Revoluție în muzeu - TABLOURILE ÎMPUȘCATE

Catalin Apostol
- "Misterele" revoluției din decembrie 1989 sunt departe de a se fi dezlegat. Dar în vreme ce unele sunt investigate continuu, altele rămân îngropate în uitare, de parcă nici n-ar fi existat. Printre ele se află și dezastrul de la Muzeul de Artă al României, când s-au tras rafale de gloanțe, în tablouri de valoare inestimabilă, aparținând tezaurului național. O recapitulare târzie, a unui măcel cultural -

Luchian pus la zid

22 decembrie 1989. După lăsarea întune­ricu­lui, din rațiuni diabolice și încă necunoscute, câțiva mili­tari din regimentul de tancuri aflat pe poziții în Piața Palatului din București primesc ordin să tragă în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare. În câteva minute, monumentul istoric este incendiat (unii spun cu napalm), totul prefăcându-se în scrum. Au fost arse complet peste 500.000 de cărți rare și ma­nuscrise unicat ale unor scriitori precum Emi­nescu, Caragiale, Coșbuc.
Puțin mai târziu, pe partea cealaltă a pieței, Palatul Regal e și el în flăcări. Dincolo de zidurile lui, se află Muzeul Național de Artă al României, adăpostind co­mori inestimabile ale patrimoniului național și univer­sal - Luchian, Andreescu, dar și Rembrandt, El Greco, van Dyck, Luca Giordano. Dar infernul începe abia după miezul nopții. Peste zidurile și ferestrele palatu­lui se năpustesc obuze de tun și rafale sinistre de mi­tra­lieră. Toate par să țintească două locuri: atelierul de restaurare al muzeului și Galeria de Artă Europeană, unde se află "tezaurul", cele mai valoroase achiziții ale muzeului. Din interior se aud țipete disperate: "Nu mai trageți! Nu ne omorâți! Nu trageți în muzeu! Noi suntem aici ca să-l apărăm!" Dar strigătele stârnesc și mai tare furia gloanțelor. Vuietul lor a amuțit de spaimă tot centrul orașului. Abia dimineață coșmarul se încheie, lăsând în urma lui un decor macabru. Clădiri în ruină, un fum negru și năclăit așternut peste piață, zidurile palatului dărâmate sau ciuruite de sute de gloanțe, ferestrele țăndări și o liniște înspăi­mân­tătoare și grea. În Muzeul de Artă, totul arată ca după bom­bardament. Cei câțiva angajați rămași peste noap­te acolo ies îngroziți din ascunzători. Atelierul de re­stau­rare e numai scrum. În Galeria de Artă Europeană, peste 200 de tablouri au fost împușcate. Unele atinse mai ușor, altele străpunse de gloanțe, iar câteva dis­truse complet. Priveliștea dezolantă e animată de o fe­meie care încearcă să des­prindă de pe perete o uriașă tapiserie italiană, o "ver­dură" minunată, veche de 400 de ani. Abia o atinge, și toată țesătura se năruie într-o pulbere neagră, la picioarele ei. Carbonizată de focul din noaptea trecută, rămăsese doar o pânză de cenușă lipită de zid, o um­bră fantomatică a splendorii ce fu­sese timp de patru secole. Femeia se uită de jur împre­jur și începe să plângă ca un copil speriat. Dar coș­marul abia începe.

