O prinţesă pe o stea: MĂRIUCA

Poveşti cu regi şi regine

- A fost unicul copil al regelui Carol I şi al reginei Elisabeta şi singura bucurie adevărată a vieţii lor. Dar cât de scurtă! La vârsta de patru ani, "Prinţesa Soare" a murit, lăsându-şi părinţii îndoliaţi, până la sfârşitul vieţii -

Răsărit de soare

Au văzut, din prima zi, în ochii ei mari şi senini, un semn de la Dumnezeu: lumina ce avea să le în­dru­me paşii în noua lor viaţă şi în noua lor patrie, Ro­mânia. El, Carol, un tânăr principe german, mili­tăros şi energic, chemat să apere reputaţia Hohen­zollernilor într-o ţară îndepărtată de la porţile Orien­tului, ea, Elisabeta, o nobilă nibelungă, prinsă între reveriile poetice şi înălţătorul sentiment al da­toriei, uniţi, amândoi, nu doar de jurământul căsă­toriei, ci şi de mica minune, prinţesa Maria, care le va însenina zilele unui mariaj încheiat în pripă şi îngreunat de primii ani de domnie în Principatele Române.
"Voi merge unde vei merge, voi rămâne unde vei rămâne. Poporul tău este poporul meu, Dumnezeul tău este Dumnezeul meu, voi muri unde vei muri şi acolo voiesc să fiu îngropată". Pastorul care înche­iase căsătoria, celebrată în Germania, căutase nopţi întregi, între filele gălbejite ale Bibliei, cuvintele cele mai potrivite pentru un astfel de prilej. Cei doi miri erau de religii diferite. Carol - catolic, Elisa­beta - protestantă, abia după lungi insistenţe, Papa acceptase să binecuvânteze mai mult de formă căsătoria celor doi tineri. "Voi merge unde vei mer­ge... voi rămâne unde vei rămâne... poporul tău este poporul meu... Dumnezeul tău...", sunau cu­vin­tele pastorului, pe care Elisabeta le repeta, ca pentru ea, cu vocea stinsă de emoţie, aşezată în genunchi, îi timp ce-l privea pe furiş pe Carol, aflat de-a dreapta. Salve de tunuri trase peste apa Rinului pecetluiesc jurământul, iar tresărirea pe care Elisa­beta o simte atunci când primele focuri o smulg din dulcea melancolie nu e întrecută decât de clipa în care, un an mai târziu, vede pentru întâia oară ochii primei sale născute. I-au spus micuţei Maria, iar botezul ortodox, primit de principesă, a însemnat mai mult decât o datorie constituţională: o făgă­duinţă pe viaţă, prin taina sfântului botez, faţă de noua lor patrie.

Bucurie la Palat, chiote în mahalale şi tranşee

Pe 25 august 1870, regimul napoleonian se pră­buşeşte în Franţa. Carol e îngrijorat de mersul eve­ni­mentelor din inima bătrânului continent, unde Hohenzollernii săi erau în prima linie a luptelor. Se învârte febril prin biroul de lucru, nu are stare deloc, căci mai e ceva ce-l macină zilele acestea: Elisa­beta, tânăra lui soţie, urma să nască! Pe 26 e ziua tatălui său, iar Carol speră să aibă parte de o dublă bucurie. Zbaterea i se prelungeşte, însă, până pe 27. Miniştrii, mitropolitul, preşe­dinţii Camerei şi Senatului stau toţi ca pe jar, la Cotroceni, în aşteptarea marii veşti. La 9 dimineaţa punct, Ca­rol e înştiinţat că a devenit tatăl unei fete sănătoase şi voi­nice! În calitatea sa de repre­zen­tant al casei de Hohenzollern, consulul general al Germaniei de Nord vine şi el să salute venirea pe lume a micii principese. Entuziasmul e general, iar adversarii publici cei mai încrâncenaţi ai lui Carol sunt primii care se grăbesc să-i trimită buchete alese de flori Elisabetei. Conform legii supreme, micuţa Maria nu are drept la tron, dar nimeni nu se îndo­ieşte că vor urma încă alţi copii care să umple de chiote holurile largi ale Palatului dom­nesc. "Tânăra principesă va naşte opt-nouă copii", pre­ves­teş­te medicul curţii, iar vorba se duce din Cen­tru, până în ma­halalele cele mai îndepărtate, unde norodul în­chi­nă voios în cinstea tinerei mame, ca­re i-ar fi re­plicat "dof­torului" Can­ta­cu­zino, că "Nouă încă nu sunt su­fi­cient de mulţi!".
În vreme ce lumea petrece, Prin­cipele Carol se grăbeşte să îi dea numaidecât vestea cea mare Kron­prinz-ului german, aflat în tranşeele răz­boiu­lui îm­potriva Franţei: "În mij­locul acestor eve­nimente gran­­dioase, inima ta caldă va putea, desigur, să se bu­cure, un moment, cu mine, de feri­cita naştere a scumpei mele Elisabeta, care a suportat cu curaj acest botez de foc al vieţii conju­gale. Voi creşte acest întâi copil, născut în epoca cea mai glorioasă a Germaniei, ca să fie demn de rasa Hohen­zol­lern!".

