- A fost unicul copil al regelui Carol I și al reginei Elisabeta și singura bucurie adevărată a vieții lor. Dar cât de scurtă! La vârsta de patru ani, "Prințesa Soare" a murit, lăsându-și părinții îndoliați, până la sfârșitul vieții -
Răsărit de soare
Au văzut, din prima zi, în ochii ei mari și senini, un semn de la Dumnezeu: lumina ce avea să le îndrume pașii în noua lor viață și în noua lor patrie, România. El, Carol, un tânăr principe german, milităros și energic, chemat să apere reputația Hohenzollernilor într-o țară îndepărtată de la porțile Orientului, ea, Elisabeta, o nobilă nibelungă, prinsă între reveriile poetice și înălțătorul sentiment al datoriei, uniți, amândoi, nu doar de jurământul căsătoriei, ci și de mica minune, prințesa Maria, care le va însenina zilele unui mariaj încheiat în pripă și îngreunat de primii ani de domnie în Principatele Române.
"Voi merge unde vei merge, voi rămâne unde vei rămâne. Poporul tău este poporul meu, Dumnezeul tău este Dumnezeul meu, voi muri unde vei muri și acolo voiesc să fiu îngropată". Pastorul care încheiase căsătoria, celebrată în Germania, căutase nopți întregi, între filele gălbejite ale Bibliei, cuvintele cele mai potrivite pentru un astfel de prilej. Cei doi miri erau de religii diferite. Carol - catolic, Elisabeta - protestantă, abia după lungi insistențe, Papa acceptase să binecuvânteze mai mult de formă căsătoria celor doi tineri. "Voi merge unde vei merge... voi rămâne unde vei rămâne... poporul tău este poporul meu... Dumnezeul tău...", sunau cuvintele pastorului, pe care Elisabeta le repeta, ca pentru ea, cu vocea stinsă de emoție, așezată în genunchi, îi timp ce-l privea pe furiș pe Carol, aflat de-a dreapta. Salve de tunuri trase peste apa Rinului pecetluiesc jurământul, iar tresărirea pe care Elisabeta o simte atunci când primele focuri o smulg din dulcea melancolie nu e întrecută decât de clipa în care, un an mai târziu, vede pentru întâia oară ochii primei sale născute. I-au spus micuței Maria, iar botezul ortodox, primit de principesă, a însemnat mai mult decât o datorie constituțională: o făgăduință pe viață, prin taina sfântului botez, față de noua lor patrie.
Bucurie la Palat, chiote în mahalale și tranșee
Pe 25 august 1870, regimul napoleonian se prăbușește în Franța. Carol e îngrijorat de mersul evenimentelor din inima bătrânului continent, unde Hohenzollernii săi erau în prima linie a luptelor. Se învârte febril prin biroul de lucru, nu are stare deloc, căci mai e ceva ce-l macină zilele acestea: Elisabeta, tânăra lui soție, urma să nască! Pe 26 e ziua tatălui său, iar Carol speră să aibă parte de o dublă bucurie. Zbaterea i se prelungește, însă, până pe 27. Miniștrii, mitropolitul, președinții Camerei și Senatului stau toți ca pe jar, la Cotroceni, în așteptarea marii vești. La 9 dimineața punct, Carol e înștiințat că a devenit tatăl unei fete sănătoase și voinice! În calitatea sa de reprezentant al casei de Hohenzollern, consulul general al Germaniei de Nord vine și el să salute venirea pe lume a micii principese. Entuziasmul e general, iar adversarii publici cei mai încrâncenați ai lui Carol sunt primii care se grăbesc să-i trimită buchete alese de flori Elisabetei. Conform legii supreme, micuța Maria nu are drept la tron, dar nimeni nu se îndoiește că vor urma încă alți copii care să umple de chiote holurile largi ale Palatului domnesc. "Tânăra principesă va naște opt-nouă copii", prevestește medicul curții, iar vorba se duce din Centru, până în mahalalele cele mai îndepărtate, unde norodul închină voios în cinstea tinerei mame, care i-ar fi replicat "doftorului" Cantacuzino, că "Nouă încă nu sunt suficient de mulți!".
