Revoluţie în muzeu - TABLOURILE ÎMPUŞCATE

- "Misterele" revoluţiei din decembrie 1989 sunt departe de a se fi dezlegat. Dar în vreme ce unele sunt investigate continuu, altele rămân îngropate în uitare, de parcă nici n-ar fi existat. Printre ele se află şi dezastrul de la Muzeul de Artă al României, când s-au tras rafale de gloanţe, în tablouri de valoare inestimabilă, aparţinând tezaurului naţional. O recapitulare târzie, a unui măcel cultural -

Luchian pus la zid

22 decembrie 1989. După lăsarea întune­ricu­lui, din raţiuni diabolice şi încă necunoscute, câţiva mili­tari din regimentul de tancuri aflat pe poziţii în Piaţa Palatului din Bucureşti primesc ordin să tragă în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare. În câteva minute, monumentul istoric este incendiat (unii spun cu napalm), totul prefăcându-se în scrum. Au fost arse complet peste 500.000 de cărţi rare şi ma­nuscrise unicat ale unor scriitori precum Emi­nescu, Caragiale, Coşbuc.
Puţin mai târziu, pe partea cealaltă a pieţei, Palatul Regal e şi el în flăcări. Dincolo de zidurile lui, se află Muzeul Naţional de Artă al României, adăpostind co­mori inestimabile ale patrimoniului naţional şi univer­sal - Luchian, Andreescu, dar şi Rembrandt, El Greco, van Dyck, Luca Giordano. Dar infernul începe abia după miezul nopţii. Peste zidurile şi ferestrele palatu­lui se năpustesc obuze de tun şi rafale sinistre de mi­tra­lieră. Toate par să ţintească două locuri: atelierul de restaurare al muzeului şi Galeria de Artă Europeană, unde se află "tezaurul", cele mai valoroase achiziţii ale muzeului. Din interior se aud ţipete disperate: "Nu mai trageţi! Nu ne omorâţi! Nu trageţi în muzeu! Noi suntem aici ca să-l apărăm!" Dar strigătele stârnesc şi mai tare furia gloanţelor. Vuietul lor a amuţit de spaimă tot centrul oraşului. Abia dimineaţă coşmarul se încheie, lăsând în urma lui un decor macabru. Clădiri în ruină, un fum negru şi năclăit aşternut peste piaţă, zidurile palatului dărâmate sau ciuruite de sute de gloanţe, ferestrele ţăndări şi o linişte înspăi­mân­tătoare şi grea. În Muzeul de Artă, totul arată ca după bom­bardament. Cei câţiva angajaţi rămaşi peste noap­te acolo ies îngroziţi din ascunzători. Atelierul de re­stau­rare e numai scrum. În Galeria de Artă Europeană, peste 200 de tablouri au fost împuşcate. Unele atinse mai uşor, altele străpunse de gloanţe, iar câteva dis­truse complet. Priveliştea dezolantă e animată de o fe­meie care încearcă să des­prindă de pe perete o uriaşă tapiserie italiană, o "ver­dură" minunată, veche de 400 de ani. Abia o atinge, şi toată ţesătura se năruie într-o pulbere neagră, la picioarele ei. Carbonizată de focul din noaptea trecută, rămăsese doar o pânză de cenuşă lipită de zid, o um­bră fantomatică a splendorii ce fu­sese timp de patru secole. Femeia se uită de jur împre­jur şi începe să plângă ca un copil speriat. Dar coş­marul abia începe.

