Luchian pus la zid
22 decembrie 1989. După lăsarea întunericului, din rațiuni diabolice și încă necunoscute, câțiva militari din regimentul de tancuri aflat pe poziții în Piața Palatului din București primesc ordin să tragă în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare. În câteva minute, monumentul istoric este incendiat (unii spun cu napalm), totul prefăcându-se în scrum. Au fost arse complet peste 500.000 de cărți rare și manuscrise unicat ale unor scriitori precum Eminescu, Caragiale, Coșbuc.
Puțin mai târziu, pe partea cealaltă a pieței, Palatul Regal e și el în flăcări. Dincolo de zidurile lui, se află Muzeul Național de Artă al României, adăpostind comori inestimabile ale patrimoniului național și universal - Luchian, Andreescu, dar și Rembrandt, El Greco, van Dyck, Luca Giordano. Dar infernul începe abia după miezul nopții. Peste zidurile și ferestrele palatului se năpustesc obuze de tun și rafale sinistre de mitralieră. Toate par să țintească două locuri: atelierul de restaurare al muzeului și Galeria de Artă Europeană, unde se află "tezaurul", cele mai valoroase achiziții ale muzeului. Din interior se aud țipete disperate: "Nu mai trageți! Nu ne omorâți! Nu trageți în muzeu! Noi suntem aici ca să-l apărăm!" Dar strigătele stârnesc și mai tare furia gloanțelor. Vuietul lor a amuțit de spaimă tot centrul orașului. Abia dimineață coșmarul se încheie, lăsând în urma lui un decor macabru. Clădiri în ruină, un fum negru și năclăit așternut peste piață, zidurile palatului dărâmate sau ciuruite de sute de gloanțe, ferestrele țăndări și o liniște înspăimântătoare și grea. În Muzeul de Artă, totul arată ca după bombardament. Cei câțiva angajați rămași peste noapte acolo ies îngroziți din ascunzători. Atelierul de restaurare e numai scrum. În Galeria de Artă Europeană, peste 200 de tablouri au fost împușcate. Unele atinse mai ușor, altele străpunse de gloanțe, iar câteva distruse complet. Priveliștea dezolantă e animată de o femeie care încearcă să desprindă de pe perete o uriașă tapiserie italiană, o "verdură" minunată, veche de 400 de ani. Abia o atinge, și toată țesătura se năruie într-o pulbere neagră, la picioarele ei. Carbonizată de focul din noaptea trecută, rămăsese doar o pânză de cenușă lipită de zid, o umbră fantomatică a splendorii ce fusese timp de patru secole. Femeia se uită de jur împrejur și începe să plângă ca un copil speriat. Dar coșmarul abia începe.
Comorile salvate
A trecut un sfert de veac de atunci. În 2006, după 16 ani, clădirea Bibliotecii Centrale Universitare a fost refăcută total. Dar imensul patrimoniu cultural ce se găsea acolo nu a mai putut fi recuperat niciodată. Nimeni nu a fost găsit răspunzător pentru toate aceste distrugeri demente.
Un an mai târziu, în 2007, era refăcută și clădirea Muzeului Național de Artă. Tot atunci s-a redeschis Galeria de Artă Europeană a muzeului și s-au repus pe simeze capodopere ale patrimoniului nostru național: tablourile împușcate în decembrie '89. Aproape 200 de tablouri salvate de către o simplă muzeografă care a stat lângă ele, apărându-le cu prețul vieții, în acel decembrie de coșmar.
Am cunoscut-o întâmplător, zilele trecute, la un vernisaj de pictură. O doamnă distinsă, îmbrăcată elegant. A luat cuvântul, elogiind, deloc patetic sau protocolar, tablourile expuse. Avea un discurs viu, fascinant, cu referiri rafinate și pline de tâlc, la pictura europeană, la impresionism, la Monet și Renoir. Am aflat că o cheamă Dorana Coșoveanu, că are 83 de ani (deși eu nu-i dădeam mai mult de 70), și că este una dintre cele mai reputate personalități din lumea istoricilor și criticilor de artă. Apoi am aflat că ea este eroina necunoscută a acelui episod de coșmar, în totalitate uitat, din zilele sângeroase ale lui decembrie '89, de la Muzeul de Artă. Doamna aceasta elegantă, cu discurs elevat și gesturi rafinate, este cea care a apărat atunci muzeul de fantomaticii teroriști, de hoți, de barbaria unei mulțimi scăpate total de sub control. Singură, cu brațele goale, cu cheile depozitelor agățate la gât. În timp ce toți ceilalți angajați au dat bir cu fugiții, ea a rămas acolo, în mijlocul infernului, printre gloanțe și obuze, printre flăcări și munți de moloz.
