Povești de dragoste

Claudiu Tarziu
Pe ploaie

Pardon Café

Cafeneaua este goală. La bar se plictisește un chelner între două vârste, cu o mustață mare, lăsată "pe oală". M-am așezat cu spatele la ușă și cu fața spre peretele de sticlă dinspre grădină. Ploaia umple geamul de broboane care fac ca verdele celor câ­torva pruni și al tufelor de trandafiri să capete o stră­lucire neobișnuită pentru sfârșitul lunii august. Din boxe se răspândește muzica Ettei Jones. Se po­tri­vește locului, care miroase a cafea amară și e de­co­rat eclectic: un gramofon prăfuit într-un colț, ibrice de alamă, cărți vechi cu scoarțe tocite, pe care ni­meni nu le mai răsfoiește, fotografii ale unor vedete de cinema din anii '50, cu rame late din lemn, discuri de vinil, nu­mere de înmatriculare pentru mașini dintr-o altă epocă, aparate de foto­grafiat care nu mai funcțio­nează de mult, lămpi cu gaz, cupe de vin ar­gintate, chiar un crucifix din bronz, cu un Crist răs­tignit în relief, o armonică mică și o trompetă de cu­loarea aurului stins.
De obicei, aici, seara, nu găsești o masă liberă, mai ales vara, iar atmosfera e irespirabilă, din pri­cina fumului gros de țigară și a muzicii rock dată la volum mare. Iată însă că, deși seara se trans­formă ușor în noapte, nimeni nu a intrat în local, în afară de mine, iar barmanul își îngăduie să pună muzică lentă și tristă, care mi se strecoară pe artere ca o otravă dulce.
Peretele de sticlă dinspre grădină e drapat cu șiruri de apă clară, în care încep să sclipească lumi­nile scăzute ale veiozelor de pe mese. Coniacul în­călzit din pahar mă îmbie să sorb des și să mai cer unul. Îmi aprind pipa și, când ridic ochii, tresar. Din fereastră, reflectată ca într-o oglindă, se desenează umbra unei femei abia întrezărită printre boabele strălucitoare de apă. Mă întorc pe jumătate spre ușă, pentru a mă convinge că nu e o nălucire. Da. Este ea. Cu părul umezit în șuvițe, cu ochii aprinși și cu ace­lași zâmbet pe jumătate copilăros, ca în ziua în care am cunoscut-o. Era și atunci o zi ploioasă de vară. Privirile ni s-au intersectat involuntar, căci încercam amândoi să traversăm din părți opuse aceeași baltă formată pe tro­tuar, fără să ne udăm, să ne incomo­ăm sau să ne îndepărtăm prea mult umbre­lele de dea­supra capetelor. În cele din urmă ne-am încurcat în mișcări și aproape că ne-am îm­brățișat. Am râs amân­doi și râ­sul ei luminos m-a încurajat să o invit la o cafea. Acolo a în­ceput totul.
Și-acum mi se întâmplă din nou. Lara intră în cafeneaua în care o adusesem o singură dată, în urmă cu cincisprezece ani. Platoșa din solzi de fier, închisă cu lacăte peste piept, de-a lun­gul atâtor ani, îmi cade într-o clipă. Reproșurile care mă fă­cuseră un om mereu cu pumnul strâns s-au risipit ca un abur. Toate nopțile de nesomn, în care m-am întrebat unde am greșit și cum îi voi putea plăti trădarea, s-au topit din memorie. Lara este aici, în fața mea, ca acum cincisprezece ani.

