MIRCEA CĂRTĂRESCU - "Simt că fără scris, viața mea nu are sens"

- Cititorii și criticii îl consideră, deopotrivă, întruchiparea marelui scriitor. Dar în viața obișnuită, Cărtărescu n-are nimic din triumfalismul învingătorilor. Retras, mai degrabă, chinuit de nostalgii și obsedat de propriile halucinații, și-a făcut din scris un mod de a fi în lume. Profesor la Facultatea de Litere a Universității din București, a fost tradus în nenumărate limbi, iar premiile cu care a fost distins n-ar încăpea pe o singură pagină. Un lucru e cert, Mircea Cărtărescu e considerat singurul nostru scriitor cu șanse reale la Nobel -

Primăvara de sub cupola de sticlă

- În "Solenoid", cel mai recent roman al dvs., revizitați anii copilăriei cu înfrigurarea scrii­to­rului dornic să-și înțeleagă trecutul, să găsească punctele din care a pornit totul. Vă propun să reluăm acest exercițiu și la începutul interviului nostru. Care au fost acele noduri magice ale copilăriei, acele momente care au contat mai târziu în scrisul dvs.?

- După ce a trecut atâta vreme, prima copilărie pare magică pe de-a întregul, nu doar în câteva puncte, pare petrecută toată sub un glob de sticlă, într-o lume cu totul separată de a noastră, in a glass onion, cum ar spune Beatleșii. Așa că tot ce s-a petrecut atunci e pentru mine semnificativ și adânc. Îmi amintesc, de pildă, locul în care am ve­nit pe lume, prima casă în care am stat, în Co­lentina. Era o lume întreagă ea însăși - o casă "de raport", adică o casă cu camere de închiriat, în formă de U, în care locuia o lume extraordinar de pestriță și de bizară. Era lumea aceea descrisă de scriitorii mahalalelor, lumea lumpen-proletarilor, a unora care jumătate din timp stăteau în pușcărie și cealaltă afară, dar și a muncitorilor din fabrici. Și toată lumea asta mă purta din brațe în brațe, fiindcă eram singurul copil mic din clădire. Pă­rinții mei locuiau și ei într-o astfel de cămăruță, cu ciment în loc de pardoseală, motiv pentru care mie nu mi se dădea voie niciodată să stau pe jos. Acolo se gătea, acolo se dormea, acolo se trăia. Acolo am crescut și eu până la vârsta de doi ani și ceva. Acela e primul etaj al lumii mele.

- Care revine foarte des în cărțile dvs...

- ... care revine foarte des, fiindcă acolo e un nucleu traumatic al vieții mele. Totul are o lumină stranie, un fel de clarobscur în care se văd toate amintirile, chiar de pe la un an și jumătate. De obi­cei, oamenii nu se gândesc la aceste prime stra­turi ale copilăriei. Eu mă gândesc la ele numai când scriu. Când sunt în acea semitransă a scrisului, in­tervine un proces de autohipnoză, cobor la anumite pa­liere ale interiorității mele și găsesc acolo lumile astea semi-reale, semifictive. Ce nu pot descoperi, in­ventez, sau pun reflectoarele în așa fel, încât psiho-drama care s-a petrecut cândva să apară pe sce­nă conform ne­voilor mele estetice. Fiecare lu­crușor, fiecare element, fiecare dimensiune spațială a lumii ăleia înseamnă foarte mult pentru mine.
Mai târziu, m-am mutat cu părinții în cartierul Floreasca, într-un apartament foarte mic și în­ghe­suit. Acolo am asistat la extinderea treptată a lumii mele și a lumii în general. Cartierul ăsta mă emo­țio­nează foarte mult și acum. Și-n "Orbitor", și-n "Solenoid" el e prezentat mereu sub o cupolă de sticlă, sub care e mereu primăvară. E și aceea o for­mă rotundă și magică a vieții mele.

- Ați știut în anii care au urmat că toate lucrurile acestea vor duce, într-o bună zi, la scris?

- Nu, nici vorbă. Eram în facultate și nu știam că am să ajung scriitor. Să devin scri­itor n-a fost un vis al meu, poate de aia nici n-am ajuns, de fapt. Nu mă simt și nu mă consider scri­itor. Eu scriu doar fiindcă vreau să mă înțeleg pe mine însumi, nu ca să public cărți. Sigur, cărțile vin, dar eu scriu ca o continuă psihanalizare, o continuă căutare a adevărului interior. Scriu din motive care au foarte puțină legătură cu lumea literară, cu ti­ra­jele, cu coteriile, polemicile și controversele.