Comorile salvate

A trecut un sfert de veac de atunci. În 2006, după 16 ani, clădirea Bibliotecii Centrale Universitare a fost refăcută total. Dar imensul patrimoniu cultural ce se găsea acolo nu a mai putut fi recuperat niciodată. Nimeni nu a fost găsit răspunzător pentru toate aceste distrugeri demente.
Un an mai târziu, în 2007, era refăcută și clădirea Muzeului Național de Artă. Tot atunci s-a redeschis Galeria de Artă Europeană a muzeului și s-au repus pe simeze capodopere ale patrimoniului nostru națio­nal: tablourile împușcate în decembrie '89. Aproape 200 de tablouri salvate de către o simplă muzeografă care a stat lângă ele, apărându-le cu prețul vieții, în acel decembrie de coșmar.
Am cunoscut-o întâmplător, zilele trecute, la un vernisaj de pictură. O doamnă distinsă, îmbrăcată ele­gant. A luat cuvântul, elogiind, deloc patetic sau pro­tocolar, tablourile expuse. Avea un discurs viu, fasci­nant, cu referiri rafinate și pline de tâlc, la pictura euro­peană, la impresionism, la Monet și Renoir. Am aflat că o cheamă Dorana Co­șoveanu, că are 83 de ani (deși eu nu-i dădeam mai mult de 70), și că este una dintre cele mai reputate personalități din lumea isto­ricilor și criticilor de artă. Apoi am aflat că ea este eroina necunoscută a acelui episod de coșmar, în totali­tate uitat, din zilele sânge­roase ale lui decembrie '89, de la Muzeul de Artă. Doam­na aceasta elegantă, cu discurs elevat și gesturi rafinate, este cea care a apărat atunci muzeul de fanto­maticii teroriști, de hoți, de barbaria unei mulțimi scă­pate total de sub control. Singură, cu brațele goale, cu cheile depozitelor agățate la gât. În timp ce toți ceilalți angajați au dat bir cu fugiții, ea a rămas acolo, în mij­locul infernului, printre gloanțe și obuze, printre flă­cări și munți de moloz.
Am sunat-o pe doamna Dorana Coșoveanu, ru­gând-o să ne întâlnim pentru un interviu. Inițial, a cre­zut că ar fi vorba despre un subiect cultural, despre vreo expoziție sau alt eveniment din lumea artelor. Zilnic primește asemenea telefoane, de la tot felul de jurnaliști sau de la artiști care o invită la vernisaje. Când i-am spus ce anume mă interesează, episodul din zilele revoluției, a început să râdă, surprinsă parcă de o glumă îndrăzneață. "Haideți, domnule, fiți se­rios! Au trecut 26 de ani de atunci. Cu atâtea orori pe care le vedem azi pe la televizor, pe cine credeți că ar mai interesa povestea asta? Sincer, cui îi mai pasă astăzi de niște tablouri sau de artă, în general?" În cele din urmă, după lungi tratative, a acceptat să ne în­tâl­nim după două săptămâni. Gerul năprasnic n-a lăsat-o până atunci să iasă din casă, mai ales că de cu­rând fusese operată pe cord deschis. E o persoană ex­trem de activă, scrie foarte mult, lucrează la o nouă carte, participă periodic la tot felul de evenimente cul­tu­rale. Despre zilele acelea din decembrie '89 nu s-a gândit niciodată să scrie. E un episod pe care ar vrea să-l uite complet.

Cu cheile la gât

- Mai am, uneori, coșmaruri, în care-mi apar imagini de-atunci, îmi spune, cu glasul ușor tremurat. Nu o să-mi iasă niciodată din minte. A fost ceva cumplit, aproape im­posibil de poves­tit. Șuierul acela în­fiorător de gloanțe, decorul acela sinis­tru, ca de sfârșit de lume, oa­menii ace­ia cu chi­puri de mon­ștri, ca­re umblau înar­mați prin mu­zeu, fără să știi cine sunt ei și ce intenții au, nopțile acelea de groază, în care mă așteptam în fie­care moment să văd ieșind din bez­nă un terorist care trage în mine. Toate astea sunt momente care mă vor urmări toată viața.

- Ați stat în tot infernul acela pa­tru zile și patru nopți. Ce anume v-a făcut să rezis­tați atâta timp, să vă învingeți frica?

- Culmea e că atunci nu simțeam nicio frică. Abia du­pă ce s-a terminat totul și am ajuns aca­­să, am început parcă să mă trezesc din coșmar, să simt o spaimă uriașă pen­tru toate prin care trecusem. Curajul meu a fost, de fapt, un fel de nebunie, a venit dintr-o inconștiență totală. Eram parcă într-o transă continuă, care mi-a amorțit orice teamă. La început, plângeam ca un copil, de bu­curie că, în sfârșit, am scăpat de Ceaușescu. Pen­tru ca puțin mai târziu să plâng de disperare, când vedeam zidurile muzeului distruse de obuze sau ta­blourile îm­pușcate. Nu știu dacă puteți înțelege, dar dincolo de valoarea lor artistică imensă, acele tablouri erau ca niște ființe vii pentru mine, am trăit cu ele 24 de ani în muzeul acela, făceau parte din familia mea, le sim­țeam zi de zi vibrația. Fiecare gaură de glonț pe care o vedeam într-un tablou era pentru mine o rană, o rană care mă durea cumplit. Ce frică să mai simți în ase­menea momente? Nu aveam voie să mă împiedic de niciun pic de teamă, de niciun fel de emoție. Nu aveam timp. Înțelegeți?
Mă privește ferm, ca și cum ar retrăi hotărârea și curajul de-atunci.

