NARCISA SUCIU - "În Finlanda, nu sunt vedetă. Sunt doar o femeie fericită!"

Iarna bunicului

"Atâta timp cât românii vor dori să mă asculte, voi continua să vin acasă și să le cânt"

- Dragă Narcisa, întâlnirile tale cu publicul românesc sunt rare, dar atât de intense! Ce-ți spun oamenii când te revăd în concerte?

- Se bucură să mă asculte, îmi spun că le lipsesc, că nu e altcineva în peisajul muzical românesc care să îmi ia locul. Îmi spun că am o voce de înger, îmi trimit mesaje de mulțumire pentru clipele petrecute la concertele mele. Mă bucură profund aceste dovezi de dragoste și atât timp cât românii vor dori să mă asculte, voi continua să vin acasă și să le cânt. Am fost și vara trecută în țară, am avut un recital la Festivalul de Jazz de la Gărâna și apoi unul la un festival de film. Mă întâlnesc și cu foști colegi de scenă, cu oameni care se bucură să mă salute, și care apreciază felul în care am evoluat. Mă bucur că e așa: înseamnă că îmi fac bine treaba! De altfel, n-aș spune că îmi lip­sesc aceste dovezi de admirație nici în Fin­lan­da, unde nu sunt cunoscută ca interpretă, pen­tru că primesc multe mesaje de la admi­ra­torii din țară și comunic constant cu prietenii și colegii de scenă din România. Vorbesc zilnic la telefon cu ei, mai ales în timpul plimbărilor mele de dimineață și seară, pe care le fac în compania câinelui nostru, Ozzy. Îmi place teribil să ies în aerul curat și geruit, să aud scârțâitul pașilor mei prin zăpadă. Și îmi place să aud larma copiilor la patinaj și la săniuș, pentru că îmi aduce aminte de copilăria mea, petrecută la Baia Mare.

- Ce-ți mai amintești de pe-atunci?

- În Baia Mare, noi locuiam într-un bloc lung, cu 12 scări, care era plin de copii. De Crăciun ne făceam mai multe cete și colindam fără odihnă câteva zile la rând. Apoi ieșeam cu săniile pe dealul de la gară, că noi locuiam în apropiere, și ne prindea noaptea lu­ne­când la vale și chiuind de mama focului. Uneori, de Cră­ciun mergeam la bunicul din partea mamei, la Ora­dea. El era preot greco-catolic, și după instaurarea comunismului a fost acceptat și cantor la biserica ortodoxă. La Oradea, totul se învârtea în jurul bise­ricii și al programului de slujbă. Cântând de mică alături de bunicul în corul bisericii (și împreună cu surorile mamei și cu verișoarele mele, care cântau, și ele, foarte frumos) am învățat eu majoritatea colin­delor pe care le cânt și astăzi. Când aveam petreceri la bunicul acasă, apăi, chiar cântam toți: mama și su­rorile ei cântau pe mai multe voci, iar eu și unul din cei trei frați ai mei cântam la chitară. Era tare fain! După 1989, bunicul meu a fost din nou uns preot, a fost foarte fericit că a apucat ziua aceea, și noi la fel. Apoi am crescut și am plecat la București să mă fac artistă. La 23 de ani, eram deja mamă, dar o mamă sin­gură, pentru că așa s-au întâmplat lucrurile. Mama murise când eu aveam 17 ani, tata s-a stins și el, la câteva luni după ce am născut-o pe Daria, și atunci, cu inima strânsă, pentru că mă așteptam să mă do­jenească, m-am dus la bunicul de la Oradea, cu fetița mea în brațe, ca să o vadă pentru prima oară. Dar el, de cum a vă­zut-o, i-a sărutat tălpile mici ale picio­ru­șelor și mi-a spus că cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac a fost să păstrez co­pilul, chiar dacă nu eram căsătorită. Era un om foarte deschis la minte, și vorbele lui mi-au dat curaj, pentru că multă lume m-a acuzat atunci pentru ale­gerea mea. Bunicul a fost un personaj for­midabil, a murit în urmă cu aproape patru ani, dar îi simt tare mult lipsa. Nu vorbea despre asta în timpul comunismului, dar el a fost singurul preot greco-catolic care avea hârtie de la arhi­epis­cop cum că avea voie să facă exor­cizări. În afara rugăciunilor speciale pe care le făcea, bunicul confecționa și un fel de "amulete" - cruciu­lițe pe care le cioplea el însuși din lemn și încrusta în ele un bob de smirnă și de tămâie, apoi le împletea un șnur din lână și le dădea bolnavilor să le poarte asu­pra lor. Bunicul nu ne punea cu de-a sila să mergem la biserică, zicea "lăsați pruncii să meargă unde vor", și dacă noi voiam să mergem la film la "vre­mea bisericii", adică în timpul slujbei liturghiei de dimi­neață ori a ve­cerniei, seara, nu era niciun bai, ci mai mult mătușile se supărau pe noi.

