IOAN BOLBOREA - sculptor - "Am vrut să mă apropii de oameni. Ei sunt autorii Unirii"

Un vis pe cale să se împlinească: monumentul MARII UNIRI

Fabrica de bronz și vise

Dacă mergi pe șoseaua ce străbate liniștitul cartier al Bucureștiului, Giulești-Sârbi, vei vedea la un mo­ment dat un șir de clădiri înconjurate de un gard ca de cetate. Aici, de câțiva ani buni, sculptorul Ioan Bol­borea și-a clădit o "fabrică de bronz", cum îi spune el. Este un loc plin de forme ciudate, întrupate ba în ipsos, ba în lut, ba în bronzuri, din care prind viață, după ani de căutări, statuile acelea mari ridicate de el. Și care l-au făcut cunoscut în toată România. Căci, la nici 60 de ani, sculptorul Ioan Bolborea este cel mai important mo­nu­mentalist al României de azi. Iată doar câteva din celebrele sale creații: tulburătorul și in­ci­tantul ansamblu de per­so­naje "Caragialiana", din fața Teatrului Național bucureș­tean, portretul de un dra­ma­tism extraordinar al lui Eugen Ionescu de la Slatina, mo­nu­mentul lui "Horea, Cloșca și Crișan" de la Alba Iulia, care au îmbogățit în egală măsură peisajul orașelor noastre. A­cum, maestrul lucrează la cel mai important monument al său și, poate, al Ro­mâ­niei moderne: Monumentul Marii Uniri, ridicat în Piața Alba Iulia, din București, ce va fi inaugurat la 1 de­cembrie 2018, ca să cinstească clipa astrală a României Mari. Doritor să aflu cum poate fi transformat în metal sau în piatră unul din cele mai importante momente ale istoriei naționale, o clipă imaginată în suflet, de fiecare dintre români, l-am rugat să-mi deschidă porțile fabri­cii sale de bronz, pentru un interviu.

- Peste doi ani, România va aniversa un mo­ment istoric uriaș: 100 de ani de la Marea Unire. Veți fi artistul care va reprezenta simbolic artele plastice, la acest mare eveniment. Ce sursă de inspirație folosiți când e vorba de o temă așa de generală, precum istoria? Când realizează un portret, artistul folosește o fotografie sau chiar personajul real, dar când faci sculptură despre istorie, de la ce anume pornești? Cum poate fi portre­tizată Marea Unire de la Alba Iulia?

- În primul rând, trebuie să punctăm faptul că aici a existat mai întâi un concurs. Nu este o lucrare liberă, o compoziție oare­care. Deci, a fost un concurs în 2007, or­ga­ni­zat de către Primăria Generală a Muni­ci­piului București, pe care l-am câștigat. După concurs mi s-a plătit o machetă, iar eu am început să lucrez la macheta asta, de proporții ceva mai mari. În prima etapă, imaginea pe care am avut-o în minte a fost Adu­narea de la Alba Iulia. Mă impresio­na­seră imaginile acelea extraordinare de la Marea Unire, cu lume multă și fericită. Așa că am vrut să nu merg pe simboluri abs­trac­te ale Unirii, ci să mă apropii de oa­meni, căci ei au făcut Marea Unire. Apoi s-a întâmplat că nu s-a mai început imediat totul, cum se dorea atunci. Lucrurile s-au tergiversat, primarii s-au schimbat, în locul lui Videanu a venit Oprescu și interesele au fost altele. Și deși niciodată Oprescu nu a zis că nu vrea Monumentul Unirii în Piața Alba Iulia din București, el avea alte priorități acolo. Avea de făcut un bloc de 100 de etaje, unul din proiectele megalomane ale lui. Dar eu n-am renunțat. În tot timpul ăsta, am lucrat la idee, la machetă, și am îmbunătățit-o. Mai ales că ob­ser­vasem că în Piața Alba Iulia riscam ca sutele de personaje gândite și desfășurate de mine în pri­ma etapă - pe orizontală, să nu poată fi vă­zute cum trebuie. Și am început să caut altceva. Până când, într-o zi, m-a inspirat un cactus din atelierul meu. Privind cactusul, am înțeles că pot să duc pe ver­ti­cală aceeași mulțime de oameni, și să ridic mo­nu­mentul sub forma unei cupole. Și de atunci, din 2008-2009, am lucrat multiple variante pe ideea asta, de personaje care stau pe o cupolă. Și pot să zic că de un an de zile am ajuns la o ultimă formă, care mă mul­țumește și pe care pot s-o măresc, ca să o pun în spațiul din Piața Alba Iulia. Acum, lucrul meu s-a cam terminat. Am fă­cut și două expoziții, una la Parlamentul Ro­mâniei, în 2012, și alta în 2015, la Palatul Cotroceni. Acolo a fost și președintele ță­rii, domnul Iohannis, căruia i-au plăcut for­ma și lucrarea și a spus că ne va sprijini. Mai departe, lucrurile trebuie clarificate la primărie, de unde a por­nit totul. Ei trebuie să hotărască și să rea­li­zeze monumentul anul acesta. Pentru că la cât e de complicat și cât e de lucru la el, trebuie neapărat să încep în 2016, ca să-l putem inaugura la 1 decem­brie 2018. Iar al doilea factor care trebuie să decidă și să fie aproape este Ministerul Culturii. Până acum, am prezentat ultimilor șapte miniștri ai Culturii acest pro­iect. Dar abia era pus unul ministru, că după jumă­tate de an, îl dădeau jos. Sunt bucuros că discuțiile au reîn­ceput și noul ministru este, în mod real, un om calificat pentru funcția sa. Iar în februarie, la Parlament, se va face o masă rotundă, la Comisia de Cultură a Sena­tu­lui, cu cei ce decid: primar, ministru, parlamentari. Ca să facem Monumentul cât mai repede.