- Cum a început? Când au apărut primele semne că lucrurile iau o întorsătură urâtă?

- Așa cum spuneam, la început a fost bucuria. Bucuria că Ceaușescu nu mai e. Tocmai fugise cu elicopterul și piața era plină-ochi, cred că erau sute de mii de oameni. Am ieșit la una din ferestrele muzeu­lui, uluită de toată priveliștea de-afară. Era un entu­ziasm ireal, aș zice chiar îngrijorător de ireal. La nici o oră după fuga lui Ceaușescu, au apărut primele sem­ne de îngrijorare. Mulțimea intrase în Comitetul Cen­tral, și prin ferestrele clădirii au început să zboare tot felul de obiecte: cărți, tablouri, dosare, portrete, lo­zinci. Într-o fracțiune de secundă, am realizat pericolul care ne pândea și pe noi, cei din muzeu. În aceeași clădire cu muzeul se afla Consiliul de Stat, un loc atât de iubit de Ceaușescu și-atât de detestat de români. Furia mulțimii se putea îndrepta oricând și în direcția noastră. Deja apăruseră câțiva oameni dubioși, care instigau la escaladarea gardului. Ba, unul ceva mai oacheș venise chiar cu un cărucior de cărat marfă. Mi-am dat seama imediat că lucrurile o iau raz­na, că prin­tre oa­menii de bună cre­dință s-au stre­curat tot felul de in­frac­tori și că tot en­tu­zias­mul se poate transforma numai­decât într-un dezas­tru. Am făcut repe­de rost de o pancar­tă pe care am scris cu litere mari "Mu­zeul de Artă al Ro­mâ­niei. Apărați-l! Este al poporului!". Am sărit pe fereas­tră în curtea muzeu­lui și am prins pan­carta de gard. A­co­lo, pe trotuarul din piață, erau deja câți­va tineri care făcu­seră un fel de baraj, luptându-se cu mul­țimea, să nu sară gar­­dul în curtea mu­zeului. Printre acei tineri era și o fată de vreo 17 ani, scundă și firavă, care m-a rugat să o iau cu mine înăuntru, spu­nându-mi că vrea să mă ajute, să apere și ea mu­zeul. Mi-a zis că o chea­mă Miri­am. Împreună cu ea și câțiva colegi, am scos mai întâi pie­sele de la parter, cele mai valoroase icoa­ne și obiecte liturgice, obiecte de artă medievală, cele mai prețioase piese de tezaur. Le-am transportat pe toate în depozite. Țin minte că directorul de atunci al muzeu­lui, un important activist PCR, s-a opus vehe­ment, spunându-ne să lăsăm lucră­rile la locul lor, că n-are rost să provocăm panică. Ni­meni însă nu-l mai ascul­ta, nici măcar nu m-am obosit să-i răspund. Am urcat apoi la etajul al doilea, locul unde era Galeria de Artă Europeană. Am găsit o singură supraveghe­toare, cu care am început să ducem cele mai valoroase lucrări la adăpost, lucrări de mai mici dimensiuni, pe care le puteau căra în grabă niște femei speriate. Țin minte că, la un moment dat, am luat dintr-o nișă, după ce am decuplat alarma și am des­chis un geam gros, o capo­doperă de-a lui Anto­nello da Messina, "Crucifi­ca­rea lui Iisus". Și atât de tare îmi tremurau mâinile, că mă gândeam cu groază să nu scap tabloul pe jos. Și nu întâmplător vă spun de lucrarea asta, o să vedeți mai încolo de ce.

- De fapt, ce anume vă speria? Mulțimea din stradă? Din câte știu, muzeul avea pază militară la vremea aceea.