În vreme ce lumea petrece, Principele Carol se grăbește să îi dea numaidecât vestea cea mare Kronprinz-ului german, aflat în tranșeele războiului împotriva Franței: "În mijlocul acestor evenimente grandioase, inima ta caldă va putea, desigur, să se bucure, un moment, cu mine, de fericita naștere a scumpei mele Elisabeta, care a suportat cu curaj acest botez de foc al vieții conjugale. Voi crește acest întâi copil, născut în epoca cea mai glorioasă a Germaniei, ca să fie demn de rasa Hohenzollern!".
"Mamă, sorește cerul!"
Imediat după naștere, familia domnitoare se mută la Cotroceni, dar umezeala din zidurile palatului îi face pe tinerii părinți să se refugieze la Mânăstirea Sinaia, unde ocupă două chilii modeste. Atmosfera e austeră, iar Elisabeta încearcă să o mai înveselească, desenându-i pe varul pereților pe membrii curții sale și pe vizitatorii cei mai statornici. Urmează luni grele pentru Carol, forfecat de intrigile politice, care e cât pe ce să abdice, dar surâsul Măriucăi îi amintește, de fiecare dată, că miracolul nașterii ei în București îl va ține legat pe veci de patria lui de adopție. "«Mariechen» e veselă și aleargă prin toate încăperile. Când am un moment liber, mă joc cu ea. Acest copil fermecător este toată bucuria mea", îi scrie Carol tatălui său. Măriuca abia a făcut doi anișori, iar Elisabeta o găsește "încântătoare", când se întoarce în țară, după câteva luni petrecute în Italia, pentru un tratament. "Nici nu-ți poți imagina cât de drăguță și de tandră este. Când sărută pe cineva, spune imediat «Vreau ca toată lumea să fie fericită»... și îi sărută pe toți cei prezenți. E ușor de crescut, pentru că regretă singură micile ei prostioare și chiar trebuie s-o consolăm pentru asta. De îndată ce apelezi la sufletul ei bun, orice mâhnire dispare. Este un copil atât de înțelept și răbdător! Ochii ei albaștri au o privire profundă și pătrunzătoare", îi scrie Elisabeta, încântată, mamei sale. În albumele Casei Regale a României există o fotografie care spune totul despre complicitatea dintre mamă și fiică. E una dintre cele mai tandre imagini din istoria regalității noastre. Îmbrăcate în alb, ca două miresuici, Măriuca și mama sa se joacă și pozează, deopotrivă. Elisabeta e senină, mai frumoasă ca oricând, căci maternitatea a împlinit-o, prințesa face pe serioasa, în cârca mamei, privind fix în obiectiv, cu privirea aceea albastră și-adâncă, care i-a hipnotizat pe toți cei care au cunoscut-o.
Măriuca își găsește singură numele cu care o vor alinta toți la curte. Își spune "Itty", jucându-se cu englezescul "little", "Micuța", cum o răsfăța bona sa poliglotă. Cei care o cunosc în acei ani vorbesc despre "Itty" ca despre un copil-minune. Principesa moștenește de la viitoarea regină Elisabeta nu doar înfățișarea fizică - fruntea înaltă, obrajii purpurii și ochii de un albastru electrizant - ci și romantismul ei, ce avea să impresioneze o Europă întreagă. Fiece mirare sau exclamație a Măriucăi se transformă, pe dată, ca în basmele pe care i le citea mama sa, în poezie.
"Ce trandafirii îți sunt obrajii, mami! Oare ți i-a sărutat soarele?", îi spunea Elisabetei. "Mamă, sorește cerul!", striga, altă dată, plină de entuziasm, la vederea răsăritului lunii.