- Unirea de la 1918 este cel mai mare eveniment al românilor. Nașterea de facto a unității și identității naționale. Vă stresează importanța momentului?

- Aș spune că sunt în primul rând foarte atent. E un monument important, nu doar pentru noi, românii, ci și pentru minorități. Așa că nu trebuie să fac greșeli, monumentul meu nu trebuie să trimită la alte sensuri. De asta vreau să apară și trei compoziții diferite: cele trei țări române, Moldova, Muntenia și Transilvania, chiar dacă personajele sunt la fel. Le-am redat în dimensiune redusă, să amintească de frescele noastre din biserici. Cum e cea de la Voroneț, de pildă, unde oamenii apar în proporții mult mai mici decât normale; tocmai ca să accentueze mulțimea. Pentru că poporul e important înainte de toate.

Istorie, da, dar și artă

- Faceți sculptură cu diferite materiale. Pe care din ele îl veți alege pentru a celebra Unirea, un eve­niment care ar merita aurul, așa cum este el învelit și în inimile românilor...

- Monumentul Unirii va fi din bronz. Eu sunt un modelator. Unii dintre sculptori sunt pietrari, cioplitori în lemn, dar eu toată viața am lucrat și am modelat. De asta mi-am și făcut turnătoria asta în bronz. Pentru că materialul acesta mă ajută și mă susține în idee și în exprimarea pe care o vreau eu și pe care o am. Prima dată modelez lut, transpun în ipsos și apoi torn piesele în bronz.

- Îmi amintesc că v-am văzut odată sculptând dezlănțuit, direct cu drujba: tăiați și ciopleați cu ea, ipsosul. Era impresionant.

- Asta s-a întâmplat la monumentul Caragialiana sau Căruța cu paiațe, cum i s-a mai spus. Prima dată am început să modelez în lut, și chiar am turnat o parte din ea în ipsos. Dar pe urmă am aruncat tot, am ieșit afară în grădină și acolo am început să modelez direct în ipsos personajele lui Caragiale. Căci așa se în­tâm­plă. Fiecare monument, fiecare statuie își cere singură transformările pe care trebuie să le faci. Și la material, și la mărime. Una e să ai o schiță la câțiva centimetri și altfel rezolvi o compoziție de 6 metri. Așa că tot timpul trebuie să schimbi, pentru că în sculptură nu-i ca-n arhitectură, când proiectezi o casă: faci o schemă și o mărești. Aici e o continuă transformare.

- Opțiunea pentru monumentul Unirii e legată și de obârșia dvs. transilvăneană? Ardelenii au un simț mai acut decât restul românilor al ideii de națiune, ei au suferit mai mult în istorie, au trăit permanent în speranța Unirii cu țara.