"Mamă, soreşte cerul!"

Imediat după naştere, familia domnitoare se mută la Cotroceni, dar umezeala din zidurile pala­tului îi face pe tine­rii părinţi să se refugieze la Mânăstirea Sinaia, unde ocupă două chilii modeste. Atmosfera e austeră, iar Elisabeta încearcă să o mai în­ve­selească, desenându-i pe varul pereţilor pe mem­brii curţii sale şi pe vizi­tatorii cei mai statornici. Urmează luni grele pen­tru Carol, forfecat de intrigile politice, care e cât pe ce să abdice, dar surâsul Măriucăi îi a­min­teşte, de fiecare da­tă, că miracolul naşterii ei în Bucureşti îl va ţine legat pe veci de patria lui de adopţie. "«Marie­chen» e veselă şi alear­gă prin toate încăperile. Când am un moment li­ber, mă joc cu ea. Acest copil fermecător este toată bucuria mea", îi scrie Carol tatălui său. Măriuca abia a făcut doi anişori, iar Elisabeta o găseşte "încântătoare", când se întoarce în ţară, după câteva luni petrecute în Italia, pentru un trata­ment. "Nici nu-ţi poţi imagina cât de drăguţă şi de tandră este. Când sărută pe cineva, spune imediat «Vreau ca toată lumea să fie fericită»... şi îi sărută pe toţi cei prezenţi. E uşor de cres­cut, pentru că regretă sin­gură micile ei prosti­oare şi chiar trebuie s-o consolăm pentru asta. De îndată ce apelezi la sufletul ei bun, orice mâhnire dis­pare. Este un copil atât de înţe­lept şi răbdător! Ochii ei albaştri au o privire profundă şi pătrunză­toa­re", îi scrie Elisa­beta, încân­tată, mamei sale. În albumele Casei Regale a României exis­tă o foto­grafie care spu­ne totul despre com­pli­citatea dintre mamă şi fiică. E una dintre cele mai tandre imagini din istoria regalităţii noas­­tre. Îmbrăcate în alb, ca două miresuici, Măriuca şi mama sa se joacă şi pozează, deopotrivă. Eli­sabeta e senină, mai frumoasă ca oricând, căci maternitatea a îm­pli­nit-o, prinţesa face pe serioasa, în cârca ma­mei, privind fix în obiec­tiv, cu privirea aceea albastră şi-adân­că, care i-a hipnotizat pe toţi cei care au cunoscut-o.
Măriuca îşi găseşte singură numele cu care o vor alinta toţi la curte. Îşi spune "Itty", jucându-se cu englezescul "little", "Micuţa", cum o răsfăţa bona sa poliglotă. Cei care o cunosc în acei ani vorbesc despre "Itty" ca despre un copil-minune. Principesa moşteneşte de la viitoarea re­gină Elisabeta nu doar înfăţişarea fizică - fruntea înaltă, obrajii purpurii şi ochii de un albastru elec­trizant - ci şi romantismul ei, ce avea să impre­sioneze o Europă întreagă. Fiece mirare sau excla­maţie a Măriucăi se transformă, pe dată, ca în bas­mele pe care i le citea mama sa, în poezie.
"Ce trandafirii îţi sunt obrajii, mami! Oare ţi i-a sărutat soarele?", îi spunea Elisabetei. "Mamă, soreşte cerul!", striga, altă dată, plină de entuziasm, la vederea răsăritului lunii.