- Și reușește scrisul să devină o terapie, să vin­de­ce anomaliile vieții?

- Scrisul e o explorare a interiorității mele și o re­in­ventare a ei. Nu e doar un act pasiv de desco­pe­rire a unor labirinturi interioa­re, a unei zone a arhe­ti­pu­rilor, așa cum spunea Jung, ci este și un act terapeutic de reparare de sine, o cre­ație, o construire. Acolo un­de arhetipurile găsite nu mă satisfac, așez alte statui alături. Nu m-am sfiit ni­cio­dată să mă schimb, să mă transform în sensul unui adevăr inte­rior, căruia îi rămân mai fidel decât realității. Prefer să mă re­construiesc perpetuu, așa cum doresc eu să fiu.

- Ați și afirmat despre "Solenoid" că este car­tea în care, mai mult ca oricând, v-ați dezgolit su­fletul.

- Sinceritatea în literatură e un fel de figură de stil. Nu e ușor să fii sincer. Sinceritatea adevărată, pură, nu are valoare estetică. Cei mai sinceri sunt oamenii fără talent. A fi sincer cu sens e însă ex­traordinar de greu.

"Scriu așa cum respir"

- Spuneați că nu vă considerați scriitor, poate în sensul în care nu vă considerați romancier. Dar poet? Cărțile dvs. mustesc de poezie.

- Poezia este în primul rând un fel de a vedea lumea, de a o înțelege, un mod oblic de a privi lucrurile. Un om cu o privire poetică asupra lumii se apleacă asupra a ceea ce nimeni nu observă și vede acolo întregul lumii într-un singur obiect umil. Asta e esența poeziei, în sensul cel mai înalt și mai nobil cu putință: o privire copilărească și proaspătă asupra fiecărui aspect al vieții. Văzute lucrurile așa, există mari poeți care n-au scris ni­ciun vers, niciodată. Există oameni cu capacitatea de a rămâne copii toată viața. Și din punctul ăsta de vedere, da, mă consider poet. N-aș putea face ni­mic care să nu fie, într-un fel, poetic. Dincolo de asta, însă, poezia e și un gen literar, un fel de a scrie, într-o anume tehnică. Eu am renunțat cu desăvârșire la acest gen în jurul vârstei de 30 de ani. Dar am continuat să fiu poet în tot ce am scris.

- Să ne întoarcem puțin la momentul ado­lescenței, când spuneți că nu voiați să deveniți scriitor.

- Nu voiam să devin scriitor, dar îmi doream foarte mult să scriu. Încă de prin clasa a treia, a patra, începusem să citesc foarte mult. Aveam colecții de povestiri științifico-fantastice, pe care le cumpăram în fiecare săptămână de la chioșc. Și cărți de toate felurile. Familia mea nu era o familie de intelectuali, mama era țesătoare, tata lăcătuș. Aveam o mică bibliotecă foarte amestecată, una dintre cărți era despre Edison. Îmi mai amintesc și un manual de literatură de clasa a XI-a, din perioada proletcultistă. Mai târziu, adolescent fiind, nu fă­ceam nimic altceva în afară de a citi. Devenisem un ciudat, un fel de autist social. Nu mai aveam prie­teni, nu mai aveam legături cu lumea, ceilalți se ui­tau la mine ca la un misfit, cum zic englezii, un om care nu se simte bine în nicio împrejurare. Atunci chiar și eu eram puțin speriat să nu o iau razna. Dar apoi am făcut o armată atât de dură, că mi-a scos prostiile din cap și m-a pus cu picioarele pe pământ. Ei, și pentru că încetul cu încetul literatura devenea lumea mea adevărată, mai adevărată decât cea reală, am început foarte devreme să mă gândesc să și scriu, fără să-mi spună nimeni. Nu mă imaginam autor, nu voiam să scriu cărți, să public. În mintea mea era doar să scriu. Scrisul era o necesitate interioară.

- Ați mai putea trăi azi fără scris?

- Eu pot trăi fără scris, dar nu trăiesc bine. Acum, că am terminat această carte, stau de vreo lună de zile și vegetez. Dar nu mi-e bine. Simt că fă­ră scris, viața mea nu are sens. De ce mai trăiesc? M-am învățat cu acest nărav al scrisului, ca un viciu prin filtrul căruia m-am obișnuit să trăiesc și care s-a identificat cu mine. Scriu așa cum respir. Când nu mai scriu, nu mai știu ce să fac cu mine, așa cum un fumător, când nu fumează, nu mai știe ce să facă cu mâinile lui. Scrisul e o adicție ce poartă cu ea aureola fericirii, dar și a remușcării.