- Așa este, transilvănenii au avut visul ăsta al Unirii în sânge, l-au transmis mai departe din generație în generație, dar trebuie să mărturisesc cu sinceritate că atunci când am pornit la facerea acestui Monument, pe lângă respectul istoriei, pe mine m-a chinuit cel mai mult partea artistică. Mi-am propus să nu cad în tot felul de povești ultrafigurative și bătătorite, pe care mulți le folosesc când vor să pună în forme Unirea. Unirea se poate re­pre­zenta și altfel, nu neapărat simplist. Eu am vrut să fac o lucrare de secol 21-22, o sculptură modernă care să sugereze subtil și puternic ideea Unirii.

Icoana cu bunici

- Cât ați moștenit, ca artist, din zestrea ardelenească?

- Eu am trăit la Brașov, dar toată copilăria mea, mă duceam la bunici, în Făgăraș. Acolo am copilărit, la Văleni, un sat mic, între Făgăraș și Rupea. Iar mama era din Prahova, de la Vălenii de Munte. Așa că sunt de do­uă ori mun­tean, de pe ambii ver­sanți ai Carpaților. La Rupea, unde mi-am petrecut toate vacanțele co­pi­lăriei, am învățat un lucru foarte bun de la unchii și bunicii mei: să muncesc. Erau oameni harnici, determinați, care nu s-au lăsat niciodată învinși de vre­muri. Bunicul, de pildă, a avut, ca toți făgărășenii, un frate care s-a dus în America și care i-a trimis bani ca să-i cum­pere pământ, grajduri, oi, să cumpere o casă - cea mai mare din sat. Urma, apoi, ca fratele din America să se în­toarcă și să se apuce de treabă. Și s-a întors. Bu­nicului, la rândul lui, i se du­sese buhul că la el în casă "se mănânca chită albă și slană"; deci, era și el un om avut. Numai că a venit comunismul și le-a luat tot. Doar câteva oi, din cele o mie, pe care le avuseseră, le-au mai rămas. Și peste oile astea au năpădit lupii, într-o iarnă grea. S-au trezit într-o dimineață și și-au văzut măcelărite toate oile. "Atunci am văzut că Dumnezeu și-a întors fața de la noi, Ioane!" - îmi povestea mai târziu bunica. Eu eram copil și n-o prea înțelegeam. Dar ei, deși pier­duseră tot, au rămas oameni buni și muncitori, care au știut ce vor de la viață. Iar eu am învățat de la ei. Erau gospodari și tenaci. Se sculau la 5 dimineața, la ora 1-2 mâncau, stăteau o jumătate de oră și se odihneau, chiar dacă erau la câmp, și-apoi iar lucrau, până pe la 5 seara. Și duceau totul la bun sfârșit. Și mi-au indus și mie felul ăsta de-a fi. Muncă și credință în ceea ce faci, și tenacitatea de a le duce pe toate la sfârșit.

- Copilăria trăită la poalele Făgărașilor trebuie să fi avut în ea ceva special...

- Cea mai specială era prietenia. Îmi amintesc de legăturile dintre noi, copiii români, sași și chiar și cei unguri; nu era niciun fel de deosebire între noi, când ne jucam. Și mai târziu m-am înțeles bine cu toți, la Brașov, unde am făcut școla generală la Honterus, un liceu german. Îmi mai amintesc cum bunicul mă ducea și mă lăsa cu berbecii, mă responsabiliza, și asta-i mare lucru pentru un copil. Acolo, la poale de munte, oamenii erau liberi și hotărâți. Nu vorbeau foarte mult, dacă îți spuneau o dată să mănânci și refuzai, a doua oară nu te mai invitau.

Al treilea din două sute

- Cum ați ajuns să faceți sculptură? De unde vi s-a tras? Este cea mai grea dintre artele plastice.