"Copilul Soare" vrea acasă

În primăvara lui 1873, pe când Itty abia împli­nise trei ani, cuplul princiar o scoate pe micuţă în lume. Din traseul lor european nu puteau lipsi vizi­tele la familiile lor din Neuwied şi Krauchenweis. Deşi e răsfăţată ca o veritabilă prinţesă de către bunica sa, la reşedinţa de la Monrepos, numită "Segenhaus" ("Casa bine­cu­vântărilor"), Măriuca se plictiseşte repede de scor­ţo­şenia nobiliară germană. "Sonnenkind", "Copilul Soare", cum o strigă bu­nica din partea mamei, le pune imediat în vedere alor săi că vrea "acasă". "Îi e dor de ţară. În fie­care zi spune: «Itty vrea să meagă acasă, la Bucu­resci, unde e casa ei ade­vărată»", se amuză Eli­sabeta.
Pe drumul de întoar­cere, Elisabeta şi Carol sunt nevoiţi să treacă prin Viena, pentru a vi­zita Expo­ziţia univer­sa­lă, unde un portret al prin­cipesei repre­zenta Principatele Române. Acolo, chiar în gară, mi­cuţa Maria are parte de o bucurie nemăsurată. Un grup de studenţi români întâmpină familia princiară. Itty e fericită să audă vorbindu-se din nou româ­neşte. Împarte săruturi în toate părţile, însoţite de tradi­ţio­nalul "Vreau ca toată lumea să fie fericită!". I se face şi mai dor de prietenele ei de joacă român­ce, de la Bucureşti. "Să mergem, mămică, să mer­gem la Bucuresci, într-o trăsură cu patru cai!", se entuziasmează Măriuca pe peronul gării vieneze.
În goana cailor struniţi cu foc, un poştalion românesc avea să scurteze dorul micii principese, ducând familia princiară până la Sinaia. În vara lui 1873, mânăstirea prinde din nou viaţă. Principesa Măriuca îşi smotoceşte cu sârg câinele drag şi îşi reia jocurile favorite, dintre care cel mai amuzant era cel "de-a surugiul". Itty era fermecată de costu­maţia colorată a vizitiilor români pe care îi imita, purtând o veche pălărie a lui Carol, de care legase panglici tricolore. În ţinută regulamentară, aşa cum îi plăcea tatălui său, bântuia coridoarele mânăstirii, pocnind din bici şi imitându-l, cu ton grav, pe sobrul Carol I: "Hai, la drum, Tudorache! Dă-i bice!". Principesa Maria se simte atât de în largul ei la Si­naia, în inima Munţilor Carpaţi, lângă pârâul Peleş, încât Carol I hotărăşte să ridice chiar acolo reşedinţa sa de vară. Dă imediat dispoziţii să se treacă la treabă, apoi o ia în cârcă pe "Mariechen" şi începe să-i povestească despre un palat cum nu s-a mai pomenit, un palat pe care ea, Prinţesa Mariechen, îl va stăpâni, într-o bună zi...

Bucuria Crăciunului şi Săptămâna Patimilor
"Aş vrea să călăresc pe o stea"