Comorile salvate

A trecut un sfert de veac de atunci. În 2006, după 16 ani, clădirea Bibliotecii Centrale Universitare a fost refăcută total. Dar imensul patrimoniu cultural ce se găsea acolo nu a mai putut fi recuperat niciodată. Nimeni nu a fost găsit răspunzător pentru toate aceste distrugeri demente.
Un an mai târziu, în 2007, era refăcută şi clădirea Muzeului Naţional de Artă. Tot atunci s-a redeschis Galeria de Artă Europeană a muzeului şi s-au repus pe simeze capodopere ale patrimoniului nostru naţio­nal: tablourile împuşcate în decembrie '89. Aproape 200 de tablouri salvate de către o simplă muzeografă care a stat lângă ele, apărându-le cu preţul vieţii, în acel decembrie de coşmar.
Am cunoscut-o întâmplător, zilele trecute, la un vernisaj de pictură. O doamnă distinsă, îmbrăcată ele­gant. A luat cuvântul, elogiind, deloc patetic sau pro­tocolar, tablourile expuse. Avea un discurs viu, fasci­nant, cu referiri rafinate şi pline de tâlc, la pictura euro­peană, la impresionism, la Monet şi Renoir. Am aflat că o cheamă Dorana Co­şoveanu, că are 83 de ani (deşi eu nu-i dădeam mai mult de 70), şi că este una dintre cele mai reputate personalităţi din lumea isto­ricilor şi criticilor de artă. Apoi am aflat că ea este eroina necunoscută a acelui episod de coşmar, în totali­tate uitat, din zilele sânge­roase ale lui decembrie '89, de la Muzeul de Artă. Doam­na aceasta elegantă, cu discurs elevat şi gesturi rafinate, este cea care a apărat atunci muzeul de fanto­maticii terorişti, de hoţi, de barbaria unei mulţimi scă­pate total de sub control. Singură, cu braţele goale, cu cheile depozitelor agăţate la gât. În timp ce toţi ceilalţi angajaţi au dat bir cu fugiţii, ea a rămas acolo, în mij­locul infernului, printre gloanţe şi obuze, printre flă­cări şi munţi de moloz.
Am sunat-o pe doamna Dorana Coşoveanu, ru­gând-o să ne întâlnim pentru un interviu. Iniţial, a cre­zut că ar fi vorba despre un subiect cultural, despre vreo expoziţie sau alt eveniment din lumea artelor. Zilnic primeşte asemenea telefoane, de la tot felul de jurnalişti sau de la artişti care o invită la vernisaje. Când i-am spus ce anume mă interesează, episodul din zilele revoluţiei, a început să râdă, surprinsă parcă de o glumă îndrăzneaţă. "Haideţi, domnule, fiţi se­rios! Au trecut 26 de ani de atunci. Cu atâtea orori pe care le vedem azi pe la televizor, pe cine credeţi că ar mai interesa povestea asta? Sincer, cui îi mai pasă astăzi de nişte tablouri sau de artă, în general?" În cele din urmă, după lungi tratative, a acceptat să ne în­tâl­nim după două săptămâni. Gerul năprasnic n-a lăsat-o până atunci să iasă din casă, mai ales că de cu­rând fusese operată pe cord deschis. E o persoană ex­trem de activă, scrie foarte mult, lucrează la o nouă carte, participă periodic la tot felul de evenimente cul­tu­rale. Despre zilele acelea din decembrie '89 nu s-a gândit niciodată să scrie. E un episod pe care ar vrea să-l uite complet.

Cu cheile la gât

- Mai am, uneori, coşmaruri, în care-mi apar imagini de-atunci, îmi spune, cu glasul uşor tremurat. Nu o să-mi iasă niciodată din minte. A fost ceva cumplit, aproape im­posibil de poves­tit. Şuierul acela în­fiorător de gloanţe, decorul acela sinis­tru, ca de sfârşit de lume, oa­menii ace­ia cu chi­puri de mon­ştri, ca­re umblau înar­maţi prin mu­zeu, fără să ştii cine sunt ei şi ce intenţii au, nopţile acelea de groază, în care mă aşteptam în fie­care moment să văd ieşind din bez­nă un terorist care trage în mine. Toate astea sunt momente care mă vor urmări toată viaţa.

- Aţi stat în tot infernul acela pa­tru zile şi patru nopţi. Ce anume v-a făcut să rezis­taţi atâta timp, să vă învingeţi frica?

