise faimos în întreaga țară, sporind atracția orașului. Nici băcăniile din Câmpulung nu se lăsau mai prejos, oferind belșug de de­licatese, pe care lumea și le permitea. Cu­tiile de icre negre, batogul, caracatița - nu lipseau niciodată din galantare. Toate, stropite cu vinuri bune, din viile de pe dealurile din jur, și cu țui­că de Muscel. Despre aceas­tă viață tih­ni­tă, nehăi­tuită de grabă și de ne­cazuri, scriitorul și dra­ma­turgul Tudor Mușatescu, un câmpulungean îm­pă­timit, are o amintire plină de un haz inefabil: "La ora 12, când bătea clopotul la Mâ­năstirea Teutonă, tot ce era suflare sănătoasă se oprea din lucru. La Tri­bu­nalul din Câmpulung instanța suspenda ședința o ju­mă­tate de oră, altfel risca să rămână singură în Tri­­bu­nal. Căci asistența, orice s-ar fi întâmplat, pă­ră­sea clădirea pentru că «bate de pelin» la mâ­năs­tire!" Și oamenii, după ce se de­lectau cu un păhărel ră­coritor de pelin, la o câr­ciumioară din apropiere, după exact o jumătate de oră, se întorceau, și Jude­cătoria își putea relua ac­tivitatea cu sălile pline. Și viața, viața aceea paș­ni­că și bună a târgurilor de provincie, toropite de va­ră și inundate de lună, a dispărut odată cu la­valierele noastre".

O dinastie musceleană

Casa doamnei Băjan, o clădire de epocă, dichisită și veche, a fost declarată, și ea, monument istoric. Cu un pridvor sprijinit pe coloane svelte, în stilul neo­ro­mânesc atât de frumos și de rodnic al se­colului tre­cut, stă, păzită de brazi, la o încrucișare de străduțe cu­rate. "În această casă s-a născut profe­sorul și aca­de­mi­cianul Dan Simonescu", stă scris pe o plăcuță prin­să pe fațada casei. Sosise, așadar, vre­mea să ascult și povești de familie din istoria Câm­pulungului.
- Istoria acestei familii începe, și ea, cu "a fost oda­tă", își începe povestea doamna Băjan. A fost oda­­tă, acum mai bine de 150 de ani, un boier pos­tel­nic, care a ridicat în satul Suslănești, nu departe de Câmpulung, un rând de case boierești și a ctitorit o biserică. Îl che­ma Ioan Simon Jumărăscu și s-a căsă­to­rit, dintr-o mare iubire, cu jupânița Ana, și ea din­tr-un neam de boieri munteni. Și cum era pe atunci, iubirea lor a rodit mulți copii. Ioan Simo­nescu, bă­ia­tul cel mare al boierilor din Suslănești, a deschis seria acestei fa­milii cu prodigioase cariere, puse în slujba Româ­niei. Ioan Simonescu, feciorul, a luat și el de nevastă o fată pe care a iubit-o enorm. Și au trăit îm­pre­ună o viață frumoasă, binecuvântată cu șapte­spre­zece co­pii! Dintre ei au trăit unsprezece: șase fete și cinci bă­ieți. Și toți s-au născut în casa aceasta, în care lo­­cu­iesc eu acum. Unul dintre băieți a fost chiar aca­de­micianul Dan Simonescu, profesor de literatură ve­che, a cărui plăcuță de onoare tocmai ați văzut-o prin­să în zid. Iar fetele Simonescu au fost, toate, deo­sebit de frumoase, deștepte și independente pentru acel timp. De pildă, adolescente fiind, au jucat în filmul "Titanic Vals". Vorbeau limbi străine, dan­sau, erau edu­cate și talentate. Puțin mai târziu, una dintre su­rori s-a căsătorit cu un ofițer strălucit al ar­matei ro­mâne, Nicolae Nicolau, moț, la origine, copil de tru­pă ajuns general. Generalul Nicolau a fost co­man­­dan­tul Corpului de vânători de munte, arma de elită a României, iar în anii '30-'40, atunci când Câm­­pu­lun­gul își atinsese rafinamentul maxim, gene­ralul Ni­co­lau a fost numit prefect de Muscel.

- Ce amintiri de familie din vre­mea aceea au ajuns la urechile dvs., d-nă Bă­jan?

- Pe atunci, toată familia obiș­nuia să se adune du­mi­ni­cile la Sus­lănești, la casa boie­reas­că a postel­ni­cului Jumă­răs­cu, strămo­șul lor. Și acolo, la gura pivniței, scoteau pu­tinile cu murături și burdufuri de brânză de la munte, dar mai ales țuica de Suslănești, din butoaiele uriașe de stejar, și pe urmă, în fața casei, înce­pea petrecerea. Iar povestea acestei familii continuă până în ziua de azi. La fel ca ge­ne­ralul, și urmașii săi au fost oameni remarcabili. Ra­du De­mian, de pildă, nepotul ge­ne­ralului Nicolau, a fost unul dintre cei mai mari rugbiști ai Ro­mâniei, din generația de aur a ani­lor '80, cea care bătea Franța de câ­te ori voia. Iar fratele său, Horia Demian, a fost pro­fesor univer­sitar în Cluj și mare jucător de bas­­chet. De altfel, sala sporturilor din Cluj îi poartă azi numele. Alt des­cendent al postelnicului Jumă­răscu și al jupâniței Ana a fost Dra­goș Băjan, soțul meu, "fiul cre­dincios al Muscelului", cum l-au numit apropiații și cum scrie și pe monumentul lui. El a fost salvatorul ora­șu­lui, cel care l-a scăpat de urgia buldozerelor roșii, comandate să-i radă de pe fața pământului vechea splendoare cosmo­po­lită.