Am sunat-o pe doamna Dorana Coșoveanu, rugând-o să ne întâlnim pentru un interviu. Inițial, a crezut că ar fi vorba despre un subiect cultural, despre vreo expoziție sau alt eveniment din lumea artelor. Zilnic primește asemenea telefoane, de la tot felul de jurnaliști sau de la artiști care o invită la vernisaje. Când i-am spus ce anume mă interesează, episodul din zilele revoluției, a început să râdă, surprinsă parcă de o glumă îndrăzneață. "Haideți, domnule, fiți serios! Au trecut 26 de ani de atunci. Cu atâtea orori pe care le vedem azi pe la televizor, pe cine credeți că ar mai interesa povestea asta? Sincer, cui îi mai pasă astăzi de niște tablouri sau de artă, în general?" În cele din urmă, după lungi tratative, a acceptat să ne întâlnim după două săptămâni. Gerul năprasnic n-a lăsat-o până atunci să iasă din casă, mai ales că de curând fusese operată pe cord deschis. E o persoană extrem de activă, scrie foarte mult, lucrează la o nouă carte, participă periodic la tot felul de evenimente culturale. Despre zilele acelea din decembrie '89 nu s-a gândit niciodată să scrie. E un episod pe care ar vrea să-l uite complet.
Cu cheile la gât
- Mai am, uneori, coșmaruri, în care-mi apar imagini de-atunci, îmi spune, cu glasul ușor tremurat. Nu o să-mi iasă niciodată din minte. A fost ceva cumplit, aproape imposibil de povestit. Șuierul acela înfiorător de gloanțe, decorul acela sinistru, ca de sfârșit de lume, oamenii aceia cu chipuri de monștri, care umblau înarmați prin muzeu, fără să știi cine sunt ei și ce intenții au, nopțile acelea de groază, în care mă așteptam în fiecare moment să văd ieșind din beznă un terorist care trage în mine. Toate astea sunt momente care mă vor urmări toată viața.
- Ați stat în tot infernul acela patru zile și patru nopți. Ce anume v-a făcut să rezistați atâta timp, să vă învingeți frica?
- Culmea e că atunci nu simțeam nicio frică. Abia după ce s-a terminat totul și am ajuns acasă, am început parcă să mă trezesc din coșmar, să simt o spaimă uriașă pentru toate prin care trecusem. Curajul meu a fost, de fapt, un fel de nebunie, a venit dintr-o inconștiență totală. Eram parcă într-o transă continuă, care mi-a amorțit orice teamă. La început, plângeam ca un copil, de bucurie că, în sfârșit, am scăpat de Ceaușescu. Pentru ca puțin mai târziu să plâng de disperare, când vedeam zidurile muzeului distruse de obuze sau tablourile împușcate. Nu știu dacă puteți înțelege, dar dincolo de valoarea lor artistică imensă, acele tablouri erau ca niște ființe vii pentru mine, am trăit cu ele 24 de ani în muzeul acela, făceau parte din familia mea, le simțeam zi de zi vibrația. Fiecare gaură de glonț pe care o vedeam într-un tablou era pentru mine o rană, o rană care mă durea cumplit. Ce frică să mai simți în asemenea momente? Nu aveam voie să mă împiedic de niciun pic de teamă, de niciun fel de emoție. Nu aveam timp. Înțelegeți?
Mă privește ferm, ca și cum ar retrăi hotărârea și curajul de-atunci.
- Cum a început? Când au apărut primele semne că lucrurile iau o întorsătură urâtă?