"După ce îmi fac porția de scris, am nevoie de viață"

- De ce spuneți remușcare?

- Pentru că riscul cel mai mare e chiar să ajungi scriitor. Asta e și una din temele mari ale Sole­noi­dului, nefericirea de a fi scriitor, de fapt nefericirea de a fi orice altceva, de a te rupe de firea ta profun­dă, adevărată, curioasă să înțeleagă ce e cu tine pe lumea asta. Dar și nefericirea de a duce o viață de adult care vânează succesul și care tră­iește pentru lu­cruri materiale și in­signifiante. Exis­tă un sens înalt al profesiei scrisului, pe care l-au atins doar câți­va scrii­tori ai lumii, ca Beckett, Kafka, Dos­to­ievski, care ne spu­ne că un scri­itor scrie în afa­ra oricărei re­țele so­cia­le, în afara ori­cărei realități fi­zi­ce a lumii. El scrie pentru a se înțele­ge pe sine și pen­tru a împinge până la capăt înțe­le­ge­rea umanității, a fi­inței, a conștiinței și gândirii umane. Acești scriitori sunt ca niște alpiniști care urcă pe munți nu pentru răsplată, ci pentru că acei munți există. Eu sunt plin de ad­mi­rație pentru ei. Mulți dintre ei, ca Vergiliu și Kafka, și-au ars operele. De aici vine mefiența mea pentru lumea literară, pentru ideea de operă, de scriitor care dă autografe și după care se uită lumea prin mall-uri. Mă simt într-o situație paradoxală și neplăcută, fiindcă fac parte, inevitabil, din ambele categorii.

- Cum reușiți să-l feriți pe scriitorul adevărat din dvs. de profesionistul care publică volume și ridică premii? Aveți vreo rețetă prin care țineți la distanță lucrurile care vă fură de la adevărata experiență a scrisului?

- Unul dintre ei este în mod cert în mine, iar pe celălalt îl tolerez. Fiindcă pe de altă parte, cărțile au, și ele, soarta lor, sunt ca niște copii ai tăi, pentru care trebuie să mai faci din când în când câte ceva. În rest, e simplu. Când nu mai pot, pur și simplu închid o ușă în spatele meu. Trebuie să fiu singur, mă­car în cameră, dacă nu în casă, cum ar fi ideal. Cu o ușă închisă și o ceașcă de cafea pe masă, mi-e ușor să mă rup de lume, eu sunt oricum un om re­tras, recluziv.

- Dar nu e aici și o capcană? Câștigându-te pentru literatură, nu ratezi chiar viața de zi cu zi?

- Eu nu vreau să pierd nimic. După ce îmi fac porția de scris, am nevoie de viață în jurul meu. Și atunci mă gândesc la party-uri, caut să-mi invit prie­te­nii, să mă simt bine. Nu pot să mă închid, ca Salinger, timp de 40 de ani, într-un buncăr, ca să-mi scriu marea operă. Viața și scrisul trebuie alternate. Ideal e să faci surfing pe toate suprafețele vieții, cum spun postmodernii. Să faci surfing pe ceea ce te interesează pe tine, care poate fi o artă sau o ati­tudine intelectuală, dar și pe restul, pe divertisment, pe lumile populare, comerciale, pe viața de zi cu zi, pe familie, copii, plimbări. Nimic din toate lucrurile astea nu trebuie ratate. Altfel, ajungi un monstru bizar și melancolic, așa cum au fost acei uriași scriitori de care pomeneam, pe care îi admir. Doar că eu nu vreau să ajung acolo. E de preferat să nu-ți ratezi nici viața. Idealul meu e mult mai aproape de al omului obișnuit, și anume - simplitatea și bu­nă­tatea. Încerc să trăiesc conform lui, fiindcă asta e și con­form naturii mele. Toți oamenii înțelepți au ajuns până la urmă să prefere bunătatea inteligenței. Să prefere blândețea, sarcasmului sau ironiei.

"Mă bucur foarte mult de familia mea"

- Care sunt lucrurile neliterare carea con­tra­ba­lansează irealul literaturii? Cum curge viața dvs. de zi cu zi, atunci când nu scrieți?

