Ultimul drum
În ziua când avea să fie omorât, Nicolae Căldărar se sculase mai târziu decât de obicei. Era zi de votare și îl treziseră vocile de pe uliță. Întregul sat Brateiu, din marginea Mediașului, părea să aștepte mai degrabă o sărbătoare. Îmbrăcați în cele mai bune haine, oamenii se duceau și se întorceau de la secția de votare, în pas de promenadă. Nicolae nu credea în politică, dar îi plăcuse mereu această atmosferă ce semăna cu o petrecere câmpenească și care aducea un fel de veselie în sat. Deși dormise rău, din cauza calului care se agitase toată noaptea în grajd, nechezând înfundat și scurmând cu copitele, Nicolae alungă gândul că ar putea să fie semn rău, se îmbrăcă în cămașă albă, de sărbătoare, ajutat de soție, și își puse pantalonii negri, de stofă bună. Își aranjă în oglindă mustața mare, ușor cărunțită, și pălăria cu boruri, fără de care niciun țigan corturar nu iese din casă. Adunate în curte, cele trei fete l-au salutat respectuos și s-au bucurat să îl vadă pe "dragul de tata" așa de bine gătit. O clipă, privirea lui s-a înmuiat și parcă s-a înseninat, dar a trecut mai departe fără să spună nimic. Eva, una dintre fetele sale, rememorează pentru mine acea dimineață de iunie, din urmă cu zece ani: "Asta este ultima amintire pe care o am despre tata. Îmbrăcat ca un prinț, în mijlocul curții, în timp ce noi, fetele, aproape că dansam de fericire în jurul lui, iar mama ne privea de pe prispă. Dar când să iasă pe poartă, un om s-a oprit în dreptul lui tata și am auzit când i-a zis: «Vezi că vrea să te omoare. Păzește-te!». Tata i-a răspuns cu vocea lui aspră și-adâncă: «Știu. Ce dacă!» și a pornit mai departe, spre secția de votare. Nu ne-am îngrijorat, nici mama, nici noi, că mai auzisem vorba asta de multe ori, după ce începuse scandalul cu Anton, soțul surorii mele, Maria. «Vorbe la beție», ne-am zis. Cum să crezi că un ginere vrea să-și omoare socrul?".
Și-apoi, Nicolae Căldărar era un om respectat și temut. Așa fusese toată viața: aspru, fără frică și foarte mândru. Când își propunea ceva, era gata să meargă până la limită. Așa îl cunoscuse toată comunitatea de corturari din Brateiu, încă de când se certase cu fratele său pentru pocalul familiei, un pahar de argint pe care corturarii și-l transmit din generație în generație, ca simbol al vechimii și nobleței lor. Numit țigănește "tahtai", reputația unei familii de corturari ține în mare măsură de valoarea și deținerea acestui pocal de argint. În mod normal, el este transmis din generație în generație și este dat de tată mezinului familiei. Dar deși Nicolae fusese cel mai mare între frați, el reușise să pună mâna pe prețiosul pahar, nevoind să-l cedeze fratelui său mai mic, îndreptățit să îl moștenească. Atât de tare și-a dorit Nicolae să aibă tahtaiul pentru familia sa, încât a fost nevoie să fie convocat staborul, suprema judecată țigănească, pentru a-l obliga să-i dea fratelui mai mic ceea ce i se cuvenea. A renunțat atunci la pocalul țigănesc, dar n-a renunțat niciodată la ambiția de a-și ridica familia în rang doar pentru că soarta îi fusese potrivnică, hotărând să fie primul născut al familiei Căldărar. Întâmplător sau nu, dușmănia cu Anton Ciuraru, ginerele său, pornise tot de la un pahar tradițional.
Coasa de foc
În timp ce Nicolae Căldărar pășea agale și mândru către secția de votare, în cealaltă parte a țigăniei, cineva ar fi auzit în curtea lui Anton Ciurar cum nevasta lui plângea și striga: "Mai bine omoară-mă pe mine, decât pe tata!" Însă Anton nu răspunse. Cu o privire din altă lume, scuipa pe cute și trăgea cu ea pe lama coasei. Așteptarea lui luase sfârșit. Douăzeci de ani de umilință, de nedreptate și de înjosire, pe care îi îndurase cu greu. Ani la rând, ce se regăseau, parcă, în scrâșnetul prelung de piatră pe oțel. Fiecare strălucire a coasei, în soarele de iunie, îl ducea parcă tot mai adânc în trecut, acolo unde gândurile se încâlceau, transformate într-un ghem de ură și deznădejde.