- Așa cum spuneam, la început a fost bucuria. Bucuria că Ceaușescu nu mai e. Tocmai fugise cu elicopterul și piața era plină-ochi, cred că erau sute de mii de oameni. Am ieșit la una din ferestrele muzeului, uluită de toată priveliștea de-afară. Era un entuziasm ireal, aș zice chiar îngrijorător de ireal. La nici o oră după fuga lui Ceaușescu, au apărut primele semne de îngrijorare. Mulțimea intrase în Comitetul Central, și prin ferestrele clădirii au început să zboare tot felul de obiecte: cărți, tablouri, dosare, portrete, lozinci. Într-o fracțiune de secundă, am realizat pericolul care ne pândea și pe noi, cei din muzeu. În aceeași clădire cu muzeul se afla Consiliul de Stat, un loc atât de iubit de Ceaușescu și-atât de detestat de români. Furia mulțimii se putea îndrepta oricând și în direcția noastră. Deja apăruseră câțiva oameni dubioși, care instigau la escaladarea gardului. Ba, unul ceva mai oacheș venise chiar cu un cărucior de cărat marfă. Mi-am dat seama imediat că lucrurile o iau razna, că printre oamenii de bună credință s-au strecurat tot felul de infractori și că tot entuziasmul se poate transforma numaidecât într-un dezastru. Am făcut repede rost de o pancartă pe care am scris cu litere mari "Muzeul de Artă al României. Apărați-l! Este al poporului!". Am sărit pe fereastră în curtea muzeului și am prins pancarta de gard. Acolo, pe trotuarul din piață, erau deja câțiva tineri care făcuseră un fel de baraj, luptându-se cu mulțimea, să nu sară gardul în curtea muzeului. Printre acei tineri era și o fată de vreo 17 ani, scundă și firavă, care m-a rugat să o iau cu mine înăuntru, spunându-mi că vrea să mă ajute, să apere și ea muzeul. Mi-a zis că o cheamă Miriam. Împreună cu ea și câțiva colegi, am scos mai întâi piesele de la parter, cele mai valoroase icoane și obiecte liturgice, obiecte de artă medievală, cele mai prețioase piese de tezaur. Le-am transportat pe toate în depozite. Țin minte că directorul de atunci al muzeului, un important activist PCR, s-a opus vehement, spunându-ne să lăsăm lucrările la locul lor, că n-are rost să provocăm panică. Nimeni însă nu-l mai asculta, nici măcar nu m-am obosit să-i răspund. Am urcat apoi la etajul al doilea, locul unde era Galeria de Artă Europeană. Am găsit o singură supraveghetoare, cu care am început să ducem cele mai valoroase lucrări la adăpost, lucrări de mai mici dimensiuni, pe care le puteau căra în grabă niște femei speriate. Țin minte că, la un moment dat, am luat dintr-o nișă, după ce am decuplat alarma și am deschis un geam gros, o capodoperă de-a lui Antonello da Messina, "Crucificarea lui Iisus". Și atât de tare îmi tremurau mâinile, că mă gândeam cu groază să nu scap tabloul pe jos. Și nu întâmplător vă spun de lucrarea asta, o să vedeți mai încolo de ce.
- De fapt, ce anume vă speria? Mulțimea din stradă? Din câte știu, muzeul avea pază militară la vremea aceea.