- Da, dar din motive foarte ciudate, toți militarii care păzeau muzeul fuseseră dezarmați cu două zile înainte. În momentul acela, nu mai exista nicio pază. Nici măcar un portar. Oricine putea intra ca la el aca­să. Eram într-o panică uriașă, mă așteptam ca, din moment în moment, mulțimea să dea năvală peste noi. Și nu cred că atunci ar fi intrat cineva acolo ca să vizi­teze muzeul. Era vorba de cele mai splendide opere, tablouri de valoare mondială din patrimoniul euro­pean. În haosul acelor momente, orice se putea întâm­pla. Iar eu n-aș fi putut îndura așa ceva. Îmi agățasem la gât cheile de la toate depozitele. Doar să mă omoare ar fi putut să mi le ia cineva. Asta îmi dădea un sen­timent de siguranță, de liniște. Habar n-aveam eu, la momentul acela, care era de fapt peri­colul și ce măcel avea să urmeze. A fost, fără nicio îndoială, cea mai neagră expe­riență a vieții mele. Aș putea să spun că am petrecut câteva zile și nopți în ante­camera morții. Am continuat să strân­gem tot ce se putea dintre lu­cră­rile mai valoroa­se și să le ascundem în depozite. Când s-a lăsat seara, nu mai eram în clădire decât o mână de oameni, câți­va anga­jați și Mi­riam, fata care venise din stradă să mă ajute și care stă­tea încon­tinuu li­pită de mine. Mare lucru nu pu­team să fa­cem doar noi, pala­tul adăpostea atunci peste 90 de mii de lucrări. Dar nu voiam cu niciun chip să mă opresc până nu știam că măcar cele mai valoroase din ele sunt la loc sigur. Doar că, la un moment dat, am auzit niște sunete pe care nu o să le uit niciodată. Erau niște ră­păieli scurte și sacadate, cam ca zgomotul unui pica­mer. Apoi am auzit spărgându-se niște gea­muri. Abia atunci am realizat că se trage. Nu știam de unde, în cine și de ce. Nici astăzi nu știu. Răpăielile se tot înte­țeau, după care au urmat niște explozii. Erau obuze de tun sau de tanc. Auzeam de-afară bubuitul lor, urmat de explozii la câteva uși distanță de mine. Explodau geamuri, uși, se dărâmau ziduri. Începuse infernul, totul era un haos sinistru. După scurt timp, s-au stins toate luminile. Curentul și telefoanele au fost întrerup­te. Eram într-o beznă totală, sub asediu, în plin război, fără nicio șansă de a ne apăra sau măcar de a cere cuiva ajutor. Eram îngrozită, dar nu atât de șocul aces­tei situații, ci de neputința de a înțelege de ce se în­tâmplă toată oroarea asta. Ne-am strecurat prin­tre gloanțe, am urlat de la fereastră din toți rărun­chii să nu se mai tragă, iar replica a venit imediat: niș­te rafale lungi, care ne-au șuierat pe la urechi. Sim­țeam, pur și simplu, aerul rece al gloanțelor care vâ­jâiau pe lângă noi. Apoi a urmat măcelul, se trăgea fără oprire, în toate părțile, din toate direcțiile, auzeam cum se lo­vesc gloanțele în tablouri, cum se prăbușesc la podea bucăți din candelabre sau din pereți. De ce? Cine poate să fie capabil de o ase­me­nea crimă? De ce ar vrea cineva să distrugă cu atâta furie niște opere de artă? Erau întrebări care mă îngrozeau mai tare decât răpăiala aia de gloanțe. Și nu mai puteam să fac nimic. Am luat-o de mână pe biata Miriam, fetița aceea din stradă care abia mai respira de spaimă, și am fugit or­be­căind prin beznă pe un coridor lung, care ducea că­tre o scară interioară din spatele muzeului. Acolo, sub scara aia mică, ne-am găsit adăpost. Ne-am ghe­muit sub ea, lipite de perete. Rafalele și bubuiturile se au­zeau parcă la fel de tare, deși eram cam la 50 de metri de sala în care se trăgea. M-am gândit atunci că poate se trage și dinăuntru. Miriam era lipită de mine, simțeam cum îi tremură tot corpul și, în bezna aia, nu îi vedeam decât ochii cum străluceau de spaimă. Am luat-o în brațe și am strâns-o tare, tare, încercând să o liniștesc. Nu știam nimic despre fata asta, nici măcar numele ei nu mi-l aminteam. Și totuși, atunci, în mo­mentele alea, o simțeam ca pe fiica mea, aș fi apărat-o cu prețul vieții mele. Țin minte că la un moment dat m-a întrebat: "Doamnă, spuneți-mi, se moare greu?" I-am răspuns că nu trebuie să se gândească la moarte, că era cu neputință ca Dumnezeu să nu ne ocrotească tocmai acum, când am scăpat de dictatură și avem atâtea speranțe și-atâtea lucruri noi de făcut. Pe urmă am auzit-o cum șop­tea încontinuu "Doam­ne, apă­ră-ne! Doamne, pă­­zeș­te-ne de cel rău!" Așa am petrecut ore întregi acolo, cu ea la pieptul meu și cu șoap­­tele rugăciunilor ei, lungi ca o litanie, întrerupte doar de ră­păiala de gloanțe și bu­buituri. Nu mai știam ce va fi, dacă vom scăpa vii de-aco­lo. Așa am stat toată noaptea, cu spai­ma că întregul palat se va pră­­buși peste noi, o noapte cum nici în fil­mele cele mai dure nu vezi. Am ieșit de sub scări abia când a înce­put să se lumineze pu­țin. Miriam era pur și simplu desfigurată de spaimă și oboseală. Am condus-o la ieși­rea din partea laterală a clădirii, am sărutat-o pe frunte și i-am spus să meargă ime­diat a­ca­să. N-am mai vă­zut-o niciodată de atunci. Sper că în di­mineața aceea a ajuns cu bine acasă.