Visul

- Bună! - zice scurt, firesc, ca și cum ne-am reîntâlni după o despărțire de câteva ore.
- Îmi pare bine să te văd - mă aud spunând și, în același moment, mă întreb dacă o spun de comple­zență.
- Și mie, răspunde, cu un zâmbet șăgalnic.
A înaintat doar doi pași dinspre ușă și stă așa, în mijlocul micului local, parcă neștiind ce să facă. La fel de suplă ca odinioară, poartă, ca și atunci, blugi strâmți și bluză cambrată și știe că o prind bine. Pe deasupra are o haină de ploaie descheiată în față. De umăr îi atârnă, ca de obicei, o poșetă mare, în care are tot ce-i trebuie pentru a pleca oriunde, pen­tru o zi sau pentru un an.
- Stai? - o întreb nesigur, arătându-i scaunul din fața mea. Poate așteaptă pe altcineva și numai de mine nu are chef.
- Credeam că nu mai întrebi, răspunde râzând.
- Mă gândeam că ți-ai dat întâlnire cu cineva...
- Mi-am dat, desigur. Cu tine!
- Cu mine?
- Cu tine, da. Chiar cu tine. Am știut că te găsesc aici. Am visat. Și știi că visele mi se îm­plinesc totdeauna.
Râde din nou, un pic prea zgomotos, do­vadă că nu e în apele ei. Este foarte volubilă de obicei, dar acum înaintează pe vârfuri în con­versație, ca și cum ar pipăi un teren primejdios. Mâinile delicate îi sunt pline de inele cu în­semne arhaice și de brățări, care fac ca miș­că­rile să îi fie însoțite de clinchete ușoare. Nu are astâmpăr: mută paharele, schimbă poziția scru­mie­rei, scoate pachetul de țigări și bricheta, aprinde o țigară, o lasă, apucă un șervețel pe care degetele îl desfac și îl reîmpăturesc, ener­gice, o dată, de două ori, de trei ori...
- A fost un vis frumos? - o întreb. Râde.
- N-a fost chiar un coșmar!
Doamne, ce dor mi-a fost de râsul ei! Și de visele ei. Vise stranii, terifiante sau luminoase, senzuale sau preventive, luxuriante, închise unul în altul ca într-o matrioșkă, mereu ade­vărate - de parcă nu sunt decât gânduri pe care prinde să se nască o nouă realitate. "Spală-ți gândurile negre, dacă vrei să trăiești frumos. Pune-le într-un coș de nuiele, mergi cu ele la un râu de munte și ține-le sub curgerea limpede a apei până se albesc. Fă exercițiul acesta de imaginație și vei vedea că te vei simți mult mai bine" - îmi zicea pe un ton jos, ca și cum mi-ar fi încredințat secretul unei vrăji. Și-mi povestea mereu visele ei, care rareori aveau legătură cu noi. Poate că pe acelea despre noi le ținea secrete, ca să nu se împlinească. Poate le ducea și pe ele la râu, să le spele.
Oare chiar m-a visat?

Vino-ncoace al ploilor

Chelnerul se apropie de masa noastră. Lara comandă un Martini roșu. Ca de obicei. Cerem și două espresso stretto. Ploaia a lipit câteva frunze pe peretele de sticlă dinspre grădină, ca și cum ar fi vrut să-și acopere goliciunea de ochii noștri. La fel cum a făcut Lara, după ce ne-am iubit, în prima noas­tră vacanță împreună, pe o limbă pustie de nisip dintre două ape. O priveam atât de fascinat și de lacom, încât a simțit nevoia se se încingă cu câteva ramuri de salcie, ale căror frunze îi ascundeau în­trucâtva goliciunea, ca niște franjuri.
De ani mulți asociez ploaia cu Lara. Aș putea spune că numele ei este un sinonim pentru ploaie. Are firea schimbătoare, când blândă, când nă­val­nică, când fierbinte și înspumată, când rece de-ți îngheață sufletul, când însorită, când mohorâtă, dar mereu plină de vino-ncoace al ploilor. Amin­tirile cele mai frumoase cu ea sunt din zile și nopți plo­ioase. Și de fiecare dată când plouă, mi se face dor de ea. De aceea am scris cândva: "Mi-e dor de ploile înalte/ care ne ridicau inimile pe picio­roan­ge,/ până aproape să atingem cerul,/ și ne în­vățau să străbatem,/ într-un echilibru precar,/ câm­purile cu iarba udă/ și pădurile de castani -/ din care îți culegeam lampadare înflorite/ să-ți împo­dobesc urechile.// Mi-e dor de ploile rotunde/ în care ne învârteam, râzând nebunește,/ ca într-un carusel fără odihnă,/ până când ochii noștri nu mai dis­tingeau/ ziua de noapte/ și singurul punct de sprijin îmi erai tu.// Mi-e dor de ploile lungi/ care ne acopereau primăverile/ cu lințolii luminoase și fine -/ țesute de paianjenii uriași/ pe care îi creș­team în colțurile vieților noastre.// De când ai ple­cat,/ ploile,/ devenite mate și ferme,/ separă anii unul de altul,/ ca pe niște picturi pe sticlă,/ să nu se spargă."
Îmi trag scaunul mai aproape de ea și îi fac semn să asculte. N-aș vrea să mă audă barmanul și să râdă de romantismul meu desuet. Îi șoptesc, fără grabă, toată poezia, privindu-i mâinile albe, cu degete lungi și nervoase, pe care aș vrea să le prind într-ale mele. Mâinile acelea care mă făceau să tremur când le atingeam și prin care uneori îi simțeam bătăile grăbite ale inimii. Termin de recitat, ridic privirea și văd în ochii ei o umbră care anunță lacrimi. Dar e prea puternică pentru asta. Va glumi, ca să alunge orice nostalgie. Sau va fi zefle­mi­toare, ca să nu mai îndrăznesc să mă apropii atât. Asta cred că se va întâmpla, dintr-un moment în altul. Însă La­ra își pleacă pleoapele și îmi apucă mâinile într-ale ei. Sân­gele îi pulsează cu forță până în vârful de­ge­telor și dincolo de ele, până în ar­terele mele și până în tâmplele care îmi bubuie în­gro­­­zitor. Orice gând îmi este anulat și nici un cu­vânt nu-și mai gă­sește calea spre în afară. Lara tace și ea. De fapt, nu mai este nimic de spus. Toți anii care au tre­cut din ziua în care ne-am despărțit se com­primă într-un vis urât, de dimineață, din care ne-am trezit brusc, speriați, dar care a dispărut ime­diat ce ne-am văzut. Anii ace­ia nu există, așa cum visul nu este o proiecție a realității. Ne vom îmbră­țișa, iar regretul și teama vor dispărea și ele, imediat după aceea. De o îmbră­țișare avem nevoie, atât. Și dragostea noastră va ieși din armuri, neștirbită.