Se însurase prima oară din dragoste. Îi dăduse primului socru pocalul său, moștenit din neam în neam, ca garanție că va avea grijă de fată. Dar nu după mult timp, fata a fugit cu un alt țigan. Socrul a considerat că e vina lui, a vândut pocalul primit și povestea a fost încheiată. Anton s-a trezit și fără nevastă, și fără pahar. Atunci a apărut Nicolae Căldărar, sigur pe el, mândru și salvator: "Eu mă duc și îți recuperez pocalul, că știu ce înseamnă asta, da' tu o iei de nevastă pe fata mea, pe Maria. Are o vătămătură la un ochi, și nu prea vede cu el, da' e crescută frumos de mine. Și când o să aveți copii, eu o să îi pun în mâinile celui ce se cuvine pocalu'. Da' până atunci, tahtaiul rămâne la mine. Și așa e bine și pentru tine, ginericu meu, și pentru toată lumea. Batem palma?". Și au bătut. Nicolae Căldărar a plătit o mică avere pentru recuperarea pocalului: "280 de mii de lei numai în bancnote albastre, cu Bălcescu", și l-a dus acasă ca pe o comoară de preț. Anton a luat-o pe Maria de nevastă, după doi ani au avut un băiețel, au muncit din greu și au reușit să își ia o căsuță cu grădină, dar pocalul nu l-a primit. A suportat zi de zi dezonoarea, ceas de ceas și clipă de clipă. Avea sângele otrăvit.
După 20 de ani de la înțelegere, Nicu, feciorul lui Anton, ajunsese la vârsta majoratului. Se împlinea termenul de înapoiere a pocalului la familia căreia îi aparținea. "Socrule, uite, băiatul e mare de-acum, a zis Anton. Nu vreau să îmi dai mie pocalul înapoi, da' așa cum ai zis, să i-l pui în mâini la copil, ca să își facă un viitor cu el." Nicolae Căldărar a zâmbit, și cu vocea lui aspră, a zis: "Eu îți dau înapoi onoarea familiei tale, da' nu pot să îți dau și banii familiei mele. Uite aici: am fost la CEC, la Sibiu, și acolo mi-au zis că dacă puneam cei 280 de mii, cât am dat pe tahtai, la ei, acum aș fi avut cu tot cu dobândă 4 miliarde, adică o sută de mii de euro. Aduci banii ăștia și primești pocalul." Considerând că Nicolae nu respectă înțelegerea, Anton a convocat staborul. După judecata țigănească, a fost obligat să îi dea lui Nicolae un miliard, adică 25 de mii de euro, ca să își recupereze tahtaiul. A ascultat sentința și a spus doar atât: "Am așteptat 20 de ani ca să recuperez ce mi se cuvine. Am o casă și o familie. Trăim de pe o zi pe alta, dar trăim cinstit. Omul ăsta își îngroapă în datorii fata și nepoții. O să îi aduc banii, dar îl omor cu mâna mea." S-a ținut de cuvânt. În scurt timp, s-a prezentat la socrul lui, cu suma stabilită. Jumătate din bani îi primise, pentru promisiunea de a-și mărita fata cu un ginere tocmit dinainte, jumătate din bani i-a împrumutat. S-a dus cu banii și a primit pocalul înapoi. L-a luat în mâini și ochii i-au scăpărat: "Tu tot de mâna mea ai să mori", i-a spus, la plecare, socrului său.