Revoluționarii cu gusturi artistice

- Cum arăta mu­zeul după măcel?

- Ce m-a șocat mai întâi a fost mirosul. Mirosea în­grozitor a fum, a cau­ciuc sau plastic ars, a cenușă, deși toa­te ferestrele erau țăn­dări și bătea un vânt rece prin tot muzeul. Am încer­cat să fiu curajoasă și să merg la Galeria de Artă Eu­ropeană, apoi mai jos cu un etaj, la Galeria Națională. Iar pe mă­sură ce desco­pe­ream locurile astea, chiar deveneam cura­joasă, pentru că frica era înlocuită de disperare și de o furie nebună împotriva acelor de­menți neștiuți care au fost capabili de tot dezastrul pe care-l vedeam. Totul era pârjolit, ca după război. Pereții sălilor în care erau expuse toate minunile lumii, Luca Giordano, Rubens, El Greco, Rembrandt, Monet, Luchian, Andreescu, erau găuriți de gloanțe și obuze. "Safta florăreasa" lui Luchian era împușcată în inimă. Madonnele picturii italiene din secolele al XVI-lea și-al XVII-lea, adevă­rate capo­dopere ale lumii, erau pur și simplu ciuruite, ramele erau rupte, atârnau fără pânze, luminatoarele erau carbonizate, peste tot erau numai cioburi și mo­loz. Am început să plâng. Pe urmă, țin minte că am descoperit ceva care mi-a dat parcă o rază de speranță. Geamul care protejase "Crucificarea lui Iisus", a lui Antonello da Messina, fusese străpuns de gloanțe, dar tabloul rămăsese nevătămat. Reușisem să salvăm, totuși, câte­va, și asta mi-a dat voința să con­tinui. Au venit lângă mine un muzeograf și câțiva soldați din paza muzeu­lui. Și ei petrecuseră toată noaptea as­cunși. Erau spe­riați, nici ei nu înțe­legeau nimic din tot ce se întâmpla. I-am mobilizat imediat, ne-am împărțit în două gru­puri și am început să cărăm în depozite lucrările ră­mase. Cu cheile la gât, am luat la rând sală cu sală, tablou cu tablou, coborând și urcând de zeci de ori scările. Soldații erau tineri, fă­ceau tot ce le ziceam, de parcă eram comandantul lor. Țin minte că le vorbeam întruna, încercând să-i moti­vez. Le explicam ce în­seamnă o operă de artă, ce lucru grozav fac ei salvând tablourile acelea, cât de valo­roase sunt ele pentru țară. Am ținut-o tot așa, ore în șir, până când am reușit să scoatem toate lucrările din cei 7000 de metri pătrați de expunere.
Doamna Dorana se oprește, privindu-mă cu un zâm­bet de mulțumire.

- Așadar, s-ar zice că misiunea dumneavoastră s-a încheiat. Totuși, din câte știu, ați rămas acolo încă trei zile.