- Culmea e că atunci nu simţeam nicio frică. Abia du­pă ce s-a terminat totul şi am ajuns aca­­să, am început parcă să mă trezesc din coşmar, să simt o spaimă uriaşă pen­tru toate prin care trecusem. Curajul meu a fost, de fapt, un fel de nebunie, a venit dintr-o inconştienţă totală. Eram parcă într-o transă continuă, care mi-a amorţit orice teamă. La început, plângeam ca un copil, de bu­curie că, în sfârşit, am scăpat de Ceauşescu. Pen­tru ca puţin mai târziu să plâng de disperare, când vedeam zidurile muzeului distruse de obuze sau ta­blourile îm­puşcate. Nu ştiu dacă puteţi înţelege, dar dincolo de valoarea lor artistică imensă, acele tablouri erau ca nişte fiinţe vii pentru mine, am trăit cu ele 24 de ani în muzeul acela, făceau parte din familia mea, le sim­ţeam zi de zi vibraţia. Fiecare gaură de glonţ pe care o vedeam într-un tablou era pentru mine o rană, o rană care mă durea cumplit. Ce frică să mai simţi în ase­menea momente? Nu aveam voie să mă împiedic de niciun pic de teamă, de niciun fel de emoţie. Nu aveam timp. Înţelegeţi?
Mă priveşte ferm, ca şi cum ar retrăi hotărârea şi curajul de-atunci.

- Cum a început? Când au apărut primele semne că lucrurile iau o întorsătură urâtă?

- Aşa cum spuneam, la început a fost bucuria. Bucuria că Ceauşescu nu mai e. Tocmai fugise cu elicopterul şi piaţa era plină-ochi, cred că erau sute de mii de oameni. Am ieşit la una din ferestrele muzeu­lui, uluită de toată priveliştea de-afară. Era un entu­ziasm ireal, aş zice chiar îngrijorător de ireal. La nici o oră după fuga lui Ceauşescu, au apărut primele sem­ne de îngrijorare. Mulţimea intrase în Comitetul Cen­tral, şi prin ferestrele clădirii au început să zboare tot felul de obiecte: cărţi, tablouri, dosare, portrete, lo­zinci. Într-o fracţiune de secundă, am realizat pericolul care ne pândea şi pe noi, cei din muzeu. În aceeaşi clădire cu muzeul se afla Consiliul de Stat, un loc atât de iubit de Ceauşescu şi-atât de detestat de români. Furia mulţimii se putea îndrepta oricând şi în direcţia noastră. Deja apăruseră câţiva oameni dubioşi, care instigau la escaladarea gardului. Ba, unul ceva mai oacheş venise chiar cu un cărucior de cărat marfă. Mi-am dat seama imediat că lucrurile o iau raz­na, că prin­tre oa­menii de bună cre­dinţă s-au stre­curat tot felul de in­frac­tori şi că tot en­tu­zias­mul se poate transforma numai­decât într-un dezas­tru. Am făcut repe­de rost de o pancar­tă pe care am scris cu litere mari "Mu­zeul de Artă al Ro­mâ­niei. Apăraţi-l! Este al poporului!". Am sărit pe fereas­tră în curtea muzeu­lui şi am prins pan­carta de gard. A­co­lo, pe trotuarul din piaţă, erau deja câţi­va tineri care făcu­seră un fel de baraj, luptându-se cu mul­ţimea, să nu sară gar­­dul în curtea mu­zeului. Printre acei tineri era şi o fată de vreo 17 ani, scundă şi firavă, care m-a rugat să o iau cu mine înăuntru, spu­nându-mi că vrea să mă ajute, să apere şi ea mu­zeul. Mi-a zis că o chea­mă Miri­am. Împreună cu ea şi câţiva colegi, am scos mai întâi pie­sele de la parter, cele mai valoroase icoa­ne şi obiecte liturgice, obiecte de artă medievală, cele mai preţioase piese de tezaur. Le-am transportat pe toate în depozite. Ţin minte că directorul de atunci al muzeu­lui, un important activist PCR, s-a opus vehe­ment, spunându-ne să lăsăm lucră­rile la locul lor, că n-are rost să provocăm panică. Ni­meni însă nu-l mai ascul­ta, nici măcar nu m-am obosit să-i răspund. Am urcat apoi la etajul al doilea, locul unde era Galeria de Artă Europeană. Am găsit o singură supraveghe­toare, cu care am început să ducem cele mai valoroase lucrări la adăpost, lucrări de mai mici dimensiuni, pe care le puteau căra în grabă nişte femei speriate. Ţin minte că, la un moment dat, am luat dintr-o nişă, după ce am decuplat alarma şi am des­chis un geam gros, o capo­doperă de-a lui Anto­nello da Messina, "Crucifi­ca­rea lui Iisus". Şi atât de tare îmi tremurau mâinile, că mă gândeam cu groază să nu scap tabloul pe jos. Şi nu întâmplător vă spun de lucrarea asta, o să vedeţi mai încolo de ce.

