"Iar în 1290, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chemat Radul Negrul-Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime de noroade de români, papistași, sași, de tot felul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviței, început-au a face țară nouă. Întâi au făcut orașul ce-i zic Câmpul Lung".
Puține "descălecate" de țări românești se bucură de acte doveditoare atât de "mărețe" precum coborârea lui Negru Vodă din Transilvania, însoțit de familie, de curte și de norod, dincolo de munți, pe plaiurile mai line și însorite ale Dâmboviței Muscelului. Va fi dibuit domnitorul vreun har aparte, mai presus de importanța strategică a locului, ce oferea - și deschidere, dar și ascunzișuri, în munții aflați așa de aproape, de a hotărât ca tocmai aici să fie inima țării lui. Înconjurat precum o ogradă, cu gardurile de piatră ale Pietrei Craiului, Leaotei și Munților Făgăraș, vechiul Muscel are, într-adevăr, o frumusețe - și domoală, și aspră, compusă din cer albastru, piatră și verdele etern al pășunilor, căreia e greu să-i reziști. Cum la fel de greu le reziști muscelenilor, oameni de munte, extrem de harnici, de români și de dârji, care și-au pus pecetea pe așezările zonei, rânduite gospodărește fără cusur, și nespus de frumoase prin arhitectura lor tradițională, păstrată cu respect peste tot.
Deși au trecut sute de ani de la întemeierea orașului, Câmpulung, capitala Muscelului, păstrează încă toată noblețea trecutului. Nu a trebuit să caut prea mult ca să-i descopăr orașului obrazul istoric și "subțirimea": mânăstirea lui Negru Vodă (unde sunt înmormântați primii doi Domni ai Țării Românești, Basarab I Întemeietorul și fiul său, Nicolae Alexandru), biserica Bărăția, ridicată de teutoni, biserica domnească a Doamnei Chiajna, giuvaere de arhitectură măreață, dar și rafinată. Dar ce te încântă ca pieton sunt mai ales casele din centrul orașului, vechi toate și neatinse, toate monumente istorice. În jurul lor, sunt rânduite grădini care vara se umplu de flori, îmbrăcând Câmpulungul într-un paradis de miresme și de culori, într-o tihnă veche, pierdută azi în orașele României. Și ca frumusețea să fie completă, majoritatea clădirilor publice poartă, și ele, noblețea epocii interbelice. Iz de lume veche și bună, neciobită până azi. "Câmpulungul a fost un oraș boieresc. Și și-a păstrat până în zilele noastre amprenta asta", îmi spune Cornelia Băjan, ghidul meu în această călătorie prin amintiri. Doamna Băjan este cel mai bun medic pediatru al orașului, prin mâinile căreia au trecut mii de copii. În plus, face parte și dintr-o familie musceleană strălucită, cu o puternică tradiție intelectuală. Alături de ea, aveam să descopăr misterul încă viu al orașului, precum și povestea unor mari familii de musceleni.
Parcul "Mersi" și Bulevardul "Pardon"
Cornelia Băjan îmi spune că a făcut pediatrie pentru că îi plac copiii. Dacă ar fi avut și ea un copil, poate că nu s-ar fi dăruit așa de mult profesiei. Dar, la urma urmelor, amintirile sunt și ele ca niște copii. Cresc și îmbătrânesc odată cu tine, dacă nu ai cui le împărtăși. Iar Cornelia Băjan e doldora de amintiri. Primele dintre ele pornesc cu ea pe frumosul bulevard principal al orașului. "Încă de acum 100 de ani, bulevardul acesta a fost poreclit de câmpulungeni bulevardul «Pardon». Și numele acesta hâtru i-a rămas neschimbat până în zilele noastre". "De unde i se trage porecla?", întreb. Doamna Băjan face semn că povestea e veche. Mai ales după Marea Unire, Câmpulung devenise o localitate turistică în mare vogă, un magnet pentru viața mondenă a României. Vara, orașul se umplea de vizitatori, și toți, și turiști și localnici, ieșeau la promenadă, înfrățiți într-o veselă înghesuială, pe strada principală a orașului, un veritabil Corso câmpulungean. Îmbulzeala era așa de mare, încât trecătorii se loveau tot timpul unii de alții, obligați să spună întruna "pardon!".