"Copilul Soare" vrea acasă
În primăvara lui 1873, pe când Itty abia împlinise trei ani, cuplul princiar o scoate pe micuță în lume. Din traseul lor european nu puteau lipsi vizitele la familiile lor din Neuwied și Krauchenweis. Deși e răsfățată ca o veritabilă prințesă de către bunica sa, la reședința de la Monrepos, numită "Segenhaus" ("Casa binecuvântărilor"), Măriuca se plictisește repede de scorțoșenia nobiliară germană. "Sonnenkind", "Copilul Soare", cum o strigă bunica din partea mamei, le pune imediat în vedere alor săi că vrea "acasă". "Îi e dor de țară. În fiecare zi spune: «Itty vrea să meagă acasă, la Bucuresci, unde e casa ei adevărată»", se amuză Elisabeta.
Pe drumul de întoarcere, Elisabeta și Carol sunt nevoiți să treacă prin Viena, pentru a vizita Expoziția universală, unde un portret al principesei reprezenta Principatele Române. Acolo, chiar în gară, micuța Maria are parte de o bucurie nemăsurată. Un grup de studenți români întâmpină familia princiară. Itty e fericită să audă vorbindu-se din nou românește. Împarte săruturi în toate părțile, însoțite de tradiționalul "Vreau ca toată lumea să fie fericită!". I se face și mai dor de prietenele ei de joacă românce, de la București. "Să mergem, mămică, să mergem la Bucuresci, într-o trăsură cu patru cai!", se entuziasmează Măriuca pe peronul gării vieneze.
În goana cailor struniți cu foc, un poștalion românesc avea să scurteze dorul micii principese, ducând familia princiară până la Sinaia. În vara lui 1873, mânăstirea prinde din nou viață. Principesa Măriuca își smotocește cu sârg câinele drag și își reia jocurile favorite, dintre care cel mai amuzant era cel "de-a surugiul". Itty era fermecată de costumația colorată a vizitiilor români pe care îi imita, purtând o veche pălărie a lui Carol, de care legase panglici tricolore. În ținută regulamentară, așa cum îi plăcea tatălui său, bântuia coridoarele mânăstirii, pocnind din bici și imitându-l, cu ton grav, pe sobrul Carol I: "Hai, la drum, Tudorache! Dă-i bice!". Principesa Maria se simte atât de în largul ei la Sinaia, în inima Munților Carpați, lângă pârâul Peleș, încât Carol I hotărăște să ridice chiar acolo reședința sa de vară. Dă imediat dispoziții să se treacă la treabă, apoi o ia în cârcă pe "Mariechen" și începe să-i povestească despre un palat cum nu s-a mai pomenit, un palat pe care ea, Prințesa Mariechen, îl va stăpâni, într-o bună zi...
Bucuria Crăciunului și Săptămâna Patimilor
"Aș vrea să călăresc pe o stea"
Iarna lui 1873 o prinde pe mica prințesă în "Bucuresci, adevărata casă a lui Itty". E un Crăciun de vis, de o frumusețe strălucitoare, cum aveau să îl creioneze ziarele timpului și memoriile contemporanilor. 14 brazi frumoși sunt împodobiți și strălucesc în lumină, în mijlocul sălii tronului. Elisabeta se străduiește din răsputeri ca totul să fie impecabil. Își dorește cel mai frumos Crăciun pentru Măriuca! Toată lumea bună a Capitalei Principatelor se înghesuie să ia parte la evenimentul în care, nu se putea altfel, Prințesa Itty e în centrul atenției. Împarte ea însăși cadouri pentru fetițele de la azil și se bucură exuberant la toate surprizele pe care i le pregătiseră cei dragi. Pentru prima oară în România, un mare brad e împodobit la Ateneu, iar sute de familii nevoiașe primesc cadouri din partea familiei princiare.