- De fapt, ce anume vă speria? Mulţimea din stradă? Din câte ştiu, muzeul avea pază militară la vremea aceea.

- Da, dar din motive foarte ciudate, toţi militarii care păzeau muzeul fuseseră dezarmaţi cu două zile înainte. În momentul acela, nu mai exista nicio pază. Nici măcar un portar. Oricine putea intra ca la el aca­să. Eram într-o panică uriaşă, mă aşteptam ca, din moment în moment, mulţimea să dea năvală peste noi. Şi nu cred că atunci ar fi intrat cineva acolo ca să vizi­teze muzeul. Era vorba de cele mai splendide opere, tablouri de valoare mondială din patrimoniul euro­pean. În haosul acelor momente, orice se putea întâm­pla. Iar eu n-aş fi putut îndura aşa ceva. Îmi agăţasem la gât cheile de la toate depozitele. Doar să mă omoare ar fi putut să mi le ia cineva. Asta îmi dădea un sen­timent de siguranţă, de linişte. Habar n-aveam eu, la momentul acela, care era de fapt peri­colul şi ce măcel avea să urmeze. A fost, fără nicio îndoială, cea mai neagră expe­rienţă a vieţii mele. Aş putea să spun că am petrecut câteva zile şi nopţi în ante­camera morţii. Am continuat să strân­gem tot ce se putea dintre lu­cră­rile mai valoroa­se şi să le ascundem în depozite. Când s-a lăsat seara, nu mai eram în clădire decât o mână de oameni, câţi­va anga­jaţi şi Mi­riam, fata care venise din stradă să mă ajute şi care stă­tea încon­tinuu li­pită de mine. Mare lucru nu pu­team să fa­cem doar noi, pala­tul adăpostea atunci peste 90 de mii de lucrări. Dar nu voiam cu niciun chip să mă opresc până nu ştiam că măcar cele mai valoroase din ele sunt la loc sigur. Doar că, la un moment dat, am auzit nişte sunete pe care nu o să le uit niciodată. Erau nişte ră­păieli scurte şi sacadate, cam ca zgomotul unui pica­mer. Apoi am auzit spărgându-se nişte gea­muri. Abia atunci am realizat că se trage. Nu ştiam de unde, în cine şi de ce. Nici astăzi nu ştiu. Răpăielile se tot înte­ţeau, după care au urmat nişte explozii. Erau obuze de tun sau de tanc. Auzeam de-afară bubuitul lor, urmat de explozii la câteva uşi distanţă de mine. Explodau geamuri, uşi, se dărâmau ziduri. Începuse infernul, totul era un haos sinistru. După scurt timp, s-au stins toate luminile. Curentul şi telefoanele au fost întrerup­te. Eram într-o beznă totală, sub asediu, în plin război, fără nicio şansă de a ne apăra sau măcar de a cere cuiva ajutor. Eram îngrozită, dar nu atât de şocul aces­tei situaţii, ci de neputinţa de a înţelege de ce se în­tâmplă toată oroarea asta. Ne-am strecurat prin­tre gloanţe, am urlat de la fereastră din toţi rărun­chii să nu se mai tragă, iar