Închid o clipă ochii și încerc să-mi imaginez lumea aceea așezată și optimistă, dintre războaie. Doamne și domnișoare îmbrăcate în alb, cu pălării largi, de pai, și umbreluțe de dantelă, plimbându-se la braț cu domni echipați "la costum" ori cu ofițeri cu chipiuri și mănuși albe... După un ritual ferm, plimbările continuau peste drum de bulevardul Pardon, pe aleile din Grădina Publică a orașului, umbrite de arbori seculari. Și peste toți și toate, răsuna muzica de fanfară din pavilionul grădinii, care, spre seară, se transforma în valsuri ce însoțeau la perfecție loisir-ul acelei lumi fericite și cu mai puține griji decât azi. Ceva s-a păstrat, probabil, în aer, chiar dacă glasul alămurilor s-a stins, pentru că, de îndată ce am intrat și eu în Grădina Publică a orașului, prin fața ochilor au început să se desfășoare falii ale unui timp pierdut. Atunci am înțeles de ce copilului genial de odinioară, Dan Barbilian, viitorul mare matematician și poet, îi plăcea așa mult să vină pe sub ramurile arborilor bătrâni, ca să se plimbe și să viseze la geometrii și la stele. Tot în parcul orașului, pe vremuri, se organizau faimoasele bătăi cu confeti. Sub lampioanele colorate, întinse peste tot în grădină, ca niște fluturi strălucitori și uriași, în sunetele muzicii militare, lumea forfotea veselă, aruncându-și, într-o ploaie nesfârșită, pumni de confeti. Fetele frumoase aveau, desigur, prioritate, apărându-se, vesele, de valurile de pepite multicolore, împrăștiate spre chipul lor. Binecrescute, răspundeau totdeauna "mersi". Un nume moștenit, și el, până în ziua de azi, de parcul orașului, Parcul "Mersi", mărginit de Bulevardul "Pardon"...
"Bate clopotul de pelin"
Și tot vara, în serile luminoase cu lună plină, lângă Grădina Mersi și pe Bulevardul Pardon, restaurantele își scoteau mesele pe trotuare, iar tarafurile cu lăutari și dizeuze cântau dezlănțuite până în zori. Celebru era localul lui Alexe Viscol, numit și "regele fripturilor". Un rege care în câțiva ani devenise faimos în întreaga țară, sporind atracția orașului. Nici băcăniile din Câmpulung nu se lăsau mai prejos, oferind belșug de delicatese, pe care lumea și le permitea. Cutiile de icre negre, batogul, caracatița - nu lipseau niciodată din galantare. Toate, stropite cu vinuri bune, din viile de pe dealurile din jur, și cu țuică de Muscel. Despre această viață tihnită, nehăituită de grabă și de necazuri, scriitorul și dramaturgul Tudor Mușatescu, un câmpulungean împătimit, are o amintire plină de un haz inefabil: "La ora 12, când bătea clopotul la Mânăstirea Teutonă, tot ce era suflare sănătoasă se oprea din lucru. La Tribunalul din Câmpulung instanța suspenda ședința o jumătate de oră, altfel risca să rămână singură în Tribunal. Căci asistența, orice s-ar fi întâmplat, părăsea clădirea pentru că «bate de pelin» la mânăstire!" Și oamenii, după ce se delectau cu un păhărel răcoritor de pelin, la o cârciumioară din apropiere, după exact o jumătate de oră, se întorceau, și Judecătoria își putea relua activitatea cu sălile pline. Și viața, viața aceea pașnică și bună a târgurilor de provincie, toropite de vară și inundate de lună, a dispărut odată cu lavalierele noastre".
