În ultima vreme, Biserica Ortodoxă Română a fost luată cu asalt la baionetă. Campanii foarte agresive, derulate în special pe internet, au popularizat lozinci care s-au răspândit în lumea virtuală mai repede decât viruşii gripali, afectând, în cele din urmă, imaginea unei instituţii aflate, vreme de mai bine de două decenii, în vârful ierarhiei încrederii românilor. Ultima lovitură a venit în timpul tragediei de la Clubul Colectiv, când o strategie stângace de comunicare a Patriarhiei Române s-a suprapus peste un val de emoţie negativă, pe care adversarii Bisericii au ştiut să navigheze cu succes. Rezultatul acestor lovituri succesive este scăderea încrederii românilor în Biserica Ortodoxă, o scădere în măsură să-i îngrijoreze nu doar pe clerici, ci şi pe credincioşi. Iată de ce, la început de an, ne-am propus să aflăm unde s-a greşit şi ce este de făcut în viitor, pentru ca ortodoxia să rămână ceea ce a fost de veacuri - „maica poporului român", după o expresie a lui Mihai Eminescu. Pentru a ne răspunde la întrebări, unele dintre ele greu de formulat, cu atât mai mult de soluţionat, am ales un tânăr teolog, cunoscut atât în ţară, cât şi în străinătate, pentru implicarea sa în problemele actuale ale Bisericii. RADU PREDA este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, unde predă teologie socială, o disciplină nouă, aflată chiar la graniţa dintre Biserică şi lume. Adică, exact acolo unde se desfăşoară un război nevăzut, căruia îi cade victimă, în cele din urmă, credinţa românilor.
"În sondaje nu scade credinţa, ci încrederea românilor în Biserica Ortodoxă"
- În ultima vreme, Biserica Ortodoxă Română a scăzut vertiginos în sondaje. C e se întâmplă? Îşi pierd românii credinţa sau, pur şi simplu, Biserica nu mai ştie să comunice cu societatea?
- Aici trebuie să facem o distincţie foarte importantă: încrederea în Biserică nu este un indicator al gradului de credinţă. În sondaje nu scade credinţa sau încrederea românilor în Dumnezeu, ci încrederea lor în Biserica Ortodoxă, văzută ca instituţie. Ceea ce, aş zice eu, este un fenomen de normalizare a corpului social, pentru că este nesănătos să ai o încredere maximă în Biserică şi una minimală în instituţiile care guvernează viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, cum ar fi poliţia, justiţia sau, în general, clasa politică. Aşadar, eu cred că procentele mari pe care le-a avut - şi încă le mai are - Biserica, în ansamblul ei, ar trebui să se ducă acum şi înspre alte instituţii.
Eu aş lega această scădere în sondaje şi de modul de gestionare comunicaţională, care mă face să constat paradoxul autismului pe care Biserica l-a cultivat, evident, inconştient, un paradox care trădează în mod clar o mentalitate de castă, de cetate asediată. Biserica Ortodoxă Română, care este majoritară la noi, şi-a făcut un trust de presă în toată regula, cu radio, cu televiziune, cu pagină pe internet, cu agenţie de ştiri, cu tot ceea ce presupune o comunicare profesionalizată. În schimb, prezenţa ei în piaţa publică a ideilor e din ce în ce mai scăzută: în loc să fim prezenţi în marile cotidiene, pe marile televiziuni, cu rubrici pe măsură, noi ne-am creat un fel de Disneyland al comunicării inter- şi intrabisericeşti, neglijând grav comunicarea cu societatea în ansamblul ei - o societate care e formată inclusiv din propriii noştri credincioşi. Din acest punct de vedere, strategia comunicaţională, per ansamblu, pe lângă faptul că este scumpă - să ai propriul ziar, propria televiziune - este şi păguboasă.
Dacă cineva m-ar fi întrebat cum ar fi trebuit Biserica să comunice, în ansamblu, nu doar legat de cazul Colectiv sau de alte momente de mare criză, în primul rând aş fi propus un alt tip de abordare. Este impardonabil să ai două, trei, patru întâlniri sinodale pe an, evenimente ecleziale bazate, în ortodoxie, pe sinodalitate, adică pe simfonia unor opinii, care nu exclude divergenţele, dar să nu ai conferinţe de presă! Adică, dai un comunicat unilateral, dinspre tine către restul publicului, dar nu organizezi o formă secularizată, dar eficientă, care să echilibreze exerciţiul sinodal. Deci, în interior eşti sinodal, ai pluralitatea opiniilor, dar în exterior eşti, practic, mut: trimiţi informaţii doar unilateral, dinspre tine către lume, neacceptând eventualele întrebări ale presei şi ale propriului corp social, care e format din propriii tăi credincioşi - care să întrebe, de pildă, de ce s-a discutat o anumită temă în sinod, dar nu şi alta.