Grădina cu iepuri și veverițe

- De unde îți vine, Narcisa, libertatea asta? Voința de a face nu ce zice lumea, ci ce crezi tu că e bine, cu riscul de a în­frunta ostilitatea celor din jur?

- Cred că așa m-am născut. Nu eram nici în co­pilărie, și nici acum nu sunt genul care să se lase "dresată" - de pă­rinți, de bărbat, de so­cie­tate, de sistem. Nu-mi place să mă înre­gimen­tez în instituții, să mă în­corsetez în sistemele al­tora de gândire, ci încerc să îmi creez un univers al meu, în care să mă simt liberă (muzica e un asemenea univers!). Și nu-mi place să vorbesc doar "politically correct", adică să ascund adevărul, ca să nu lezez orgolii. Eu am spus întotdeauna ceea ce am gândit și am simțit. De aceea, poate, am fost incomodă, uneori. Nu datorez nimănui o imagine pe care lumea din jur și-a creat-o despre mine, ci sunt așa cum sunt: în felul în care arăt, în felul în care mă port, în felul în care cânt. Îmi văd de treaba mea, nu deranjez pe nimeni și am atât bun simț cât îmi este necesar ca să trăiesc în societate, ba chiar ceva mai mult de atât. Nu-mi pasă dacă nu apar între copertele revistelor de modă pentru că nu am o talie de viespe, și nici nu mă îm­brac de la Lon­dra sau Paris. La în­ceput, în tinerețe, atât de mult m-au mă­cinat aceste gânduri, cum că nu co­res­pund ca­noanelor estetice contemporane încât, la un mo­ment dat, îmi pierdusem încrederea în mine. Aveam nevoie de confirmări că sunt bine așa cum sunt, că nu e nimic în neregulă cu mine. Și nu bănuiți cine mi-a risipit îndoielile și mi-a redat această în­credere: părintele de la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, la care mergeam pe când locuiam în Bucu­rești, un preot de felul celor cu mintea deschisă, așa cum era și bunicul meu. Și care cântă, și el, îngerește. Face parte din corul "Te Deum". Are o voce bas-bariton care te pă­trunde până în adâncul sufletului, dar știe și să vor­bească pentru mintea fiecăruia, ca să se facă înțeles, așa că, prin discuții, direct sau indirect, mi-a șters, una câte una, toate temerile și spaimele din suflet. De pildă, odată trebuia să plec în Canada, la invitația unei biserici românești din Toronto, care împlinea 50 de ani de existență. Dar, nu știu de ce, înainte de plecare îmi era îngrozitor de frică să zbor atâta cale cu avionul. Deși mai traversasem și altă dată Oceanul, mă apăsau gânduri negre, cum că pică avionul. Iar părintele, ca să mă smulgă din panica asta, mi-a zis: "Fii atentă, Narcisa: ia sticla asta cu vin de îm­părtășanie de la sfântul altar, și du-i-o părintelui de la biserica din Toronto, din partea mea. Și zi-i să-mi trimită și mie din vinul lor de împărtășanie, să văd dacă îi la fel de bun ca al nostru, ori ba! N-ai cum să nu faci ce ți-am zis, așa că trebuie să te-ntorci, că ai canonul ăsta de împlinit!" Și, uite așa, am mers eu cu sticla de vin, și-nainte, și-napoi, și încă cu grijă, să nu se spargă, că, deh, aveam canon!

- Ți-ai biruit fricile de când ai plecat în Fin­landa?