- La Brașov, eu am făcut liceul de arte. Desenam binișor, dar sculptura nu îmi plă­cea deloc. Ce-i drept, văzusem doar bibe­lourile înșirate de mama prin casă și câteva statui, expuse într-o galerie de artă, care nu m-au atras. Dar în clasa a 9-a, la modelaj, ne-a venit un profesor grec, care ne-a pus să facem o compoziție în lut - Maternitate. Eu nu știam nici cum să pun lutul, dar m-am uitat în stânga, în dreapta, și am făcut așa, o femeie și un copil. La corectură, când mi-a venit mie rândul, întreabă grecul: "A cui e lucrarea asta?". "A mea", i-am răspuns țanțoș. Zice: "Mai mult de 3 nu pot să-ți dau pe ea!". A căzut cerul pe mine! Mai ales că eram într-a noua și dacă te "lăsa", pierdeai liceul. M-a luat frica și l-am rugat pe grec să mă lase să mai vin și la alte ore, ca să-mi ajung colegii din urmă. Omul a înțeles și m-a lăsat, și am început și eu să evoluez, ba chiar am prins drag de-a lucra. Dar clipa mea a fost alta. Prin trimestrul următor, a venit un alt profesor, Florin Codre (viitorul mare sculptor și monumentalist al României, autor, între altele, al statuii lui Carol I din Piața Palatului din București, n.n). Era tânăr, terminase cu un an înainte facultatea, și nu avea experiența învățămân­tului. El ne-a pus pentru prima dată să facem un portret după un model. În clasa a 9-a, nici un profesor nu te punea să faci portret, că era foarte greu. Dar Codre ne-a trecut direct la portret. Și pe mine m-a luat iar groaza. Când au trecut cele patru ore de studiu, por­tretul meu nu era terminat. La corectură, cum mă știam cu musca pe căciulă, m-am dat mai în spatele copiilor. Și când a ajuns la mine, Florin Codre a întrebat a cui este lucrarea. N-am apucat să răspund, când a zis: "Băiatul acesta are stofă de sculptor". De acolo a început drumul meu. Care n-a fost ușor. N-am intrat din prima la Facultatea de Belle-Arte bucu­reș­tea­nă, din cauza desenului. La Bra­șov, majoritatea profesorilor noștri învățaseră la Cluj, alt stil decât la București. După ce am picat admi­te­rea, am lucrat în fabrică. Să scap de armată. Am lucrat 8 luni și am făcut dublă pneumonie, că era frig iarna, în hală. Apoi am venit la București tot la Codre, la atelier. M-a primit, am început să reînvăț să desenez, și am intrat al treilea la facultate. Fuseseră 200 de candidați pe 7 locuri! Pe atunci, era ceva să intri la facultate, nu ca acum.

- Din câte lucrări ați realizat până acum, există unele "prefe­ra­te"?

- Dintre lucrările expuse deja, grupul Ca­ra­gia­liana, cel din fața Teatrului Național, mă reprezintă cel mai bine și sunt cel mai mulțumit de el. E și locul foarte frumos. Mai am încă de lucru la pavajul de-acolo, că l-au deteriorat revoluționarii. Monu­mentul e frumos și pentru că Teatrul Na­țional și-a refăcut fațada. Pune bine în evidență lu­crarea. Și îmi mai place și lucrarea de la Slatina, Eugen Ionescu.

- În finalul discuției, vă propun să vorbim și despre "fabrica de bronz", locul muncii dvs. coti­die­ne, care seamănă cu o făurărie mitologică.

- Este o fabrică, pentru că are mai multe ateliere. Și o întreagă tehnologie. Există o hală mare, în care eu măresc lucrările, când este iarnă, că altfel le măresc afară, apoi vine turnătoria propriu-zisă, unde se află cuptoarele pentru uscat și pentru ars formele, apoi cuptoarele de topit bronzul, apoi vine sala de ipsosărie, de șticluri, unde se iau știclurile - adică formele de pe ipsos, și transpunerea lor în ceară, apoi și ceara, la rândul ei, vine îmbrăcată într-o crustă ceramică, iar crusta asta se duce la cuptor și e arsă, pregătită pentru turnarea în bronz. Rămâne forma în care torni bronzul, spargi acea crustă și apoi o aduci la cizelaj, unde o montezi, pentru că dacă un monument se toarnă pe bucăți, el la rândul lui e montat, cizelat și patinat. Dar eu n-am visat să-mi fac o fabrică așa mare! Am visat să-mi fac și eu un cuptoraș de bronz. Era moda, atunci prin anii '80, aveam colegi care aveau cuptoarele lor, și ne duceam toți la ei, pentru că era și metoda asta, atunci o descoperisem, "la ceară pierdută". După ani, am venit aici, când am avut primul meu monument: monumentul Infanteriei.

- Nu cred să fi costat prea puțin...

- A fost un gest disperat. Toți banii pe care îi câștigasem până atunci i-am băgat în halele astea. Dar eram entuziast și tânăr. Și până la urmă, tocmai aceste hale m-au împins și spre ideea de sculptură monu­men­tală. Mi-am zis că nu pot să torn numai monumentele al­tora. Și am rămas cu această meteahnă, pentru că la început, eu aveam lu­crări mici, lucrări de con­cepție, cu o altă gândire. Sigur că și acuma fac la început schițele mici, le gân­desc la proporții nor­ma­le, dar apoi, încet-încet, le măresc. Am și grădinile din spatele fa­bricii, grădini destul de mari, care îmi permit luxul să măresc lu­crarea afară, la aer. Viziu­nea în spațiu liber e de­ci­sivă. "Aerul îți mă­nâncă din lucrare", zicem noi. Aerul și lumina, mai ales. Dacă nu o faci cum tre­buie, ai surprize foarte mari când scoți o lucrare mare dintr-un atelier și o pui afară. Imediat lumina o de­vorează, o micșorează, o trans­formă.