Onoarea familiei
Pe una dintre ulițele Brateiului, câțiva corturari tineri stau pe iarbă, la umbră. Îmbrăcați în cămăși albe și vestă neagră, cu pălării negre, cu boruri largi, povestesc fără griji, cu un fir de iarbă în colțul gurii. Din curțile caselor uriașe, din cărămidă netencuită, se aud sunetele ciocanelor pe nicovală lovind fără întrerupere foile de aramă. "Dacă avem tahtai? Fiecare dintre noi are, că aia e onoarea familiei de țigani corturari. Valoarea lui pentru un «gadje» (om din afara comunității) ca dumneata nu există. Poți să îmi aduci toți banii din Elveția, că nu ți-l dau.", îmi spune unul dintre ei. Scos din comunitatea țiganilor corturari, tahtaiul rămâne la banala evaluare a unui pahar vechi, din argint. În comunitate, însă, valoarea lui este foarte mare, atât simbolic, cât și financiar. În satul Tîrnava, de pildă, o familie de țigani neștiutori de carte, trăind simplu, într-o casă de cărămidă ce pare neterminată, deține un tahtai evaluat la un milion de euro! Chiar și în Brateiu sunt mai multe astfel de pahare al căror preț ajunge până la jumătate de milion de euro. Mă obsedează o întrebare: dacă obiectul în sine nu este valoros, ce anume îi conferă un asemenea preț, în interiorul comunității? Răspunsul lui Emil Căldărar, un vânzător de cazane și de ibrice din cupru, așezat pe marginea drumului, m-a lăsat fără replică: "Povestea, domnu'. Povestea paharului face prețu'." O poveste de un milion de euro? Și dacă nu ai scris un rând în viața ta, ai vrea să afli o asemenea poveste! Numai că, dacă paharele sunt greu de văzut (prin tradiție, căldărarii nu le țin în casă la ei, ci le dau în păstrare la familii de români de încredere), povestea lor e și mai greu de aflat: se transmite doar în interiorul familiei, odată cu moștenirea pocalului. Totuși, legendele circulă. Se spune că pocalul de un milion de euro ar fi aparținut, de pildă, chiar regelui Matei Corvin. De la el ar fi ajuns la un boier local, ce l-a pierdut la cărți, odată cu castelul său și toate pământurile. Ajuns, nu se știe cum, la familia de corturari, a fost transmis, din generație în generație, adeseori cu prețul vieții. Dintr-un lung șir de sacrificii, momentul deportării țiganilor în Transnistria este doar unul dintre ele. În acei ani, pocalul a fost ascuns într-un loc special, scobit în osia căruței, apoi îngropat pe malul Prutului și recuperat de supraviețuitorii familiei, la sfârșitul prigoanei naziste. Era simplu atunci, ca și acum, ca țiganii să vândă paharul și să-și cumpere libertatea, ba chiar să ducă un trai îmbelșugat. Mai bine moartea. Paharul înseamnă noblețe și vechime de neam, semn neprețuit de identitate, dovada care te face respectat în fața comunității. Renunțarea la el te transformă într-un marginal printre corturari și, după cum mi-a spus Victor Clopotar, îți poate schimba definitiv norocul:
"Socru meu, Păralău, când a dat paharu', a luat pe el așa: 360 de milioane, 7 porci, 7 cai și un Aro nou nouț. Și nu s-a ales nimic de toate astea, că paharu', dacă îl dai, și el te lasă pe tine. După ceva timp s-a ales prafu' de toate. L-am înmormântat eu cu tata, că nu avea bani nici de sicriu. Că noi nu ne îngropăm orișicum, la noi tradiția e sfântă. Ținuta de înmormântare e obligatorie: cămașă românească cu blajău, cusută cu galben, cu cruce, izmeană, canași, cizme ungurești, căciulă de astrahan, prosop. I-a fugit o fată cu un țigan și de-aia a vândut pocalul, că era țigan de mătase, cu bani, da' fără tradiție. Dacă păstra paharu', făcea viitor bun și la ficior, așa... a afectat toată familia."
Meșterul argintar
Toată comunitatea de corturari din Brateiu îl recunoaște pe Traian Căldărar ca fiind cel mai bun meșter argintar, și verificarea unui pocal țigănesc important trece, obligatoriu, prin mâinile sale. Autentificarea unui obiect de o asemenea importanță și valoare pentru familie și pentru comunitate are, de obicei, mai multe faze. Sunt necesare nu doar părerea Sfatului Bătrânilor, care poate confirma povestea paharului, ci și verificarea actelor, dacă există, și cercetarea cataloagelor de numismatică. Părerea lui Traian este esențială. Acest merit extraordinar și l-a câștigat în urmă cu mult timp, când era în pușcărie. Pe atunci, Muzeul Brukenthal din Sibiu avea nevoie urgentă de restaurarea unei cupe vechi, cu capac. Au aflat de Traian, "meșterul argintar", și l-au scos din închisoare cu escortă. L-au adus la muzeu, i-au arătat cupa și l-au întrebat dacă o poate repara. "O pot repara. Numa' tre să lucru la ea acasă la mine, unde am toate sculele." Așa a stat Traian Căldărar închis în casa lui din Brateiu, timp de 18 zile, cu jandarmii la poartă, lucrând neîncetat. După acest timp, a mers din nou la muzeu, și cei de acolo au fost impresionați de măiestria cu care reparase cupa. Au verificat-o pe îndelete, i-au mulțumit și erau gata să îl trimită cu escorta de jandarmi înapoi în pușcărie, să își termine pedeapsa. Când el a spus: "Stați o țâră. Că aia de-ați verificat-o e cupa mea, asta de aici e a Dumneavoastră." Și a scos din straiță încă o cupă identică, cea pe care, de fapt, o reparase. Oamenii muzeului au înghețat. De atunci, Traian Căldărar a devenit și restaurator al muzeului, dar și instanța supremă care autentifică pocale țigănești în comunitatea corturarilor.