Iarna trece repede, iar Itty începe să viseze la Sinaia și la minunatele ei locuri de joacă de acolo. Dar reveriilor Măriucăi le ia locul, peste noapte, delirul. Pe 24 martie, cu o săptămână înainte de Paștele ortodox, prințesa e cuprinsă de friguri puternice. Toți se gândesc, îngrijorați, la epidemia de scarlatină care bântuie Capitala. Măriuca obișnuia să se joace mereu cu fetițele de pe la azilele pe care le vizita, în scopuri caritabile, alături de principesa Elisabeta. Cele mai sumbre temeri se adeveresc. Toate somitățile medicale de la București se strâng în camera micuței paciente în vârstă de 3 ani și jumătate. Diagnosticul sever nu e ascuns părinților, care însă nu își pierd niciun moment încrederea în Dumnezeu. Pe 27 martie, pe la ora 11 seara, Elisabeta și Carol sunt chemați la căpătâiul Mariei. Copilei îi e rău, e agitată și are crize de înăbușire. În Joia patimilor, în crucea nopții, doctorul curții trimite după ceilalți medici. Ora două o prinde pe prințesă sfârșită de boală în brațele bonei sale. "Stați cu mine, nu vreau să dorm. Dacă mă culc, adorm și nu mă mai trezesc", bâiguia fetița. Cere să i se dea să bea apă din Peleș, pârâiașul fermecat care îi fusese tovarăș de joacă toată vara trecută. Cu fiecare oră ce trece, puterile o părăsesc, iar zorii îi prind pe cei doi părinți, Elisabeta și Carol, îngenuncheați și plânși, la căpătâiul unicei lor fiice trecută în lumea de dincolo. "Mami, aș vrea să călăresc, odată, pe o stea!", îi spusese Itty Elisabetei, în febra zilelor de chin de dinaintea marelui zbor spre cer.
"Nu a murit, ci doarme"
Vestea morții principesei Maria îndoliază o țară întreagă și consternează toate marile case regale ale Europei. Micul coșciug, închis chiar a doua zi, e purtat pe brațe de însuși Carol, până la capela de la Cotroceni, unde Măriuca își primise botezul, în urmă cu mai puțin de patru ani. Nemângâiata principesă Elisabeta găsește, în toată durerea, puterea de a nu arunca cu pietre spre Dumnezeu. "Dumnezeu a luat-o la sine din pură bunătate. Îi voi fi veșnic recunoscătoare pentru fericirea de care am avut parte. Căci mai bine să mă transform în stâncă plângătoare, decât să nu fi fost niciodată mamă!". Zile în șir, Elisabeta și Carol pot fi văzuți jelind la mormântul acoperit cu un munte de flori. Așezat pe o încântătoare colină în parcul Cotrocenilor, pe locul mormântului Principesei Maria de România se ridică un impresionant mausoleu. O statuie a principesei, lucrată în marmură de sculptorul Karl Storck, amintea, pe vremuri, de luminoasa Itty. "Nu a murit, ci doarme", stătea scris, înaintea Primului Război Mondial, în loc de epitaf. Pe o placă de bronz, prinsă pe piatra de mormânt, era tipărită scrisoarea adresată de Carol I, prin intermediul premierului Lascăr Catargiu, poporului român, ca răspuns la miile de mesaje de condoleanțe. "Scumpul meu Președinte al Consiliului de Miniștri, Atotputernicul a mutat din această lume de suferință pe singurul și duios iubitul nostru copil. Dacă ar mai fi fost nevoie a Ne încredința de dragostea țărei către Noi, apoi nimic alt nu Ne-o putea dovedi mai mult ca aceste dureroase zile, în care sentimentele de compătimire sincere ale tuturor au fost ca o mângâiere în adânca Noastră jale. În asemenea împrejurări, simt un îndemn puternic a spune țărei Mele că, asemenea precum dânsa M'a sprijinit cu iubirea ei în momentele cele mai grele ale vieței Mele, asemenea și Eu Mă voi sili a-i întoarce cu prisos binele care Mi l'a făcut. Amintirea cea mai dulce, pe care repausata Noastră fiică Ne-a lăsat, ca un scump odor, este nemărginitul ei amor către patria în care s'a născut, amor care era atât de viu, încât chiar la frageda-i vârstă, în cea dintâi depărtare în streinătate, Ea se simți cuprinsă de dorul țărei. Legea copilei noastre, limba ce Ea vorbea, a dobândit o nouă sfințenie pentru Noi, căci fiecare cuvânt românesc Ne va fi de aici înainte un răsunet al acelui glas pe care nu-l vom mai auzi pe pământ. Dumineca Pascelor, 31 Martie 1874. Carol".