O dinastie musceleană
Casa doamnei Băjan, o clădire de epocă, dichisită și veche, a fost declarată, și ea, monument istoric. Cu un pridvor sprijinit pe coloane svelte, în stilul neoromânesc atât de frumos și de rodnic al secolului trecut, stă, păzită de brazi, la o încrucișare de străduțe curate. "În această casă s-a născut profesorul și academicianul Dan Simonescu", stă scris pe o plăcuță prinsă pe fațada casei. Sosise, așadar, vremea să ascult și povești de familie din istoria Câmpulungului.
- Istoria acestei familii începe, și ea, cu "a fost odată", își începe povestea doamna Băjan. A fost odată, acum mai bine de 150 de ani, un boier postelnic, care a ridicat în satul Suslănești, nu departe de Câmpulung, un rând de case boierești și a ctitorit o biserică. Îl chema Ioan Simon Jumărăscu și s-a căsătorit, dintr-o mare iubire, cu jupânița Ana, și ea dintr-un neam de boieri munteni. Și cum era pe atunci, iubirea lor a rodit mulți copii. Ioan Simonescu, băiatul cel mare al boierilor din Suslănești, a deschis seria acestei familii cu prodigioase cariere, puse în slujba României. Ioan Simonescu, feciorul, a luat și el de nevastă o fată pe care a iubit-o enorm. Și au trăit împreună o viață frumoasă, binecuvântată cu șaptesprezece copii! Dintre ei au trăit unsprezece: șase fete și cinci băieți. Și toți s-au născut în casa aceasta, în care locuiesc eu acum. Unul dintre băieți a fost chiar academicianul Dan Simonescu, profesor de literatură veche, a cărui plăcuță de onoare tocmai ați văzut-o prinsă în zid. Iar fetele Simonescu au fost, toate, deosebit de frumoase, deștepte și independente pentru acel timp. De pildă, adolescente fiind, au jucat în filmul "Titanic Vals". Vorbeau limbi străine, dansau, erau educate și talentate. Puțin mai târziu, una dintre surori s-a căsătorit cu un ofițer strălucit al armatei române, Nicolae Nicolau, moț, la origine, copil de trupă ajuns general. Generalul Nicolau a fost comandantul Corpului de vânători de munte, arma de elită a României, iar în anii '30-'40, atunci când Câmpulungul își atinsese rafinamentul maxim, generalul Nicolau a fost numit prefect de Muscel.
- Ce amintiri de familie din vremea aceea au ajuns la urechile dvs., d-nă Băjan?
- Pe atunci, toată familia obișnuia să se adune duminicile la Suslănești, la casa boierească a postelnicului Jumărăscu, strămoșul lor. Și acolo, la gura pivniței, scoteau putinile cu murături și burdufuri de brânză de la munte, dar mai ales țuica de Suslănești, din butoaiele uriașe de stejar, și pe urmă, în fața casei, începea petrecerea. Iar povestea acestei familii continuă până în ziua de azi. La fel ca generalul, și urmașii săi au fost oameni remarcabili. Radu Demian, de pildă, nepotul generalului Nicolau, a fost unul dintre cei mai mari rugbiști ai României, din generația de aur a anilor '80, cea care bătea Franța de câte ori voia. Iar fratele său, Horia Demian, a fost profesor universitar în Cluj și mare jucător de baschet. De altfel, sala sporturilor din Cluj îi poartă azi numele. Alt descendent al postelnicului Jumărăscu și al jupâniței Ana a fost Dragoș Băjan, soțul meu, "fiul credincios al Muscelului", cum l-au numit apropiații și cum scrie și pe monumentul lui. El a fost salvatorul orașului, cel care l-a scăpat de urgia buldozerelor roșii, comandate să-i radă de pe fața pământului vechea splendoare cosmopolită.
- Cum s-a întâmplat?