replica a venit imediat: niş­te rafale lungi, care ne-au şuierat pe la urechi. Sim­ţeam, pur şi simplu, aerul rece al gloanţelor care vâ­jâiau pe lângă noi. Apoi a urmat măcelul, se trăgea fără oprire, în toate părţile, din toate direcţiile, auzeam cum se lo­vesc gloanţele în tablouri, cum se prăbuşesc la podea bucăţi din candelabre sau din pereţi. De ce? Cine poate să fie capabil de o ase­me­nea crimă? De ce ar vrea cineva să distrugă cu atâta furie nişte opere de artă? Erau întrebări care mă îngrozeau mai tare decât răpăiala aia de gloanţe. Şi nu mai puteam să fac nimic. Am luat-o de mână pe biata Miriam, fetiţa aceea din stradă care abia mai respira de spaimă, şi am fugit or­be­căind prin beznă pe un coridor lung, care ducea că­tre o scară interioară din spatele muzeului. Acolo, sub scara aia mică, ne-am găsit adăpost. Ne-am ghe­muit sub ea, lipite de perete. Rafalele şi bubuiturile se au­zeau parcă la fel de tare, deşi eram cam la 50 de metri de sala în care se trăgea. M-am gândit atunci că poate se trage şi dinăuntru. Miriam era lipită de mine, simţeam cum îi tremură tot corpul şi, în bezna aia, nu îi vedeam decât ochii cum străluceau de spaimă. Am luat-o în braţe şi am strâns-o tare, tare, încercând să o liniştesc. Nu ştiam nimic despre fata asta, nici măcar numele ei nu mi-l aminteam. Şi totuşi, atunci, în mo­mentele alea, o simţeam ca pe fiica mea, aş fi apărat-o cu preţul vieţii mele. Ţin minte că la un moment dat m-a întrebat: "Doamnă, spuneţi-mi, se moare greu?" I-am răspuns că nu trebuie să se gândească la moarte, că era cu neputinţă ca Dumnezeu să nu ne ocrotească tocmai acum, când am scăpat de dictatură şi avem atâtea speranţe şi-atâtea lucruri noi de făcut. Pe urmă am auzit-o cum şop­tea încontinuu "Doam­ne, apă­ră-ne! Doamne, pă­­zeş­te-ne de cel rău!" Aşa am petrecut ore întregi acolo, cu ea la pieptul meu şi cu şoap­­tele rugăciunilor ei, lungi ca o litanie, întrerupte doar de ră­păiala de gloanţe şi bu­buituri. Nu mai ştiam ce va fi, dacă vom scăpa vii de-aco­lo. Aşa am stat toată noaptea, cu spai­ma că întregul palat se va pră­­buşi peste noi, o noapte cum nici în fil­mele cele mai dure nu vezi. Am ieşit de sub scări abia când a înce­put să se lumineze pu­ţin. Miriam era pur şi simplu desfigurată de spaimă şi oboseală. Am condus-o la ieşi­rea din partea laterală a clădirii, am sărutat-o pe frunte şi i-am spus să meargă ime­diat a­ca­să. N-am mai vă­zut-o niciodată de atunci. Sper că în di­mineaţa aceea a ajuns cu bine acasă.

Revoluţionarii cu gusturi artistice

- Cum arăta mu­zeul după măcel?