*
"Dacă în aceste dureri există o mângâiere, aceea este că un popor întreg plânge cu lacrimi, la groapa iubită: cineva își poate cu greu face o idee de așa condoleanțe, de care am fost noi părtași în timpul acesta, de nu mai erau partide, nici dușmănii, toate patimile amuțiseră; fiindcă copila noastră, cu ochii ei rupți din soare și vocea ei de sonoritatea clopotului, a încântat pe toți", îi scria, emoționat, Carol I, împăratului Germaniei. Poate că, într-un fel, piatra de mormânt a micuței Măriuca a fost, ca-n legenda Meșterului Manole (atât de dragă sufletului Reginei Elisabeta), chiar piatra de temelie a României moderne. Pământul în care a fost îngropată prințesa a devenit, sfințit de lacrimile și de rugile tânărului cuplu princiar, adevărata lor țară, căreia aveau să i se dedice cu râvna și cu grija unor părinți. Devenit rege, după Războiul de Independență, Carol I nu s-a abătut nicio clipă de la jurământul încrustat pe mormântul micuței sale Mariechen.
Speranțe deșarte
Deși moartea Mariei i-a înstrăinat multă vreme, Regina Elisabeta și Regele Carol I nu au încetat să spere că vor mai avea copii. Însemnările din jurnalul Regelui lasă să se întrevadă această speranță, deși cei doi nu mai erau chiar tineri. La 29 iulie 1883, regele crede că Elisabeta e însărcinată, fără urmări. Era anul când regina împlinea deja 40 de ani, regele fiind cu patru ani mai în vârstă. În primăvara lui 1884, el consemnează, vizibil dezamăgit, o nouă "sarcină falsă". Câteva luni mai târziu, la fel. Aceeași scenă se repetă în septembrie 1885. În cele din urmă, Elisabeta se dedică cu totul scrisului, devenind o vedetă a epocii sale. Cele mai izbutite încercări literare ale lui Carmen Sylva, cum își va spune regina, rămân, susțin criticii, paginile dedicate iubitei sale Itty. La rândul său, fidel dictonului "Nimic pentru mine, totul pentru țară", Carol se îngroapă de viu în proiectul construcției României moderne. În lipsa unui urmaș direct, îl alege pe Ferdinand, nepotul său de frate, pentru a-i succeda la tron.
Mormântul Mariei
La Neuwied, în cimitir,
Zac înșirați copiii
Ca apa curge vremea-ncet -
Melancolie de poet
În prada nostalgiei.
În râul care trece lin
O piatră: mi-e durerea -
Mario, ochi-ți n-am uitat,
Frumoși ca cerul înstelat,
În ei mi-e mângâierea.
Am plâns de dorul lor atât
Și mâna-mi haina rupt-a,
Iar dragostea a viețuit, -
Doar tinerețea mi-a murit;
Amară mi-a fost lupta.
Al vieții farmec mi-ai răpit
În groapa ce te ține
Stingheră sunt, fără noroc;
Ah! Stinge al vieții mele foc
Și cheamă-mă la tine!
De atâtea ori...
De atâtea ori spre odăița
Copilei mă întorc privind -
Tresar și vreau să plec să prind
Că-n fugă iar intră fetița
Pe larga ușă chicotind.
N-aș întreba ce dor te poartă
Și n-aș șopti nici un cuvânt
Spre a nu te risipi în vânt,
Dar aș uita că tu ești moartă
Și moartă aș crede eu că sunt.
Mi-ai face un semn ca din aripă
Și iar ar trebui să pleci -
Eu te-aș privi cu ochii reci,
Dar vai, m-aș sătura pe clipă
De tine cea pierdută-n veci.
(Poezii de Carmen Sylva, pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, în traducerea din germană a lui George Coșbuc)
Bibliografie: textul a fost realizat pe baza jurnalelor, însemnărilor și memoriilor Reginei Elisabeta, ale Regelui Carol, ale istoricului Alexandru Tzigara-Samurcaș și a biografiei "Carmen Sylva, uimitoarea regină a României", de Gabriel Badea-Păun.