Sigur, presa din România are o problemă cu tema bisericească... În primul rând, dacă nu este ostilă faţă de temele acestea, ea este, de cele mai multe ori, incultă: nu ştie să pună problemele. De aceea trebuie să ai, ca biserică majoritară, o strategie care să îmbine dimensiunea explicativă cu cea argumentativă. Adică, să explici ceea ce un jurnalist profan nu înţelege, pentru că nu are de unde, iar pe de altă parte, să vii cu argumente acolo unde eşti atacat pe nedrept. Or, acest balans între dimensiunea explicativă şi cea argumentativă nu există. Noi am preluat din limbajul bisericesc doar formulele, lozincile, răspundem la atacuri cu aceeaşi virulenţă cu care sunt formulate respectivele atacuri, şi ne mirăm, în continuare, că avem, cum se spune, o presă proastă.
Pe de altă parte, nu vreau să cad în teoria conspiraţiei, dar nu putem ignora că avem şi o seamă de fenomene care indică o dorinţă a cuiva, nu ştiu a cui, nu ştiu de unde, de a discredita Biserica. Asta e adevărat, o putem observa, şi cred că facem bine să punctăm şi acest lucru; pentru că nu ne putem face că nu vedem că s-au înteţit atacurile la adresa Bisericii, în condiţiile în care ea a rămas în continuare - chiar şi cu procente mai mici - o instituţie-reper pentru întreaga societate românească.
"Multe ONG-uri practică un tip de ateism combatant, pretinzând că sunt cu atât mai democraţi, cu cât lovesc mai tare Biserica"
La o lansare de carte
- Există şi ONG-uri, create mai ales în ultimii ani, care luptă deschis pentru o laicizare mai accentuată a societăţii româneşti şi care au dus campanii în acest sens, vorbind, chipurile, din partea poporului. S-a cerut, de pildă, oprirea finanţării cultelor şi a construirii cu bani de la buget a noii Catedrale a Mântuirii Neamului şi a fost criticată legătura dintre stat şi Biserică.
- Majoritatea acestor organizaţii şi organisme vin cu o tematică clar laicizantă şi antireligioasă. Aici vreau să fiu foarte clar şi bine înţeles - n-ar fi o problemă dacă ar veni cu o agendă laicizantă, dar eu decelez în poziţia multora dintre aceste organizaţii o atitudine pur şi simplu antireligioasă, ceea ce este nepermis. Adică, e o formă de ateism combatant care pe mine, ca cetăţean în primul rând, mă îngrijorează. Într-adevăr, noi trebuie să mai reglăm nişte relaţii seculare între stat şi Biserică şi avem nevoie de priorităţi în ceea ce înseamnă finanţarea cultelor. E adevărat şi că există o campanie agresivă în interiorul şi în exteriorul Bisericii pentru adunarea de fonduri pentru noua Catedrală Patriarhală, nefericit numită a "mântuirii neamului" - pentru că nu neamurile se mântuiesc, ci persoanele. Totodată, constat că în societate s-a accentuat, şi pe fundalul crizei economice, un anticlericalism, cumva de înţeles: în mijlocul recesiunii economice, Patriarhia dădea comunicate de presă în care spunea că tocmai în vremuri de restrişte trebuie să construim biserici! Adică, sfidând orice logică şi orice simţ al gospodăririi fondurilor sărace pe care le avem, dorind în felul acesta să supraliciteze exemplul biblic al văduvei care-şi dăruieşte ultimul bănuţ... Toate aceste lucruri sunt un amalgam care a servit de fundal pentru mulţi dintre cei care astăzi pretind că sunt cu atât mai democraţi, cu cât lovesc mai tare Biserica. Or, se vede în orice istorie simplă, fără multe detalii, cel puţin a ultimelor două secole, că acolo unde este mai puţină biserică nu înseamnă că este mai multă democraţie. Teoria aceasta a secularizării forţate, cum că mai puţină credinţă, mai puţină religie, înseamnă mai multă democraţie, mai mult civism, mai mult stat de drept, nu se probează niciunde. Dimpotrivă! Să ne gândim la comunism, dar nu numai.
Revenind, e limpede că aceste organizaţii, care vin cu o agendă clară de impunere forţată a unor etape de secularizare, fac un deserviciu - nu atât cultelor, cât ideii democratice. Eu îi suspectez pe majoritatea celor care vin cu această agendă că nu sunt nişte democraţi autentici. Aşa încât nu din perspectivă teologică mă îngrijorează agenda lor, ci din perspectivă cetăţenească. Aici, chiar că ar merita să avem o discuţie mai serioasă.