- Ce m-a şocat mai întâi a fost mirosul. Mirosea în­grozitor a fum, a cau­ciuc sau plastic ars, a cenuşă, deşi toa­te ferestrele erau ţăn­dări şi bătea un vânt rece prin tot muzeul. Am încer­cat să fiu curajoasă şi să merg la Galeria de Artă Eu­ropeană, apoi mai jos cu un etaj, la Galeria Naţională. Iar pe mă­sură ce desco­pe­ream locurile astea, chiar deveneam cura­joasă, pentru că frica era înlocuită de disperare şi de o furie nebună împotriva acelor de­menţi neştiuţi care au fost capabili de tot dezastrul pe care-l vedeam. Totul era pârjolit, ca după război. Pereţii sălilor în care erau expuse toate minunile lumii, Luca Giordano, Rubens, El Greco, Rembrandt, Monet, Luchian, Andreescu, erau găuriţi de gloanţe şi obuze. "Safta florăreasa" lui Luchian era împuşcată în inimă. Madonnele picturii italiene din secolele al XVI-lea şi-al XVII-lea, adevă­rate capo­dopere ale lumii, erau pur şi simplu ciuruite, ramele erau rupte, atârnau fără pânze, luminatoarele erau carbonizate, peste tot erau numai cioburi şi mo­loz. Am început să plâng. Pe urmă, ţin minte că am descoperit ceva care mi-a dat parcă o rază de speranţă. Geamul care protejase "Crucificarea lui Iisus", a lui Antonello da Messina, fusese străpuns de gloanţe, dar tabloul rămăsese nevătămat. Reuşisem să salvăm, totuşi, câte­va, şi asta mi-a dat voinţa să con­tinui. Au venit lângă mine un muzeograf şi câţiva soldaţi din paza muzeu­lui. Şi ei petrecuseră toată noaptea as­cunşi. Erau spe­riaţi, nici ei nu înţe­legeau nimic din tot ce se întâmpla. I-am mobilizat imediat, ne-am împărţit în două gru­puri şi am început să cărăm în depozite lucrările ră­mase. Cu cheile la gât, am luat la rând sală cu sală, tablou cu tablou, coborând şi urcând de zeci de ori scările. Soldaţii erau tineri, fă­ceau tot ce le ziceam, de parcă eram comandantul lor. Ţin minte că le vorbeam întruna, încercând să-i moti­vez. Le explicam ce în­seamnă o operă de artă, ce lucru grozav fac ei salvând tablourile acelea, cât de valo­roase sunt ele pentru ţară. Am ţinut-o tot aşa, ore în şir, până când am reuşit să scoatem toate lucrările din cei 7000 de metri pătraţi de expunere.
Doamna Dorana se opreşte, privindu-mă cu un zâm­bet de mulţumire.

- Aşadar, s-ar zice că misiunea dumneavoastră s-a încheiat. Totuşi, din câte ştiu, aţi rămas acolo încă trei zile.