- Nu mai am niciun fel de temere în prezent. Viața mea e așezată, și dacă se întâmplă să fiu apăsată de vreun gând, mă relaxez foarte bine lucrând în gră­dină. După ce am locuit mai mulți ani în București, mă gândeam, mai ales când era Daria mică, ce fain ar fi să avem o casă cu grădină. Acum avem o casă în centrul orășelului nostru, lângă grădina botanică, ce e înconjurată de o fâșie de pădure. Pădurea se termină cu un lac foarte mare, pe care poți ajunge, în linie dreaptă, cu barca, până la Helsinki, capitala Fin­landei. E o vedere minunată, și să vezi ce e la mine în curte: ce se fugăresc prin copaci și pe garduri ve­ve­rițele, ce tumbe fac iepurii prin iarbă, ce triluri de pă­săret se aud dinspre pădure! Iar în curte avem coa­căze negre și roșii, agrișe, o tufă mare de rubarbă, din care fac plăcintă, sirop și dulceață, o minune, așa cum am învățat la noi, în Maramureș. Avem un prun și un măr, care face mere grozave, și mi-am pus în gând să plantez, de-a lungul aleii de la poartă, până la intrarea în casă, numai trandafiri de Damasc, care au un par­fum minunat. Îngrijesc de grădina mea cu tot dragul, iar acolo unde nu mă pricep, caut sfaturi pe internet. Mă ajută și Veikko, soțul meu, atunci când e acasă. E foarte îndemânatic, are un spirit tehnic formidabil și mâini de aur, știe să facă o mulțime de lucruri prin casă și grădină, iar lucrul ăsta iar îmi place foarte mult la el.

Lumină și liniște: VEIKKO

- Povestea ta miroase a fericire, iar privirea ta luminoasă îmi spune că nu mă înșel. Chiar ești fericită, Narcisa?

- Dacă sunt fericită în Finlanda? Da! Cu sigu­ranță, da! Altfel nu aș fi stat! Am o viață care unora le-ar părea comună, departe de reflectoarele scenei, dar care pe mine mă mulțumește pe deplin, mă face să mă simt împlinită, împăcată. Agitația pe care o trăiam când locuiam în România a dispărut. Acum e lumină și liniște în sufletul meu și sunt alături de un bărbat care mă iubește și pe care îl iubesc. Veikko îmi oferă o viață tihnită și confortabilă, nu trebuie să mă gândesc că trebuie să pun o pâine pe masă, așa cum se întâmpla în România. Este un bărbat care m-a plăcut și care m-a asumat cu totul, fără rezerve și fără nicio condiție, din clipa în care a început relația noastră. Ne-am cunoscut pe un site de socializare, pe Internet. După vreun an și ceva de relație la dis­tanță și după mai multe drumuri între cele două țări, chiar dacă el era dispus să vândă tot ce avea și să se mute la București (aflase că există și în România tere­nuri de golf - marea lui pasiune!), am luat hotărârea ca, de dragul Dariei, care mi-a zis că ea nu mai vrea să aibă o mamă "vedetă", să plecăm împreună în Fin­landa. Și așa, din 2010, viața mea a luat alt curs: acolo nu sunt vedetă, sunt doar o femeie fericită!

- Nu ai regretat niciodată plecarea din Româ­nia? Visul tău de glorie era pe cale să se împli­neas­că.

- Nu. Nu am regretat nicio clipă că am făcut asta, că n-am rămas în România de dragul carierei. O ca­rieră care, oricum, își atinsese vârful, pentru con­dițiile anilor 2000. Străbătusem toate etapele. Aveam șapte ani când am debutat la festivalul de muzică ușoară pentru copii "Ursulețul de aur", am luat trofee în fiecare an, pentru fiecare categorie de vârstă, și am devenit cunoscută (la noi în oraș, eram cunoscută și pentru părul meu roșcat-auriu și foarte cârlionțat). Și apoi, a urmat premiul luat la "Cerbul de Aur", din 1997, care m-a consacrat la nivel național. M-am mutat în București, am învățat repede tot alfabetul scenei și mi-am găsit un drum propriu în muzică (am studiat "music-hall", la Universitatea Ecologică din București, și "Comunicare", la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj), dar în viața sentimentală lucrurile nu mergeau grozav. Până la 34 de ani, avusesem doar doi bărbați în viața mea, respectiv, două relații lungi și de uzură, amândouă cu parteneri de scenă: una cu tatăl Dariei, Daniel Crăciun, chitarist și acum medic în Germania, și cealaltă, cu bluesmanul Rareș Totu. Mă simțeam obosită și blazată de nesiguranța și neîncrederea care mă măcinau. Când Veikko a intrat în viața mea, am simțit, pentru prima oară, că alături de el pot să am o viață normală, fără să-mi fac pro­bleme pentru ziua de mâine. Orice femeie își dorește un bărbat care să poată avea grijă de ea, iar Veikko m-a încredințat că este un om responsabil, dedicat până la capăt. Tot el a ținut foarte mult să ne "luăm cu acte", eu nu eram genul pentru care hârtiile aces­tea care leagă doi oameni să însemne ceva. Dar mi-am dat seama că pot să contez pe el, că este un om de onoare, așa că am făcut-o și pe-asta: de șase ani sunt femeie măritată, "în rândul lumii". Între noi e o încredere absolută și nu s-a întâmplat să mă în­doiesc de el vreodată. Avem nevoie unul de celălalt, ne consultăm în problemele importante, împărțim bucu­riile, dar și grijile zilei. Mă simt împlinită ca fe­meie, ca soție și ca mamă, și e minunat așa! Realizez că a fost o șansă uriașă ca noi doi să ne întâlnim și îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru asta.