- Cum își păstrează sculptorul ideea poetică, trecând prin atâta muncă fizică? Pentru că nu este ca la pictură, când pui pensula ușor pe pânză. Cum reușiți să vă păstrați inspirația? Să nu fugă visul, cu atâta sudat și ciocănit.

- Trebuie să ai și ajutoare, muncitori care să te ajute la tot procesul ăsta tehnologic. Partea artistică, cu încărcătura, emoția și poezia ei, o exprimi mai ales la început, când modelezi "visul" în lut și în ipsos. Dacă nu-ți place, reiei întruna. Căci forma îți spune și tot ea te învață: "Mai adaugă aici, mai subțiază colo!". Forma se lasă descoperită singură. Trebuie doar s-o asculți și s-o simți cu sufletul, cu ochiul și cu gândul.

- În afară de artă, care sunt valorile pe care mizați în viață, care vă dau echilibru interior?

- Eu am fost de mic educat în credință. Bunicii și părinții mă duceau la biserică, dar niciodată nu am devenit un împătimit. Pe mine credința mă întărește, nu mă subjugă. Și, poate cel mai important lucru, a fost clipa în care am putut să vizitez muzeele lumii. Astfel, am văzut arta mare a lumii, la ea acasă.

- De la o vreme încoace, lumea din jurul nostru e plină de zgomote și de furie. Cum vă apărați?

- Am nevoie de liniște. Și mai am nevoie și de o anume liniște de supraviețuire, în care intră și situația financiară. Banul este foarte important în sculptură, pentru procu­rarea materialelor. Ele sunt foarte scumpe. Tot procesul tehnologic este scump, lucră­to­rii pe care trebuie să îi plătești. Ca sculp­tor, trebuie să ai o înlesnire, pe care majo­ri­tatea oamenilor nu o înțeleg. Ei când văd o sculptură se miră de ce a costat atâta? Dar arta costă, și costă mult. Așa s-a întâmplat și la Caragialiana. Am primit 1,5 milioane de euro pentru ea. Dar cât am lucrat la ea! Au fost transformări care au ținut ani de zile, 17 camioane de 20 de tone cu reziduuri de ipsos am aruncat. Și transformările astea au costat bani grei. Așa că nu pot să zic că m-am înavu­țit de pe urma lui Caragiale. Dar am ținut foarte mult să o fac. Era în plin centrul Ca­pi­talei. Era cartea mea de vizită, de artist. Iar acum, ur­mează Unirea.

- Sunteți "acordat" cu mileniul trei? Vă simțiți confortabil în el?

- Mă simt sigur doar în perimetrul ăsta, al meu, dar când ies din el, mă simt tot mai stingher. E adevărat, mi-am făcut aici o lume a mea, cu tot confortul ei artistic, o lume pe care o domin, dar e greu să susții un spațiu atât de mare. Nu am altă ieșire, dacă el există, exist și eu.

- Care este marele vis pentru 2016?

- Să se pornească monumentul Marii Uniri! E o muncă pe care am început-o acum opt ani și la care mă gândesc și mă chinui de atunci. Facerea lucrării e o plăcere, dar managementul din jurul ei e obositor. Am obosit, deși nu am voie. Asta este crucea mea și trebuie să o duc până la capăt. Deși mă întreb, câteodată, de ce trebuie să o duci, fiindcă totul s-ar putea face și mai normal. Dar fiecare monument, fiecare lucrare, și nu numai la mine, și la ceilalți artiști, se face prea greu.

- Mai mergeți la Făgăraș? Vă mai spune ceva locul copilăriei?

- Chiar merg. Am acolo o casă să­sească, pe care am restaurat-o, așa că în fiecare vară mă duc la Rupea. Am un văr acolo, vărul Ghiță, care zice: "No hi, să merem să bem un păhar de vin. No hi să-mi vezi oile". E unul dintre nepoții cei mulți ai bunicului meu, care duc mai departe faima familiei Bolborea.