"«Vrem spitale, nu catedrale!», un caz tipic de manipulare"
Palatul şi biserica patriarhială în zi de sărbătoare (Foto: Agerpres - 2)
- Ăsta este un exemplu tipic de manipulare. În primul rând, trebuie să ne gândim de câte ori ne ducem în viaţă la spital. Cei care fac asemenea afirmaţii şi cred că spun un mare adevăr se află, de fapt, într-o mare amăgire. Pentru că există un raport clar al timpului pe care îl petreci în cele două locuri. Dacă eşti un credincios real şi mergi cel puţin o dată pe săptămână la biserică, vei constata că acolo petreci mult mai mult timp decât într-un spital. Deci, lozinca asta e tipică pentru denaturarea realităţii. Lăsăm la o parte faptul că un spital presupune un circuit întreg de personal, pe care nu poţi să-l justifici economic decât la un anumit număr de pacienţi; nu poţi să ai spitale nici măcar în toate oraşele mici. Nu are sens, economic vorbind, să ai atâtea spitale câte comunităţi ai - este o chestiune de sustenabilitate. Nu merge, pentru că vei avea o medicină şi mai proastă. Or, ideea este de a avea o medicină de vârf, la care să aibă acces, însă, toţi - şi asta se poate face mai cu seamă dacă se va implementa (şi sper să se facă paşi importanţi anul acesta) strategia spitalelor regionale, care să capteze de pe o arie extinsă pacienţii şi să-i trateze la standarde cu adevărat actuale. Aşadar, formula în sine: "vrem spitale, nu catedrale!", repet, o consider una manipulatorie care, sigur, prinde la marele public; dar, în acelaşi timp, sunt convins că nu toţi cei care au rostit-o, la un moment dat, cred în continuare în ea.
"Avem o mare problemă cu autosuficienţa clerului nostru"
Fast ortodox
- Mi se pare firesc. E limpede că anumite tendinţe în interiorul Bisericii au luat-o razna, şi nu de ieri, de azi. Ca unul care s-a socializat şi a crescut, la propriu, în proximitatea sinodalilor, nu pot decât să atest faptul că există o tendinţă spre lux între ei, care nu are nimic de-a face cu sobrietatea demnităţii pe care trebuie să o reprezinte. Dar şi aici trebuie să fim foarte atenţi cum folosim cuvintele şi să definim ce înseamnă luxul în România. La noi, poţi fi taxat că trăieşti în lux şi dacă ai o maşină de mâna a doua, care să arate cât de cât bine. A avea o maşină bună, când eşti toată ziua pe drumuri, când faci vizite pastorale, când te duci în toată eparhia, când vii la Bucureşti cu treburi, nu este un lucru scandalos. Ideea este de unde începe, de fapt, luxul. Dacă te mulţumeşti doar cu o marcă percepută ca fiind populară şi ai grijă ca maşina respectivă să fie bine întreţinută, atunci e în regulă. În momentul în care depăşeşti standardul acesta comun şi te afişezi cu o maşină care, evident, deranjează prin faptul că se ştie că e scumpă, atunci trebuie să-ţi pui problema dacă într-adevăr mai eşti în empatie cu cei în mijlocul cărora tu propovăduieşti, de fapt, Evanghelia lui Hristos.
E limpede că există o inadecvare stilistică a înaltului cler, aşa cum nici clerul inferior nu este scutit de pericolul acesta, al afişării ostentative a unei bunăstări care nu e la îndemâna tuturor credincioşilor. La asta se adaugă o anumită suficienţă. Noi avem o mare problemă cu autosuficienţa clerului nostru: suntem aroganţi, plesnim din limbă când ni se spun lucruri neplăcute, taxăm, punem etichete - dacă cineva nu ne convine, este fie beţiv, fie curvar, fie homosexual; dacă nu ne ajung asemenea etichete, mergem la un nivel superior şi îl facem evreu, mason, ecumenist etc. Avem un talent teribil de a-l discredita pe cel din faţa noastră dacă nu ne convine ceva la el, şi nu ţinem cont de faptul că, uneori, cel care ne face o critică poate fi chiar membru al Bisericii, şi de multe ori, este. Deci, criticile cele mai autentice vin chiar de la propriii noştri membri, şi acelea ar trebui să fie, de fapt, şi încurajate, pentru că fără acest feedback, suntem lipsiţi de discernământ.
Deci, e o problemă de management aici, în interiorul instituţiilor ecleziale. Omului onest îi este preferat, de regulă, omul fals, spiritului critic îi este preferată lăudăroşenia - or, cu aceste ingrediente, imaginea Bisericii nu are cum să fie bună. E limpede că, pe lângă manipulările ordinare pe care le vedem - şi oamenii cu discernământ îşi dau seama imediat de ele - avem o responsabilitate proprie, în ceea ce priveşte percepţia de instituţie arogantă, înfometată exclusiv de bani, care nu îşi acordă sieşi răgazul de a-şi veni în fire şi care, la urma urmei, spre bucuria sectanţilor şi a altora, pare să fie pe un drum greşit.