- Am fost întotdeauna un familist convins. Viața mea ideală e cu soția mea, cu copilul nostru, într-un fel de balet cotidian în trei, plus pisica. Mișunăm cu toții prin casă, într-o atmosferă de normalitate absolută. Di­mi­nea­ța începe cu ca­feaua, pe care o bem împreună, ca pe un fel de ritual, punem lucru­rile la punct, dis­cu­tăm treburile zi­lei. Dacă nu scriu, rezolv pa­ra­fer­na­liile vieții o­biș­nu­ite, facturi, mail-uri, mă uit pe face­book. Du­pă-amiaza e pen­tru toți. Încercăm să facem ceva îm­preună, să vedem câte-un film, să ne plimbăm prin pădurea din apro­pierea casei. La televizor nu ne-am mai uitat de ani de zile. Am câțiva prieteni foarte buni, foarte de­vo­tați, cu care îmi place să mă văd cât pot de des și cu care mă simt foarte bine. Și ne mai place să că­lă­torim, în va­can­țele noastre în trei, sau în călăto­rii literare, la lec­turi, evenimente, burse, festivaluri și alte lucruri de felul ăsta, care in­tră în jocul literar.

- Cum se explică nevoia asta de normalitate la un om care-și trăiește intens visele, fantasmele, li­te­ratura? Scriitorii aleg deseori calea singuratică.

- Există un mit al scriitorului total, care trebuie sa fie boem, care trebuie să-și distrugă viața, ca totul să treacă fără rest în literatură. Sunt acei autori care duc o viață extremă, de ardere a lumânării la ambele capete. Eu nu sunt genul ăsta de scriitor. Prefer să ard lumânarea la ambele capete în scris, iar în rest, să rămân un om așa cum îmi imaginez eu că trebuie să rămână un om în viața de toate zilele: o persoană calmă, foarte rațională, care-și iubește și-și respectă semenii și care are un fel de simț al datoriei și al propriului ei sens pe lume care o împiedică să-și distrugă viața, fie și pentru scris. Eu mă bucur foarte mult de familia mea. Mai mult decât de orice. Eu și Ioana avem o relație foarte normală, în primul rând de foarte caldă prietenie. E de departe prietenul meu cel mai bun. E un om pe care-l respect foarte mult, din multe puncte de vedere.

- Aveți împreună și un băiat. E mai greu să fii tată decât scriitor?

- Nu conștientizez foarte tare lucrurile astea. Sunt aici, gata să-i răspund la orice întrebări și gata să-i fiu un model, prin propriul meu comportament, fără alte efuziuni. N-am niciun plan pentru el, planurile și le va face el singur, datoria părinților e doar să-i pună pe copii pe o bună linie etică.

- Ioana Nicolaie, soția dvs., e și ea poetă. Cum iubesc doi împătimiți de literatură?

- Mi-e greu să-mi dau seama dacă literatura in­tensifică iubirea sau nu, dar în mod cert, îi poate da o formă, un model; face sufletul uman mai com­plex. Adevărul e că iubim și în funcție de modelele literare pe care le avem în cap. Imaginea care-mi vine acum în minte e scena din Infernul lui Dante, când Paolo Malatesta și Francesca da Rimini se îndrăgostesc unul de altul, citind împreună un ro­man de dragoste.

- Dragostea, familia, prietenii, scrisul... Ce alt­ceva vă mai ține viu?

- Cititul. E ceea ce-mi place cel mai mult, mă pasionează și întotdeauna m-am simțit un mare cititor. Poate că astăzi oamenii tineri nu mai pot ajunge la ardoarea cu care citeam noi pe vremuri. Poate că suntem ultimii cititori. Dar asta contează foarte puțin, important e că am găsit niște cărți care mi-au luminat viața și care m-au schimbat în cel care sunt astăzi.

- După "Orbitor", ați fost întrebat dacă veți mai scrie vreodată ceva. Îmi vine să fac același lucru, la finalul lecturii "Solenoidului", o carte-monstru, de aproape 1000 de pagini. Se mai poate scrie ceva după un roman care vorbește chiar de eșecul literaturii?

- Încă de când am publicat "Nostal­gia", au existat cronici în care oamenii se întrebau dacă mai pot scrie ceva după. Am publicat de atunci încă 25 de cărți. După fiecare se mai poate scrie. E adevărat, după cărțile mari, grele, e foarte greu să mai scrii ceva la fel. Dacă voi mai trăi, probabil următoarea carte, com­pa­rabilă cu "Levantul", cu "Or­bi­torul", cu "Solenoidul" va fi peste zece ani. Până atunci, vreau să mă distrez, să scriu cărți în cheie minoră, așa cum au fost "Enciclopedia Zme­ilor", "Fru­moasele Străine", "De ce iubim femeile". Vreau să scriu cărți mai puțin sofisticate, cărți frumoase și hedoniste, a căror scriere îmi va face, pur și simplu, plăcere. Cum sper să facă plăcere și cititorilor.

Fotografii din arhiva personală