- Păi, începând din acea zi, de 23 decembrie, a început un alt fel de coşmar. Au apărut primele nedu­meriri şi suspiciuni. Pentru că atunci au venit în mu­zeu aşa-zişii revoluţionari, adică nişte indivizi cu feţe dubioase, care purtau la braţ o bandă tricoloră. Erau înarmaţi până în dinţi şi susţineau că au primit ordin să păzească muzeul de "terorişti". Au transformat un hol într-un fel de cazarmă, şi-au improvizat nişte pa­turi din covoare, au adus câteva lăzi cu muniţie, altele cu mâncare, băutură, ce mai, erau ca la camping. Re­ţineţi, erau civili, oameni adunaţi de pe stradă şi înar­maţi, fiecare cu câte o puşcă. Erau ca nişte gărzi aşa-zis voluntare, iar şe­ful lor era un anume Muscalu, care avea o legiti­ma­ţie elibe­rată de Fron­tul Sal­vării Naţio­na­le. Au instituit pa­trule in­ter­ne, ne-au interzis să mai cir­culăm ne­în­soţiţi prin muzeu, au aruncat gaze la­crimo­gene prin sub­soluri, au cău­­tat te­rorişti cu câini lupi. Un spec­ta­col de toa­tă fru­mu­se­ţea. Ni­meni n-a văzut niciun terorist. În schimb, acest Mus­­ca­lu se ţinea tot timpul după mine, încercând să mă con­­vingă să plec. Să las cheile de la de­po­zite şi să plec acasă, că au ei grijă. La început, mi-a zis că-i un ordin. I-am răspuns că acolo, în mu­zeu, eu îi ordon lui. Pe urmă mi-a zis că a primit informaţii cum că palatul va fi bombardat şi că trebuie urgent evacuat. I-am spus că nu-i nicio pro­blemă dacă mor şi eu acolo, îngropată în ruinele pa­latului, că locul ăla e ca şi casa mea. Tot timpul, trei zile şi trei nopţi la rând, m-a agasat cu ase­menea me­tode de a mă con­vinge să plec. Şi sunt con­vinsă că n-o făcea de ca­pul lui, că cineva îi dădea indi­caţii să facă lucrul ăsta. Sunt absolut convinsă că dacă aş fi plecat din muzeu, ar fi fost un prăpăd, că mare par­te din lu­crările aflate în depozite astăzi nu mai erau. Am găsit, de exemplu, sub una din canapelele pe care stăteau "re­vo­luţio­narii", un Pallady de toată fru­museţea. De­sigur, nimeni nu ştia cum a ajuns aco­lo. Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut acces la depozite? Mi-e şi frică să mă gândesc. Aşa am trăit eu zilele acelea în muzeu. Într-o tensiune şi teroare continuă. N-am reuşit nici măcar să aţipesc puţin, îmi era frică să nu adorm de-a binelea şi să-mi ia cineva cheile de la gât. Abia pe 25 decembrie s-a terminat coşmarul şi am putut să plec şi eu acasă. După ce lucrurile au intrat în normal, iar "revolu­ţio­narii" au părăsit mu­zeul. Cam asta a fost "revoluţia" din Muzeul Naţional de Artă. O diversiune mârşavă a unor smintiţi. Nimeni n-a fost vreodată găsit vinovat pentru tot dezastrul de-acolo, pentru cele peste 200 de tablouri ciuruite de gloanţe şi obuze, pentru distru­ge­rea palatului. Nimeni, niciun procuror sau alt repre­zentant al vreunei insti­tuţii de stat, n-a avut vreodată cu­riozitatea sau inte­re­sul să afle ce s-a întâmplat atunci cu patrimoniul ţării din cel mai important mu­zeu de artă al României. De 26 de ani, nimeni n-a avut interesul să scoată adevărul la lumină.

În loc de epilog

Pe 15 ianuarie 1990, Dorana Coşoveanu a fost numită director adjunct al Muzeului Naţional de Artă al României. Primele ei griji au fost declanşarea acţiu­nii de refacere a Palatului Regal şi cea de restaurare a celor aproape 200 de tablouri distruse. Chiar ea a în­soţit o parte din lucrări în străinătate, la marile la­bo­ratoare care s-au oferit să le restaureze. Apoi, a iniţiat un amplu proiect de afirmare internaţională a colec­ţiilor din muzeu, în colaborare cu cele mai im­portante muzee ale lumii. În tot acest timp, a încercat prin toate mijloacele să-şi facă cunoscută povestea acelor zile şi nopţi de coşmar din decembrie '89. Pentru că, se gândea ea, adevărul trebuie să iasă la iveală, iar vino­vaţii trebuie să plătească. S-a ales cu zeci de telefoane şi scrisori de ameninţare. După patru ani, în 1994, a fost demisă din funcţia de director ad­junct al mu­zeului. Fără nicio explicaţie, a fost arun­cată în stradă de câţiva oameni de la Ministerul Cul­turii. Astăzi, la 83 de ani, este una dintre cele mai importante per­sonalităţi din lumea criticilor de artă din ţară.