- Cum s-a întâmplat?

- Dragoș Băjan a lucrat treizeci de ani la Primăria Câmpulung Muscel, începând cu 1971. Și până în 1989, s-a luptat cu autoritățile comu­niste pentru fie­care metru de stradă istorică, casă cu casă, toate mo­nu­mente. S-a luptat plin de dragostea pe care o avea în sânge pentru arhitec­tura și tradiția nobilă. Comu­niș­tii voiau să distrugă toate clădirile vechi, tot ce ți­nea de noblețea trecutului, tot ceea ce ați văzut fru­mos, aici, în oraș. Tot! Poate că dacă nu ar fi fost el la primărie, Câmpulungul ar fi fost azi o mare ce­nușie de blocuri.

- Ce soartă au avut după război casa și familia dvs.?

- Comuniștii au băgat în casă șapte familii. Soa­cra mea, din familia Simonescu, își avea soțul dat afară din învă­țământ. Împreună cu mama ei și cu copilul mic (viitorul meu soț), au stat într-o singură ca­meră, cu o baie și o bucătărie comună la șapte fa­milii. Au fost supuși dinadins la această umilință. Și când casa s-a mai eliberat și ei au putut să aibă o că­măruță în plus, so­crul meu a murit. Nu s-a mai putut bucura de casa aceasta cochetă pe care și-a cons­truit-o, casa pentru care și-a cheltuit și ultimul bănuț. Iar bu­nica, mama aceea ero­ină, cu șapte­spre­zece co­pii, ma­tri­cea nea­mu­lui, s-a stins din viață, săracă. Nu-i dă­duseră pensie, pen­tru că era din neam de boieri.

Apa trece, pietrele rămân

Doamna Cornelia Bă­jan este, și ea, mus­celeancă. Născută în­tr-un sat din apropiere de Rucăr, îmi spune că și acolo se mai păs­trea­ză tradiția, ca pe un semn de noblețe a locului.
- Portul musce­lean, cu frumusețea lui tulbu­ră­toare, încă se menține: marama de Muscel, ia, fota... Dacă mergeți în Rucăr sau la Bughea de Sus, veți găsi oameni care la nuntă sau la botez, ori la biserică, la sărbătorile mari, merg și azi îmbrăcați în portul specific mus­celean. Și cred că fetele Muscelului, cu maramele și iile lor, sunt și acum la fel de frumoase ca odinioară. De Sfânta Ma­ria Mare, pe 15 august, sau pe 8 septembrie, de Sfân­ta Marie Mică, bâl­ciu­­rile, târgu­rile acestui oraș cu vechi tradiții co­mer­cia­le sunt aceleași din­­tot­dea­una. Epo­ca co­mu­­nistă nu le-a pu­tut stri­vi. Obiceiurile stră­­vechi au rămas și vor ră­mâ­ne, căci muscelenii sunt oa­meni dârji și tra­di­ționaliști.

*

Stau pe o bancă, în par­cul vechi al orașului, bucu­­­ros de soarele ce se pregă­tește să asfințească și de poveștile așa de nostalgice ale doamnei Cornelia Băjan. Mi-a dăruit o fotografie, veche de o sută de ani: Bulevardul "Pardon". O pri­vesc, fermecat de ener­­­gia care se revarsă din ea. Ca din­tr-o fereastră deschisă către trecut, domni în redingote negre și doamne cu ta­ioa­re elegante și pălării îmi fac, joviali și ceremonioși, semne amabile. Zâmbesc relaxați. Frumusețea lor "de album" e dublată de o normalitate "de vremuri bune". Sunt destinși. Li­niș­tiți. Fără urmă de încrâncenare. O se­ni­nă­tate care s-a lăsat fotografiată îm­pre­ună cu oamenii. Îmi întorc pri­virea spre bulevardul care trece prin fața mea. Clădirile sunt aproape ace­leași, arborii la fel de semeți, chiar și oa­me­nii par să aibă o blândețe care în alte părți s-a pierdut. Știu să îngăduie tim­pul. Splendoarea turnată în piatră a mun­­ților, istoria, atât de prezentă în reali­ta­tea așezării, marile familii care ve­ghea­ză orașul din cimitirele înșirate pe dealurile din jur îi fac, mai mult ca sigur, să simtă că timpul este doar apa ce trece, iar ei sunt pietrele care rămân. Mă bucur. Câmpulungul pulsează de amintirile vechii sale nobleți, păs­trân­du-și rădăcinile și pacea lui de demult.