Miettinen. Narcisa Miettinen

- Și Daria? Și-a găsit și ea tatăl adevărat?

- Veikko are și el un fiu din prima căsătorie (e student la Arhitectură), cu care Daria mea se înțelege foarte bine. Deja, copiii fiecăruia din noi sunt mari, așa că nu ne mai gândim să facem un copil "al nostru". În ce-o privește pe Daria, Veikko își face pentru ea mai multe griji decât mine, gândindu-se cum se va descurca singură, în Helsinki, când va deveni studentă. El a învățat-o să meargă cu bicicleta, să schieze și să înoate. Când iese în oraș cu prietenul ei, Veikko trebuie să se încredințeze că el vine să o ia cu mașina de acasă, nu cu motocicleta, ca să aibă mai multă siguranță în trafic. E foarte protector, e un tată minunat pentru fiica mea, iar asta mă bucură mult. Niciodată, nimeni din familia lui Veikko nu s-a uitat urât la copilul meu. Am simțit de la început că am fost pe deplin acceptate amândouă, iar socrii mei sunt, cu adevarat, oa­meni tare faini! Orice aș face sau aș gă­ti, mâncare sau dulciuri, cel mai mult mă laudă soacra mea! Ea are 84 de ani și face yoga și acum, are o mobilitate fantastică și poate să facă tot șirul de asane din Salutul Soarelui. Îmi e tare dragă! Socrul meu a fost militar de carieră, general de armată. De-a lungul anilor, s-a tot mutat cu familia în funcție de postul pe care-l primea în garnizoanele de la graniță, așa că Veikko, deși s-a născut în Hel­sinki, a copilărit mai mult în zonele de provincie, aproape de natură. Bu­ni­cul lui Veikko a fost comandor în marină și inventator, a proiectat o na­vă rapidă, cu ajutorul căreia Finlanda a câștigat războiul (lui Veikko i-au re­venit, ca moștenire de familie, butonii și ceasul cu lanț al bunicului său). De aceea, când unii din­tre pri­etenii mei de acasă mi-au reproșat că nu tre­buia să-mi schimb nu­mele du­pă căsă­to­rie, pen­­tru că eu sunt o ar­tis­tă, am spus că e o onoa­­re pentru mi­ne să fiu primită într-o ase­menea fa­milie de elită și să îi port nu­mele: "Miettinen". Acum sunt și cetățean fin­landez, am învățat cam într-un an și jumătate limba, atât cât să pot să mă descurc în orice îm­prejurare (e o limbă fonetică, dar di­fi­­ci­lă). În casă, cu Veikko vorbesc mai mult în engleză, dar sunt cuvinte pe care le folosim numai în română. Ce cuvinte? De pildă: "sigur". El e un om care dramatizează în exces pro­ble­me­le care apar, într-atât încât, uneori, nici nu are somn nopțile. Iar când îl fră­mân­tă ceva și vrea ca eu să-i dau în­cre­dere că se va rezolva, mă în­treabă în românește: "Sigur"? Iar eu îi spun: "Sigur-sigur! No, bărbate, acu­ma cul­că-te și nu te mai gândi atâta! Bine că sun­tem să­nătoși, că o s-o scoatem noi cumva la capăt!" Și atunci, se li­niș­tește. Veikko este etnolog și antro­po­log de pro­fe­sie, a făcut multă cercetare de teren și a studiat mul­te scrieri vechi, a scris mai multe cărți de spe­cialitate. Dar acum lu­crează într-un alt domeniu pe care l-a studiat din pasiune - cel al jocurilor pe com­puter - și chiar este în conducerea unei orga­ni­zații internaționale de pro­fil, e un fel de "guru" al Fin­landei, în industria asta.

Maramureșul din Finlanda

- Mai trăiește lumea în stil tradițional acolo, în Fin­landa? Poți să faci o comparație cu cul­tura tra­dițională de la tine, din Maramureș, de pildă?