Iarna lui 1873 o prinde pe mica prinţesă în "Bucuresci, adevărata casă a lui Itty". E un Crăciun de vis, de o fru­museţe strălucitoare, cum aveau să îl creioneze zia­rele timpului şi memoriile con­tem­poranilor. 14 brazi fru­moşi sunt împodobiţi şi stră­lucesc în lumină, în mijlocul sălii tronului. Elisabeta se stră­duieşte din răsputeri ca totul să fie impecabil. Îşi do­reşte cel mai frumos Crăciun pentru Măriuca! Toată lumea bună a Capitalei Principatelor se înghesuie să ia parte la eve­nimentul în care, nu se pu­tea altfel, Prinţesa Itty e în centrul atenţiei. Împarte ea în­săşi cadouri pentru fetiţele de la azil şi se bucură exuberant la toate surprizele pe care i le pregătiseră cei dragi. Pentru prima oară în România, un mare brad e împodobit la Ate­neu, iar sute de familii ne­voiaşe pri­mesc cadouri din partea familiei princiare.
Iarna trece repede, iar Itty în­cepe să viseze la Sinaia şi la mi­nu­natele ei locuri de joacă de aco­lo. Dar reveriilor Măriucăi le ia locul, peste noapte, delirul. Pe 24 martie, cu o săptămână înainte de Paştele ortodox, prinţesa e cuprinsă de friguri puternice. Toţi se gândesc, îngrijoraţi, la epide­mia de scarlatină care bântuie Ca­pitala. Măriuca obişnuia să se joace mereu cu fetiţele de pe la azilele pe care le vizita, în sco­puri caritabile, alături de princi­pesa Elisabeta. Cele mai sumbre temeri se adeveresc. Toate somi­tăţile medicale de la Bucureşti se strâng în camera micuţei pa­ciente în vârstă de 3 ani şi jumă­tate. Diagnosticul sever nu e as­cuns părinţilor, care însă nu îşi pierd niciun moment încrederea în Dumnezeu. Pe 27 martie, pe la ora 11 seara, Elisabeta şi Carol sunt chemaţi la că­pă­tâiul Mariei. Copilei îi e rău, e agi­tată şi are crize de înăbuşire. În Joia patimilor, în crucea nopţii, doctorul curţii trimite după ceilalţi medici. Ora două o prinde pe prinţesă sfârşită de boală în braţele bo­nei sale. "Staţi cu mine, nu vreau să dorm. Dacă mă culc, adorm şi nu mă mai tre­zesc", bâiguia fetiţa. Cere să i se dea să bea apă din Peleş, pârâiaşul fermecat care îi fusese tovarăş de joacă toată vara trecută. Cu fiecare oră ce trece, puterile o părăsesc, iar zorii îi prind pe cei doi părinţi, Elisa­beta şi Carol, înge­nuncheaţi şi plânşi, la căpătâiul unicei lor fiice trecută în lumea de din­colo. "Mami, aş vrea să călă­resc, odată, pe o stea!", îi spu­sese Itty Elisabetei, în febra zilelor de chin de dinaintea ma­relui zbor spre cer.

"Nu a murit, ci doarme"

Vestea morţii principesei Maria îndoliază o ţară întreagă şi consternează toate marile case regale ale Europei. Micul coşciug, închis chiar a doua zi, e purtat pe braţe de însuşi Ca­rol, până la capela de la Cotro­ceni, unde Măriuca îşi primise botezul, în urmă cu mai puţin de patru ani. Nemângâiata prin­cipesă Elisabeta găseşte, în toată durerea, puterea de a nu arunca cu pietre spre Dumne­zeu. "Dumnezeu a luat-o la sine din pură bunătate. Îi voi fi veşnic recunoscătoare pentru fericirea de care am avut parte. Căci mai bine să mă transform în stâncă plângătoare, decât să nu fi fost niciodată mamă!". Zile în şir, Elisabeta şi Carol pot fi văzuţi jelind la mormân­tul acoperit cu un munte de flori. Aşezat pe o încântătoare colină în parcul Cotrocenilor, pe locul mormântului Princi­pesei Maria de România se ri­dică un impresionant mauso­leu. O statuie a principesei, lu­crată în marmură de sculptorul Karl Storck, amintea, pe vre­muri, de luminoasa Itty. "Nu a murit, ci doarme", stătea scris, înaintea Primului Război Mondial, în loc de epitaf. Pe o placă de bronz, prinsă pe piatra de mormânt, era tipărită scrisoarea adresată de Carol I, prin intermediul premierului Lascăr Ca­targiu, po­po­rului român, ca răspuns la miile de mesaje de condoleanţe. "Scumpul meu Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Atotputernicul a mutat din această lume de suferinţă pe singurul şi duios iubitul nostru copil. Dacă ar mai fi fost nevoie a Ne încredinţa de dragostea ţărei către Noi, apoi nimic alt nu Ne-o putea dovedi mai mult ca aceste dure­roa­se zile, în care sentimentele de compătimire sincere ale tuturor au fost ca o mân­gâiere în adânca Noastră jale. În asemenea împre­ju­rări, simt un îndemn puter­nic a spune ţărei Mele că, ase­menea precum dânsa M'a sprijinit cu iubirea ei în momentele cele mai grele ale vieţei Mele, asemenea şi Eu Mă voi sili a-i întoarce cu prisos binele care Mi l'a făcut. Amintirea cea mai dulce, pe care repausata Noas­tră fiică Ne-a lăsat, ca un scump odor, este nemăr­ginitul ei amor către patria în care s'a născut, amor care era atât de viu, încât chiar la frageda-i vârstă, în cea dintâi depărtare în streinătate, Ea se simţi cuprinsă de dorul ţărei. Legea copilei noastre, limba ce Ea vorbea, a dobândit o nouă sfinţenie pentru Noi, căci fiecare cuvânt românesc Ne va fi de aici îna­inte un răsunet al acelui glas pe care nu-l vom mai auzi pe pă­mânt. Dumineca Pascelor, 31 Martie 1874. Carol".