- Dragoș Băjan a lucrat treizeci de ani la Primăria Câmpulung Muscel, începând cu 1971. Și până în 1989, s-a luptat cu autoritățile comuniste pentru fiecare metru de stradă istorică, casă cu casă, toate monumente. S-a luptat plin de dragostea pe care o avea în sânge pentru arhitectura și tradiția nobilă. Comuniștii voiau să distrugă toate clădirile vechi, tot ce ținea de noblețea trecutului, tot ceea ce ați văzut frumos, aici, în oraș. Tot! Poate că dacă nu ar fi fost el la primărie, Câmpulungul ar fi fost azi o mare cenușie de blocuri.
- Ce soartă au avut după război casa și familia dvs.?
- Comuniștii au băgat în casă șapte familii. Soacra mea, din familia Simonescu, își avea soțul dat afară din învățământ. Împreună cu mama ei și cu copilul mic (viitorul meu soț), au stat într-o singură cameră, cu o baie și o bucătărie comună la șapte familii. Au fost supuși dinadins la această umilință. Și când casa s-a mai eliberat și ei au putut să aibă o cămăruță în plus, socrul meu a murit. Nu s-a mai putut bucura de casa aceasta cochetă pe care și-a construit-o, casa pentru care și-a cheltuit și ultimul bănuț. Iar bunica, mama aceea eroină, cu șaptesprezece copii, matricea neamului, s-a stins din viață, săracă. Nu-i dăduseră pensie, pentru că era din neam de boieri.
Apa trece, pietrele rămân
Doamna Cornelia Băjan este, și ea, musceleancă. Născută într-un sat din apropiere de Rucăr, îmi spune că și acolo se mai păstrează tradiția, ca pe un semn de noblețe a locului.
- Portul muscelean, cu frumusețea lui tulburătoare, încă se menține: marama de Muscel, ia, fota... Dacă mergeți în Rucăr sau la Bughea de Sus, veți găsi oameni care la nuntă sau la botez, ori la biserică, la sărbătorile mari, merg și azi îmbrăcați în portul specific muscelean. Și cred că fetele Muscelului, cu maramele și iile lor, sunt și acum la fel de frumoase ca odinioară. De Sfânta Maria Mare, pe 15 august, sau pe 8 septembrie, de Sfânta Marie Mică, bâlciurile, târgurile acestui oraș cu vechi tradiții comerciale sunt aceleași dintotdeauna. Epoca comunistă nu le-a putut strivi. Obiceiurile străvechi au rămas și vor rămâne, căci muscelenii sunt oameni dârji și tradiționaliști.
*
Stau pe o bancă, în parcul vechi al orașului, bucuros de soarele ce se pregătește să asfințească și de poveștile așa de nostalgice ale doamnei Cornelia Băjan. Mi-a dăruit o fotografie, veche de o sută de ani: Bulevardul "Pardon". O privesc, fermecat de energia care se revarsă din ea. Ca dintr-o fereastră deschisă către trecut, domni în redingote negre și doamne cu taioare elegante și pălării îmi fac, joviali și ceremonioși, semne amabile. Zâmbesc relaxați. Frumusețea lor "de album" e dublată de o normalitate "de vremuri bune". Sunt destinși. Liniștiți. Fără urmă de încrâncenare. O seninătate care s-a lăsat fotografiată împreună cu oamenii. Îmi întorc privirea spre bulevardul care trece prin fața mea. Clădirile sunt aproape aceleași, arborii la fel de semeți, chiar și oamenii par să aibă o blândețe care în alte părți s-a pierdut. Știu să îngăduie timpul. Splendoarea turnată în piatră a munților, istoria, atât de prezentă în realitatea așezării, marile familii care veghează orașul din cimitirele înșirate pe dealurile din jur îi fac, mai mult ca sigur, să simtă că timpul este doar apa ce trece, iar ei sunt pietrele care rămân. Mă bucur. Câmpulungul pulsează de amintirile vechii sale nobleți, păstrându-și rădăcinile și pacea lui de demult.