O moarte anunțată
6 iunie 2004. După cum își amintesc acum oamenii, crima putea să fie evitată. Dar în ciuda evidențelor, unii dintre ei nu au făcut nimic, pentru că nu au crezut că se va întâmpla, iar alții s-au gândit că nimic nu o mai poate opri. Amenințările lui Anton au fost luate drept vorbe la necaz: "O să-i treacă, doar sunt rude", spuneau și considerau povestea încheiată. Câțiva bătrâni din comunitate s-au temut, totuși, că amenințările sunt reale, știind că 20 de ani de așteptare a unui tahtai înseamnă mult pentru demnitatea unui corturar și pentru familia sa. Că acesta avea să fie cursul lucrurilor ar fi fost ușor de știut, dacă s-ar fi aflat la timp că Anton, cu trei săptămâni înainte de a înfăptui crima, a mers într-o zi la procuratură, în Sibiu. Acolo, neștiind cui să se adreseze, a spus chiar la biroul de primire că el a venit să anunțe că îl va omorî pe Nicolae Căldărar din Brateiu, într-o chestiune de onoare. Preluat de un procuror, acesta l-a avertizat doar că dacă va face așa ceva, o să ajungă la pușcărie și o să-și distrugă familia, și că mai bine se liniștește, merge acasă și uită de supărare.
În drumul său către secția de votare, Nicolae Căldărar nu știa toate astea, sau dacă știa, pur și simplu nu îi păsa, considerând că dreptatea și Dumnezeu sunt de partea lui. Nu i-a băgat în seamă nici pe cei ce se întorceau de la vot și se uitau la el speriați, ca la o stafie bântuind pe ulițele satului. Vestea că Anton își ascute coasa duminică dimineață, ca să îl omoare, ajunsese deja până la secția de votare, și nimeni nu se îndoia că nenorocirea se va împlini.
Răzbunarea
"L-am omorât, Pițule, gata. Mă duc să mă predau. Așa mi-a zis. Veneam de la secția de votare și l-am văzut cu cămeșa plină de sânge. Era liniștit. Nu l-am întrebat pe cine a omorât, că știam. Mi-a părut numa' rău pentru familia lu' Niculae, că aici toți suntem neamuri între noi", îmi spune moșu Piți, unul dintre bătrânii satului, ultimul care s-a mutat de la cort la casă. Cu barba albă, cu mustățile îngălbenite de tutun, bătrânul bate cuprul pe nicovală cu lovituri egale. Se oprește din când în când și îmi povestește cu voce blândă, de om trecut prin necazuri. "Niculae a umblat după nevasta mea, Saveta. Când s-a aflat, Saveta a început să se jure că nu e adevărat. Eu i-am zis să nu se jure, că moare. Eu o iertam oricum, că aveam copii cu ea. Dar s-a jurat să cadă în fântână și s-o scoată frații ei, să bea leșie și să nu poată să moară, până nu s-o afla adevărul. Tot ce-a zis s-a întâmplat exact așa, după aceea. Băuse leșie și era la spital, la Sibiu, și nu putea să moară. M-a chemat pe mine și pe părinții ei și a recunoscut că umblase cu Niculae. A mai zis că acasă, în spatele icoanei cu Cina cea de Taină, e o poză mică de-a lui și, într-adevăr, era. Abia după asta a putut să moară. De-atunci am știut că Niculae o să aibă moarte grea".
Când Piți a ajuns pe ulița lui Anton, în dreptul casei sale, era deja lume adunată, se auzeau plânsete și țipete. Tocmai băteau clopotele bisericii la sfârșitul slujbei de duminică. Și-a făcut loc prin mulțime și a văzut mai întâi coasa plină de sânge. Un pic mai departe zăcea Nicolae, cu capul zdrobit și creierii împrăștiați în țărână. Cei câțiva martori oculari spuneau ca Anton l-a lovit "până s-a răcorit", repetând la fiecare lovitură: "Mai vrei pocal?... Mai vrei pocal?... Mai vrei pocal?".
A doua zi, la rubrica de fapte diverse a unui ziar local, a apărut știrea: "Un țigan și-a ucis socrul cu o coasă, în plină stradă, după care a fugit de la locul faptei. Motivul crimei a fost o veche neînțelegere între cei doi, din cauza unor tradiții țigănești. Agresorul s-a predat după câteva minute unui polițist care păzea o secție de votare din localitate".