*

"Dacă în aceste dureri exis­tă o mângâiere, aceea este că un popor întreg plânge cu la­crimi, la groapa iubită: cineva îşi poate cu greu face o idee de aşa condoleanţe, de care am fost noi părtaşi în timpul aces­ta, de nu mai erau partide, nici duşmănii, toate patimile amuţi­seră; fiindcă copila noastră, cu ochii ei rupţi din soare şi vocea ei de sonoritatea clopotului, a încântat pe toţi", îi scria, emo­ţionat, Carol I, împăratului Germaniei. Poate că, într-un fel, piatra de mormânt a micuţei Măriuca a fost, ca-n le­genda Meşterului Mano­le (atât de dragă sufle­tului Reginei Elisabeta), chiar piatra de temelie a României moderne. Pă­mântul în care a fost în­gropată prinţesa a deve­nit, sfinţit de lacrimile şi de rugile tânărului cuplu princiar, adevărata lor ţară, căreia aveau să i se dedice cu râvna şi cu grija unor părinţi. De­venit rege, după Războ­iul de Independenţă, Ca­rol I nu s-a abătut nicio clipă de la jurământul încrustat pe mormântul micuţei sale Mariechen.

Speranţe deşarte

Deşi moartea Mariei i-a înstrăinat multă vreme, Regina Elisabeta şi Regele Carol I nu au încetat să spere că vor mai avea copii. Însemnările din jur­nalul Regelui lasă să se întrevadă această speranţă, deşi cei doi nu mai erau chiar tineri. La 29 iulie 1883, regele crede că Elisabeta e însărcinată, fără urmări. Era anul când regina împlinea deja 40 de ani, regele fiind cu patru ani mai în vârstă. În pri­măvara lui 1884, el consemnează, vizibil deza­mă­git, o nouă "sarcină falsă". Câteva luni mai târziu, la fel. Aceeaşi scenă se repetă în septembrie 1885. În cele din urmă, Elisabeta se dedică cu totul scri­su­lui, devenind o vedetă a epocii sale. Cele mai izbu­tite încercări literare ale lui Carmen Sylva, cum îşi va spune regina, rămân, susţin criticii, pa­ginile dedicate iubitei sale Itty. La rândul său, fidel dictonului "Nimic pentru mine, totul pentru ţară", Carol se îngroapă de viu în proiectul construcţiei României moderne. În lipsa unui urmaş direct, îl alege pe Ferdinand, nepotul său de frate, pentru a-i succeda la tron.

Mormântul Mariei

La Neuwied, în cimitir,
Zac înşiraţi copiii
Ca apa curge vremea-ncet -
Melancolie de poet
În prada nostalgiei.
În râul care trece lin
O piatră: mi-e durerea -
Mario, ochi-ţi n-am uitat,
Frumoşi ca cerul înstelat,
În ei mi-e mângâierea.
Am plâns de dorul lor atât
Şi mâna-mi haina rupt-a,
Iar dragostea a vieţuit, -
Doar tinereţea mi-a murit;
Amară mi-a fost lupta.
Al vieţii farmec mi-ai răpit
În groapa ce te ţine
Stingheră sunt, fără noroc;
Ah! Stinge al vieţii mele foc
Şi cheamă-mă la tine!

De atâtea ori...
De atâtea ori spre odăiţa
Copilei mă întorc privind -
Tresar şi vreau să plec să prind
Că-n fugă iar intră fetiţa
Pe larga uşă chicotind.
N-aş întreba ce dor te poartă
Şi n-aş şopti nici un cuvânt
Spre a nu te risipi în vânt,
Dar aş uita că tu eşti moartă
Şi moartă aş crede eu că sunt.
Mi-ai face un semn ca din aripă
Şi iar ar trebui să pleci -
Eu te-aş privi cu ochii reci,
Dar vai, m-aş sătura pe clipă
De tine cea pierdută-n veci.

(Poezii de Carmen Sylva, pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, în traducerea din germană a lui George Coşbuc)



Bibliografie: tex­tul a fost realizat pe baza jur­nalelor, însemnărilor şi memoriilor Reginei Eli­sa­beta, ale Regelui Ca­rol, ale istoricului Alexandru Tzigara-Sa­murcaş şi a biografiei "Carmen Sylva, uimitoarea regină a României", de Gabriel Badea-Păun.