- Da, dar din motive foarte ciudate, toți militarii care păzeau muzeul fuseseră dezarmați cu două zile înainte. În momentul acela, nu mai exista nicio pază. Nici măcar un portar. Oricine putea intra ca la el acasă. Eram într-o panică uriașă, mă așteptam ca, din moment în moment, mulțimea să dea năvală peste noi. Și nu cred că atunci ar fi intrat cineva acolo ca să viziteze muzeul. Era vorba de cele mai splendide opere, tablouri de valoare mondială din patrimoniul european. În haosul acelor momente, orice se putea întâmpla. Iar eu n-aș fi putut îndura așa ceva. Îmi agățasem la gât cheile de la toate depozitele. Doar să mă omoare ar fi putut să mi le ia cineva. Asta îmi dădea un sentiment de siguranță, de liniște. Habar n-aveam eu, la momentul acela, care era de fapt pericolul și ce măcel avea să urmeze. A fost, fără nicio îndoială, cea mai neagră experiență a vieții mele. Aș putea să spun că am petrecut câteva zile și nopți în antecamera morții. Am continuat să strângem tot ce se putea dintre lucrările mai valoroase și să le ascundem în depozite. Când s-a lăsat seara, nu mai eram în clădire decât o mână de oameni, câțiva angajați și Miriam, fata care venise din stradă să mă ajute și care stătea încontinuu lipită de mine. Mare lucru nu puteam să facem doar noi, palatul adăpostea atunci peste 90 de mii de lucrări. Dar nu voiam cu niciun chip să mă opresc până nu știam că măcar cele mai valoroase din ele sunt la loc sigur. Doar că, la un moment dat, am auzit niște sunete pe care nu o să le uit niciodată. Erau niște răpăieli scurte și sacadate, cam ca zgomotul unui picamer. Apoi am auzit spărgându-se niște geamuri. Abia atunci am realizat că se trage. Nu știam de unde, în cine și de ce. Nici astăzi nu știu. Răpăielile se tot întețeau, după care au urmat niște explozii. Erau obuze de tun sau de tanc. Auzeam de-afară bubuitul lor, urmat de explozii la câteva uși distanță de mine. Explodau geamuri, uși, se dărâmau ziduri. Începuse infernul, totul era un haos sinistru. După scurt timp, s-au stins toate luminile. Curentul și telefoanele au fost întrerupte. Eram într-o beznă totală, sub asediu, în plin război, fără nicio șansă de a ne apăra sau măcar de a cere cuiva ajutor. Eram îngrozită, dar nu atât de șocul acestei situații, ci de neputința de a înțelege de ce se întâmplă toată oroarea asta. Ne-am strecurat printre gloanțe, am urlat de la fereastră din toți rărunchii să nu se mai tragă, iar replica a venit imediat: niște rafale lungi, care ne-au șuierat pe la urechi. Simțeam, pur și simplu, aerul rece al gloanțelor care vâjâiau pe lângă noi. Apoi a urmat măcelul, se trăgea fără oprire, în toate părțile, din toate direcțiile, auzeam cum se lovesc gloanțele în tablouri, cum se prăbușesc la podea bucăți din candelabre sau din pereți. De ce? Cine poate să fie capabil de o asemenea crimă? De ce ar vrea cineva să distrugă cu atâta furie niște opere de artă? Erau întrebări care mă îngrozeau mai tare decât răpăiala aia de gloanțe. Și nu mai puteam să fac nimic. Am luat-o de mână pe biata Miriam, fetița aceea din stradă care abia mai respira de spaimă, și am fugit orbecăind prin beznă pe un coridor lung, care ducea către o scară interioară din spatele muzeului. Acolo, sub scara aia mică, ne-am găsit adăpost. Ne-am ghemuit sub ea, lipite de perete. Rafalele și bubuiturile se auzeau parcă la fel de tare, deși eram cam la 50 de metri de sala în care se trăgea. M-am gândit atunci că poate se trage și dinăuntru. Miriam era lipită de mine, simțeam cum îi tremură tot corpul și, în bezna aia, nu îi vedeam decât ochii cum străluceau de spaimă. Am luat-o în brațe și am strâns-o tare, tare, încercând să o liniștesc. Nu știam nimic despre fata asta, nici măcar numele ei nu mi-l aminteam. Și totuși, atunci, în momentele alea, o simțeam ca pe fiica mea, aș fi apărat-o cu prețul vieții mele. Țin minte că la un moment dat m-a întrebat: "Doamnă, spuneți-mi, se moare greu?" I-am răspuns că nu trebuie să se gândească la moarte, că era cu neputință ca Dumnezeu să nu ne ocrotească tocmai acum, când am scăpat de dictatură și avem atâtea speranțe și-atâtea lucruri noi de făcut. Pe urmă am auzit-o cum șoptea încontinuu "Doamne, apără-ne! Doamne, păzește-ne de cel rău!" Așa am petrecut ore întregi acolo, cu ea la pieptul meu și cu șoaptele rugăciunilor ei, lungi ca o litanie, întrerupte doar de răpăiala de gloanțe și bubuituri. Nu mai știam ce va fi, dacă vom scăpa vii de-acolo. Așa am stat toată noaptea, cu spaima că întregul palat se va prăbuși peste noi, o noapte cum nici în filmele cele mai dure nu vezi. Am ieșit de sub scări abia când a început să se lumineze puțin. Miriam era pur și simplu desfigurată de spaimă și oboseală. Am condus-o la ieșirea din partea laterală a clădirii, am sărutat-o pe frunte și i-am spus să meargă imediat acasă. N-am mai văzut-o niciodată de atunci. Sper că în dimineața aceea a ajuns cu bine acasă.