- Nu pot să spun că finlandezii trăiesc ca la noi peste deal, în Maramureș, dar ei păstrează multe ele­mente tradiționale, în viața de zi cu zi. Mai ales cei din nordul țării, în Laponia, unde trăiește poporul băștinaș sami, al cărui folclor seamănă cu cel al moroșenilor, și la fel și costumul lor, țesut din lână, în dungi de culori aprinse. Comunitatea lor este în­chisă, exclusivistă, și sunt foarte respectați pentru că trăiesc într-un climat foarte aspru și totuși nu renunță la felul lor de viață tradițional. În ce-i privește pe finlandezii de la oraș, simt și ei, probabil, nevoia unor rădăcini, pentru că mai toți au case la țară, în natură, în pădure sau pe malul unui lac. Un fel de "summer cottage" - case de vacanță, unde își amenajează gră­dini de flori și de legume, unde nu trag curent elec­tric, unde totul se face cu mâna, încălzirea e cu lem­ne, iluminatul cu lampa cu gaz, iar cabina de toaletă e în curte. Nu sunt fundamental deosebiți de noi finlandezii, ci chiar sunt foarte multe asemănări, care mă fac să mă gândesc, une­ori, că sunt în Maramu­re­șul din copilăria mea, printre oamenii de atunci, calzi și buni, blânzi și răbdători. Așa sunt și ei - nu se cear­tă, nu fură, nu mint, nu-și pierd con­tro­lul, respectă mediul și au un cult pentru protecția lui. Și peisajele de acolo sea­mănă cu cele din vremurile când la noi era curată natura, apa bună de băut și aerul nepoluat. Pe străzi vezi mai mult mașini hibride (cu motor electric și pe benzină), prizele pentru încărcarea bateriilor mașinilor electrice sunt gratis pe autostrăzi, iar mașinile pe motorină nu mai au căutare, pentru că, fiind poluante, taxele pentru ele sunt uriașe. Lucrurile acestea îmi plac foarte mult, sunt semnele unei lumi ci­vilizate, paș­nice. Acolo nu există săraci, nu există orfelinate, nu există asistați social, cred că e țara cu cea mai mare calitate a vieții din lume, cu cel mai bun sistem de educație din Europa și cu una din cele mai competitive economii. E o țară in­cre­dibilă, foarte bine organizată, a cărei singură șan­să, în lipsa resurselor naturale, a fost să-și folo­sească resursele umane.

...Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!

- Narcisa, la sfârșitul lunii ianuarie, vei îm­plini 41 de ani. Ce-ți dorești pentru tine, pentru fiica ta?

- Drumul meu a ieșit la lumină. Am tot ce-mi trebuie, așa că nu știu ce-mi pot dori mai mult. Nici sufletește n-aș putea spune că îmi lipsește ceva. Îmi place să învăț continuu ceva nou, să ajut pe cei din jurul meu, să comunic mereu cu semenii mei. Nu mă plictisesc niciodată, întotdeauna am ceva de făcut. Gătesc, îmi fac de lucru prin grădină, îmi place să cro­șetez și să tricotez (un alt hobby de-al meu). În rest, ieșim mult în mijlocul naturii: vara trecută, am mers cu toată familia (cu socrii și chiar cu mătușa lui Veikko de la Paris) în excursii pe dealuri, la cules de afine și de ciuperci. Îmi place să fac prăjituri de casă, chiar și torturile îmi ies foarte bine: am învățat de dragul lui Veikko să fac tot felul de dulciuri, pentru că înainte nu știam să fac decât clătite. Așa că am ce face, chiar nu știu când se duc orele, zilele. Am câ­te­va cântece noi pe care le-am înregistrat, unele din ele sunt compoziții de ale mele, și muzică, și text, dar ulti­ma înregistrată este o piesă a lui Sandy Deac de la "Desperado", din Cluj. Colaborez cu instrumentiști din România pentru orchestrația pieselor și sper ca într-un viitor nu prea îndepărtat să prindă contur un nou album. Cât despre Daria... Daria știe deja ce vrea să facă în viață! Își dorește să studieze la Uni­ver­sitatea de Design din Helsinki. Acum, e pasionată de fotografie, are un portofoliu foarte bun de imagini, îi place și muzica, dar cântatul e doar un hobby. Ori­cum, așa calmă și cumpătată cum e ea (uneori mă gândesc că ar fi trebuit să fie mai aprigă, cu mai mult aplomb), știu că va face de prima dată cele mai bune alegeri pentru viață și pentru profesie. Da... viața e bună cu mine acum!