Gest fatal

Probabil de aceea ne-am evitat atâta vreme. Știam că nu am putea să ne despărțim din nou, dar nici nu ne iertasem, iar a continua așa ar fi fost un chin infinit, o suferință mai mare decât înstrăinarea. Suspiciunea își făcuse cuib în mine atât de adânc, încât nu mai aveam decât o singură șansă: să o eli­min cu tot cu subiectul îndoielilor neîntrerupte. Alt­fel, m-ar fi mâncat de viu. Cu atât mai clar îmi era asta, cu cât Lara nu reușea nicicum să-și as­cun­dă sentimentul de vinovăție.
Până la urmă, ce se întâmplase atât de grav? Mă vizitase, într-o zi, la redacția ziarului unde lucram, iar la plecare a ieșit cu unul dintre colegii mei, amic al nostru comun. Aveau același drum. M-am uitat pe fereastră după ei, să o petrec cu privirea. Condu­când-o către mașină, am văzut cum el a prins-o cu mâna dreaptă de talie. Nu de umeri, prietenește, nu de braț, protector, ci de talie. Insuportabil de intim. Și ea nici n-a tresărit.
Nu, nu sunt un tip gelos. Nici vreun încuiat. Cultiv libertatea, ca pe darul cel mai de preț. Dar libertatea în cuplu este indispensabil legată de încredere. Una fără cealaltă este un nonsens. Așa încât, o fi fost irațională suspiciunea mea, dar de­cizia de a o rupe cu Lara a fost singura soluție rațională. Nu puteam să trec peste gestul acela. Îl repetam în minte mecanic, la infinit. Durea. Des­părțirea a fost un șoc pentru toată lumea. Prietenii ne credeau împreună dintotdeauna și pentru tot­deauna. Familiile așteptau să ne căsătorim. Noi înșine n-am crezut că vom supraviețui rupturii. Atâta soare adunasem în viața noastră împreună, încât explozia lui promitea să ne facă scrum. Nu ne-a făcut. Ceea ce nu înseamnă că am scăpat ne­vătămați. Astăzi, însă, nu e timp să-mi amintesc depresia care m-a făcut neom pentru lungă vreme. Nici tentativa de sinucidere a Larei. Astăzi, tot acel coșmar a devenit o simplă scriere ficțională, pe care o putem arde cu o îmbrățișare. Dacă nu e deja prea târziu.