"Biserica este Instituţia mântuirii sufletelor"
Catedrala Neamului - un proiect care nu întruneşte unanimitate (Foto: Dreamstime)
- Da, pentru că avem această neputinţă, repet, de a vorbi despre ceea ce facem. Sigur, în primă instanţă, e vorba de decenţa evanghelică de a nu ne lăuda cu fapte de milostenie - e bine să fie aşa, să nu ştie stânga ce face dreapta. E corect şi nu ar fi oportun să corectăm această dimensiune.
Ceea ce însă putem corecta este aportul de ştiri. Uitaţi-vă şi în presa bisericească: la o analiză minimală, sociologică, comunicaţională, constaţi că este, în mod suspect, centrată pe figura ierarhului. Vezi că tot ce se întâmplă în viaţa religioasă a unei comunităţi mai largi dintr-o anumită zonă, o eparhie, o episcopie, se reduce la ceea ce face, respectiv, ce nu face ierarhul! Or, asta nu e normal! Hristos este prezent şi prin ceea ce fac preoţii ceilalţi, aşa cum este prezent şi prin ceea ce fac laicii. Iată, avem o presă laică, creştin ortodoxă, care de multe ori este de mai bună calitate decât presa oficială. Cum se explică acest lucru? Prin faptul că avem o autosuficienţă şi o grandilocvenţă teribilă, în detrimentul unei imagini publice care se accentuează negativ, de la un an la altul, şi care în momente critice explodează sau este folosită de unii care au această agendă, declarată sau nedeclarată, prin care reperele unei societăţi trebuie, fără rest, să fie relativizate. Deci, e limpede că noi vorbim prea puţin despre ceea ce facem bine, iar alţii vorbesc prea mult despre ceea ce facem prost. Este un dezechilibru pe care trebuie să-l luăm la cunoştinţă ca atare şi să-l îndreptăm - dar nu prin lăudăroşenie, nu venind în faţă cu filantropia ca un fel de argument de justificare - Biserica nu-şi poate proba în felul acesta "utilitatea", între ghilimele. Pentru că astfel intrăm într-o cursă cu propria noastră identitate, la capătul căreia ieşim prost.
- Dar care e prima utilitate a Bisericii?
- Păi, aceea a mântuirii sufletului! Nu ţine nici de filantropie, nici de altceva. Dar, cum mântuirea sufletului nu poate să aibă loc decât ţinând cont şi de trupul care găzduieşte sufletul, e limpede că, în subsidiar, grija pentru trup este pandantul grijii pentru suflet. De aceea, viaţa liturgică se completează cu slujirea aproapelui, mai ales a celui aflat în suferinţă.
Dar nu trebuie să inversăm rolurile şi raportul. Pentru că dacă zicem că, uite, Biserica face nu ştiu cât pentru sărmani şi pentru bolnavi, acest lucru nu e suficient, pentru că, repet, reducem Biserica la o instituţie caritabilă. Nu asta ar trebui să facem! Trebuie să avem mai mulţi duhovnici, trebuie să avem mai mult timp pentru fiecare credincios în parte, să avem mai mulţi preoţi care stau în mijlocul credincioşilor lor şi care nu slujesc Liturghia ca şi cum ar sluji la un ghişeu - deschid altarul, îl închid şi apoi pleacă acasă. Nu. Avem nevoie de un alt tip de pastoraţie, avem nevoie de preoţi care să iasă între blocuri, nu să fie doar ei căutaţi; avem nevoie de preoţi care să aibă o predică bună, şi dacă nu ştiu s-o ţină, mai bine să tacă sau să citească din predicile altora; avem nevoie de un cler care să fie mai empatic cu agenda firească, cotidiană, care să se ferească de abordări pauşale, gen muzica rock egal muzică drăcească. Chiar dacă există curente declarat şi asumat satanice, asta nu înseamnă că toată muzica rock e în felul acesta. Aici lucrurile sunt evidente şi pentru un profan, darămite pentru cineva care are grijă faţă de nuanţe. Deci, e vorba de un alt stil, o altă abordare - dar care, toată, este subsumată definiţiei fundamentale a Bisericii, care este instituţia mântuirii sufletelor. Biserica nu este nici prelungirea semioficială a SMURD-ului, nu este nici inspectoratul neoficial de urgenţe, nu intră în nicio altă definiţie decât aceea în care noi recunoaştem misiunea încredinţată de Dumnezeu Sfinţilor Săi Apostoli, aceea este cea care trebuie să ne preocupe. Însă, evident, trebuie să echilibrăm mai mult ştirile, să arătăm că facem şi altceva decât grija faţă de suflet şi că grija faţă de trup este, de fapt, consecinţa nemijlocită a grijii faţă de suflet.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