Revoluționarii cu gusturi artistice
- Cum arăta muzeul după măcel?
- Ce m-a șocat mai întâi a fost mirosul. Mirosea îngrozitor a fum, a cauciuc sau plastic ars, a cenușă, deși toate ferestrele erau țăndări și bătea un vânt rece prin tot muzeul. Am încercat să fiu curajoasă și să merg la Galeria de Artă Europeană, apoi mai jos cu un etaj, la Galeria Națională. Iar pe măsură ce descopeream locurile astea, chiar deveneam curajoasă, pentru că frica era înlocuită de disperare și de o furie nebună împotriva acelor demenți neștiuți care au fost capabili de tot dezastrul pe care-l vedeam. Totul era pârjolit, ca după război. Pereții sălilor în care erau expuse toate minunile lumii, Luca Giordano, Rubens, El Greco, Rembrandt, Monet, Luchian, Andreescu, erau găuriți de gloanțe și obuze. "Safta florăreasa" lui Luchian era împușcată în inimă. Madonnele picturii italiene din secolele al XVI-lea și-al XVII-lea, adevărate capodopere ale lumii, erau pur și simplu ciuruite, ramele erau rupte, atârnau fără pânze, luminatoarele erau carbonizate, peste tot erau numai cioburi și moloz. Am început să plâng. Pe urmă, țin minte că am descoperit ceva care mi-a dat parcă o rază de speranță. Geamul care protejase "Crucificarea lui Iisus", a lui Antonello da Messina, fusese străpuns de gloanțe, dar tabloul rămăsese nevătămat. Reușisem să salvăm, totuși, câteva, și asta mi-a dat voința să continui. Au venit lângă mine un muzeograf și câțiva soldați din paza muzeului. Și ei petrecuseră toată noaptea ascunși. Erau speriați, nici ei nu înțelegeau nimic din tot ce se întâmpla. I-am mobilizat imediat, ne-am împărțit în două grupuri și am început să cărăm în depozite lucrările rămase. Cu cheile la gât, am luat la rând sală cu sală, tablou cu tablou, coborând și urcând de zeci de ori scările. Soldații erau tineri, făceau tot ce le ziceam, de parcă eram comandantul lor. Țin minte că le vorbeam întruna, încercând să-i motivez. Le explicam ce înseamnă o operă de artă, ce lucru grozav fac ei salvând tablourile acelea, cât de valoroase sunt ele pentru țară. Am ținut-o tot așa, ore în șir, până când am reușit să scoatem toate lucrările din cei 7000 de metri pătrați de expunere.
Doamna Dorana se oprește, privindu-mă cu un zâmbet de mulțumire.
- Așadar, s-ar zice că misiunea dumneavoastră s-a încheiat. Totuși, din câte știu, ați rămas acolo încă trei zile.