Pe coama valului

Din difuzoarele restaurantului ne învăluie inconfundabila voce a lui Billie Holiday. Barmanul este pesemne îndrăgostit sau doar plictisit de rock-ul pe care îl ascultă zi de zi, deși, statura lui înaltă și încordată precum un arc, brațele vânoase, care i se văd de sub mânecile suflecate ale cămășii, pre­cum și chipul dur, cu mustața aceea demodată, îl fac incompatibil cu oricare din stările astea. Cel puțin în mintea mea. Mi-am mu­tat gândul la el, pentru că altfel tensiunea dintre mine și Lara amenință să mă paralizeze. Voi muta și discuția. Să luăm puțină distanță, până nu facem ceva ce vom regreta amar­nic.
- I se po­tri­vește mă­nușă melan­co­lia bar­manului ăs­ta, nu? - zic și schi­­țez un zâmbet.
Doamne, su­nă prostește ce spun, dar altceva nu mi-a trecut prin cap.
- Exact la asta mă gândeam și eu, zâmbește și Lara.
Simt o dorință nestăvilită să o ating.
- Ai vrea să facem o plimbare prin ploaie? E o vre­me splendidă pentru depănat amintiri între prie­teni, îi spun râ­zând.
Nu-mi răspunde. O simt și pe ea amuzată. O distrează că am rămas la fel de vulnerabil în fața ei. Și, totodată, asta o cucerește, știu.
- Să mergem, de ce nu? Deși putem depăna amin­tiri și aici. Și unde mai pui că nici nu am risca să ne poarte pașii spre apartamentul tău...
Râde sincer și cu bunăvoință, ca și cum mi-ar spune: "Ne cunoaștem prea bine, chiar vrei să ne lăsăm luați de val?".
În urmă cu cincisprezece ani, trăiam numai pe coama valului, ca pe spinarea unui cal sălbatic. Și dacă nu apă­rea vreun val, îl inventam.
- Cândva îți plăcea să riști - spun.
- Așa părea. De fapt, nu-mi dă­deam seama că risc. Altfel, nu te-aș fi pierdut.
- Nimic din ce-am trăit nu se pierde. Iubirile se țin după noi toată viața. Crezi că ai scăpat, și când întorci capul, vechea iubire se află în spatele tău.
- Da, suntem ce suntem prin ce-am câștigat, suma iubirilor și dra­melor noastre. Și totuși, sun­tem cu totul alții decât cei care am devenit prin ce-am trăit împreună.
- Vrei să spui că suntem prea bătrâni pentru a reînoda o iubire veche? o întreb râ­zând.
- O, nu, doar tu să fi îm­bă­trânit nițel, deși bătrânețea și înțe­lep­ciunea nu sunt totuna.
O privesc atent, pătrun­ză­tor, ca și cum aș vedea-o pentru prima oară. Curios și flămând de ceva ce nu are nume. Ochii ei au însă o lumină diferită de cea pe care o știam. De parcă ar fi fost îm­blân­zită.
- Mergem?
- Sigur. Hai!

Parfum de femeie

Îi țin haina și, cât se îmbracă, aproape că o îm­brățișez, iar părul ei bogat îmi atinge în treacăt fața. N-am mai fost atât de aproape demult, dar miroase ca și atunci, a ierburi sălbatice, proaspete și amare. O mireasmă pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni și care mă răscolește. Este parfumul săruturilor furate, al mângâierilor febrile, al pasiunii dezlănțuite, al ceasurilor de povești și planuri nebunești și al mi­ci­lor secrete. Parfumul unor trăiri care au fost și ră­mân numai ale noastre. Pecetea unei iubiri unice.
Afară, ploaia s-a potolit. Câte o pală de vânt mai aduce totuși câțiva stropi smulși din coamele copa­cilor. Strada lucește de apă și de șirurile neîntrerupte de faruri de mașini.
Casa mea este la o distanță convenabilă de ca­fenea. Suficient de lungă pentru o plimbare și des­tul de scurtă ca să nu ne pierdem toată noaptea pe drum. Pornim deci pe jos, agale, unul lângă altul, fără să ne atingem. Mă stăpânesc cu greu să nu o iau de mână. E un gest-reflex, care, iată, nu a dispă­rut nici după atâta timp. Însă nu e doar obișnuința, ci, mai mult, o uriașă dorință de a-i simți pielea cati­felată și fermă, într-un fel de sublimare a îmbră­ți­șării pe care nu o pot avea.
Vorbim mult și repede, râdem și gesticulăm. Sun­­tem stângaci și încordați ca doi adolescenți. Ace­lași gând, nerostit, dar care devine incan­des­cent, aproape insuportabil, ne face să grăbim pașii. Mai avem puțin și am ajuns, câteva trepte și vom fi în apartament. Nu mai am răbdare. O opresc în ca­pul scărilor, o prind de umeri și o întorc, ușor, către mine. Ochii îi ard, fața îi e îmbujorată. Își pleacă pleoapele și se abandonează în brațele mele. Dar în clipa aceea se întâmplă ceva bizar. Trupul ei își pier­de parfumul. Mireasma de ierburi sălbatice se vo­latilizează în aerul umed, înlocuită de-o adiere care mă trezește ca din beție. Am mai simțit-o cândva. Lara miroase străin, a trădare, ca în ziua în care ne-am despărțit. De undeva, crește în mine o ne­pu­tință pe care mi-o știu și pe care o accept. Mă în­depărtez puțin de Lara și mă întorc cu fața spre stra­dă.
- Te duc să iei un taxi!
Holul blocului răsună ritmic de zgomotul tocu­rilor înalte, amplificat de tăcerea noastră. Strada a că­pătat un aer de fundătură, pe care orbecăim spre taxi. Ploaia s-a stârnit din nou, în rafale de vânt. E frig ca într-un sfârșit de toamnă.