- Păi, începând din acea zi, de 23 decembrie, a început un alt fel de coșmar. Au apărut primele nedu­meriri și suspiciuni. Pentru că atunci au venit în mu­zeu așa-zișii revoluționari, adică niște indivizi cu fețe dubioase, care purtau la braț o bandă tricoloră. Erau înarmați până în dinți și susțineau că au primit ordin să păzească muzeul de "teroriști". Au transformat un hol într-un fel de cazarmă, și-au improvizat niște pa­turi din covoare, au adus câteva lăzi cu muniție, altele cu mâncare, băutură, ce mai, erau ca la camping. Re­țineți, erau civili, oameni adunați de pe stradă și înar­mați, fiecare cu câte o pușcă. Erau ca niște gărzi așa-zis voluntare, iar șe­ful lor era un anume Muscalu, care avea o legiti­ma­ție elibe­rată de Fron­tul Sal­vării Națio­na­le. Au instituit pa­trule in­ter­ne, ne-au interzis să mai cir­culăm ne­în­soțiți prin muzeu, au aruncat gaze la­crimo­gene prin sub­soluri, au cău­­tat te­roriști cu câini lupi. Un spec­ta­col de toa­tă fru­mu­se­țea. Ni­meni n-a văzut niciun terorist. În schimb, acest Mus­­ca­lu se ținea tot timpul după mine, încercând să mă con­­vingă să plec. Să las cheile de la de­po­zite și să plec acasă, că au ei grijă. La început, mi-a zis că-i un ordin. I-am răspuns că acolo, în mu­zeu, eu îi ordon lui. Pe urmă mi-a zis că a primit informații cum că palatul va fi bombardat și că trebuie urgent evacuat. I-am spus că nu-i nicio pro­blemă dacă mor și eu acolo, îngropată în ruinele pa­latului, că locul ăla e ca și casa mea. Tot timpul, trei zile și trei nopți la rând, m-a agasat cu ase­menea me­tode de a mă con­vinge să plec. Și sunt con­vinsă că n-o făcea de ca­pul lui, că cineva îi dădea indi­cații să facă lucrul ăsta. Sunt absolut convinsă că dacă aș fi plecat din muzeu, ar fi fost un prăpăd, că mare par­te din lu­crările aflate în depozite astăzi nu mai erau. Am găsit, de exemplu, sub una din canapelele pe care stăteau "re­vo­luțio­narii", un Pallady de toată fru­musețea. De­sigur, nimeni nu știa cum a ajuns aco­lo. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut acces la depozite? Mi-e și frică să mă gândesc. Așa am trăit eu zilele acelea în muzeu. Într-o tensiune și teroare continuă. N-am reușit nici măcar să ațipesc puțin, îmi era frică să nu adorm de-a binelea și să-mi ia cineva cheile de la gât. Abia pe 25 decembrie s-a terminat coșmarul și am putut să plec și eu acasă. După ce lucrurile au intrat în normal, iar "revolu­țio­narii" au părăsit mu­zeul. Cam asta a fost "revoluția" din Muzeul Național de Artă. O diversiune mârșavă a unor smintiți. Nimeni n-a fost vreodată găsit vinovat pentru tot dezastrul de-acolo, pentru cele peste 200 de tablouri ciuruite de gloanțe și obuze, pentru distru­ge­rea palatului. Nimeni, niciun procuror sau alt repre­zentant al vreunei insti­tuții de stat, n-a avut vreodată cu­riozitatea sau inte­re­sul să afle ce s-a întâmplat atunci cu patrimoniul țării din cel mai important mu­zeu de artă al României. De 26 de ani, nimeni n-a avut interesul să scoată adevărul la lumină.

În loc de epilog

Pe 15 ianuarie 1990, Dorana Coșoveanu a fost numită director adjunct al Muzeului Național de Artă al României. Primele ei griji au fost declanșarea acțiu­nii de refacere a Palatului Regal și cea de restaurare a celor aproape 200 de tablouri distruse. Chiar ea a în­soțit o parte din lucrări în străinătate, la marile la­bo­ratoare care s-au oferit să le restaureze. Apoi, a inițiat un amplu proiect de afirmare internațională a colec­țiilor din muzeu, în colaborare cu cele mai im­portante muzee ale lumii. În tot acest timp, a încercat prin toate mijloacele să-și facă cunoscută povestea acelor zile și nopți de coșmar din decembrie '89. Pentru că, se gândea ea, adevărul trebuie să iasă la iveală, iar vino­vații trebuie să plătească. S-a ales cu zeci de telefoane și scrisori de amenințare. După patru ani, în 1994, a fost demisă din funcția de director ad­junct al mu­zeului. Fără nicio explicație, a fost arun­cată în stradă de câțiva oameni de la Ministerul Cul­turii. Astăzi, la 83 de ani, este una dintre cele mai importante per­sonalități din lumea criticilor de artă din țară.