- Păi, începând din acea zi, de 23 decembrie, a început un alt fel de coșmar. Au apărut primele nedumeriri și suspiciuni. Pentru că atunci au venit în muzeu așa-zișii revoluționari, adică niște indivizi cu fețe dubioase, care purtau la braț o bandă tricoloră. Erau înarmați până în dinți și susțineau că au primit ordin să păzească muzeul de "teroriști". Au transformat un hol într-un fel de cazarmă, și-au improvizat niște paturi din covoare, au adus câteva lăzi cu muniție, altele cu mâncare, băutură, ce mai, erau ca la camping. Rețineți, erau civili, oameni adunați de pe stradă și înarmați, fiecare cu câte o pușcă. Erau ca niște gărzi așa-zis voluntare, iar șeful lor era un anume Muscalu, care avea o legitimație eliberată de Frontul Salvării Naționale. Au instituit patrule interne, ne-au interzis să mai circulăm neînsoțiți prin muzeu, au aruncat gaze lacrimogene prin subsoluri, au căutat teroriști cu câini lupi. Un spectacol de toată frumusețea. Nimeni n-a văzut niciun terorist. În schimb, acest Muscalu se ținea tot timpul după mine, încercând să mă convingă să plec. Să las cheile de la depozite și să plec acasă, că au ei grijă. La început, mi-a zis că-i un ordin. I-am răspuns că acolo, în muzeu, eu îi ordon lui. Pe urmă mi-a zis că a primit informații cum că palatul va fi bombardat și că trebuie urgent evacuat. I-am spus că nu-i nicio problemă dacă mor și eu acolo, îngropată în ruinele palatului, că locul ăla e ca și casa mea. Tot timpul, trei zile și trei nopți la rând, m-a agasat cu asemenea metode de a mă convinge să plec. Și sunt convinsă că n-o făcea de capul lui, că cineva îi dădea indicații să facă lucrul ăsta. Sunt absolut convinsă că dacă aș fi plecat din muzeu, ar fi fost un prăpăd, că mare parte din lucrările aflate în depozite astăzi nu mai erau. Am găsit, de exemplu, sub una din canapelele pe care stăteau "revoluționarii", un Pallady de toată frumusețea. Desigur, nimeni nu știa cum a ajuns acolo. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut acces la depozite? Mi-e și frică să mă gândesc. Așa am trăit eu zilele acelea în muzeu. Într-o tensiune și teroare continuă. N-am reușit nici măcar să ațipesc puțin, îmi era frică să nu adorm de-a binelea și să-mi ia cineva cheile de la gât. Abia pe 25 decembrie s-a terminat coșmarul și am putut să plec și eu acasă. După ce lucrurile au intrat în normal, iar "revoluționarii" au părăsit muzeul. Cam asta a fost "revoluția" din Muzeul Național de Artă. O diversiune mârșavă a unor smintiți. Nimeni n-a fost vreodată găsit vinovat pentru tot dezastrul de-acolo, pentru cele peste 200 de tablouri ciuruite de gloanțe și obuze, pentru distrugerea palatului. Nimeni, niciun procuror sau alt reprezentant al vreunei instituții de stat, n-a avut vreodată curiozitatea sau interesul să afle ce s-a întâmplat atunci cu patrimoniul țării din cel mai important muzeu de artă al României. De 26 de ani, nimeni n-a avut interesul să scoată adevărul la lumină.
În loc de epilog
Pe 15 ianuarie 1990, Dorana Coșoveanu a fost numită director adjunct al Muzeului Național de Artă al României. Primele ei griji au fost declanșarea acțiunii de refacere a Palatului Regal și cea de restaurare a celor aproape 200 de tablouri distruse. Chiar ea a însoțit o parte din lucrări în străinătate, la marile laboratoare care s-au oferit să le restaureze. Apoi, a inițiat un amplu proiect de afirmare internațională a colecțiilor din muzeu, în colaborare cu cele mai importante muzee ale lumii. În tot acest timp, a încercat prin toate mijloacele să-și facă cunoscută povestea acelor zile și nopți de coșmar din decembrie '89. Pentru că, se gândea ea, adevărul trebuie să iasă la iveală, iar vinovații trebuie să plătească. S-a ales cu zeci de telefoane și scrisori de amenințare. După patru ani, în 1994, a fost demisă din funcția de director adjunct al muzeului. Fără nicio explicație, a fost aruncată în stradă de câțiva oameni de la Ministerul Culturii. Astăzi, la 83 de ani, este una dintre cele mai importante personalități din lumea criticilor de artă din țară.