Așa a ajuns să învingă timpul și, în cele din urmă, să îl stăpânească, iar încercările vieții, anii în care a fost urmărit de fosta Securitate, apoi închis în temnițe comuniste, să nu-și lase urmele hâde pe el. Dacă nu ar fi picioarele, "care atunci când suferă e vai de cap", glumește părintele, picioarele chinuite de vârstă și de reumatism, nu aș avea cum să știu că părintele bate spre suta de ani și că au trecut două decenii deja, de când l-am văzut întâia dată slujind în altarul Bisericii Sfântul Silvestru. Părintele e neschimbat, dar nu pentru că are vreun stil secret de viață, ci pentru că, la fel ca toți duhovnicii mari, slujește și acum cu o precizie de ceasornic elvețian, la fel ca în anii din tinerețe. Ore întregi petrece în biserică, la spovedanie sau la slujbe, în picioare sau în genunchi, bucuros că, în felul acesta, șade lângă Domnul. Iar acum, la fel ca tot creștinul român, părintele Nicolae Bordașiu se pregătește de Crăciun. Și a primit să ne fie călăuză spre porțile lui.
Cine adună la tinerețe are la bătrânețe
Părintele Bordașiu își amintește limpede anii copilăriei, de parcă s-ar fi întâmplat mai ieri. Cuvintele lui curg încetișor între noi, zăgăzuite de emoția care le însoțește. Din timp în timp, când imaginile invocate cheamă chipuri de oameni dragi, plecați în lumea cealaltă, vocea îi tremură, înecată de lacrimi.
Văd și eu, aievea, pregătirile pentru mersul cu Viflaimul, o mică piesă de teatru jucată de copii și care închipuia Nașterea lui Hristos. Nicolae își meșterea o biserică mică, din scândurele, pe care le acoperea cu hârtie. Fără acest sfânt lăcaș în miniatură, nici că te puteai gândi să intri într-o ceată de colindători. Odată meșterită, băiatul ducea biserica cea micuță la biserica cea mare, a satului, unde tatăl, care era preot și învățător, o binecuvânta. Abia apoi puteau pleca cetele de copii să colinde cu Viflaimul prin sat.
"În fiecare gospodărie în care intram, copiii care îi jucau pe ciobani și care purtau cojoace mari, de lână întoarsă, se culcau pe pământ și apoi apărea «îngerul» care le spunea: «Scoală, ciobane, nu mai dormi,/ Că somnul nu-ți va folosi./ Ci mergi la Viflaim degrabă./ O, păstorule, te-ntreabă/ Și acolo vei afla că s-a născut Mesia». Și răspundea ciobanul și ceilalți: «Ciudat vis am visat,/ De îndat' ce m-am culcat:/ Se făcea că Cerul s-a deschis./ Să mergem, că nu e vis!»".
Părintele se oprește și îmi apasă mâna. Tăcerea lăsată între noi este densă și ne unește inimile. Bănuiesc că e copleșit de amintirile încă atât de vii.
"Când mergeam cu colindul sau cu Viflaimul eram cu adevărat vrăjit, într-o stare de euforie copilărească. Noi nu ne puneam întrebările pe care astăzi și le pun până și copiii: dacă există Moș Nicolae, Moș Crăciun... Întrebări auzite, probabil, de la alții, de la unii care au drept scop să risipească acest farmec al copilăriei și își cresc pruncii mai realist, mai materialist. Pentru mine, Crăciunul era o realitate adâncă. Și atunci când am crescut mare și s-au destrămat visele copilăriei, eu, unul, nu le-am lepădat, ci le-am păstrat cu frumusețea lor de altădată, chiar dacă astăzi nu mai sunt împrejurările de atunci. Toate câte se întâmplau în satul meu din Ardeal în acele timpuri îl făceau prezent pe Iisus și de aceea obiceiurile erau pline de bucurie și farmec. Nu o să uit niciodată orația de binecuvântare a colacului, pe care gazdele îl dădeau colindătorilor mai în vârstă. Îi spuneau «colac frumos, din pielița lui Hristos!» Ca să ai tradiții, trebuie să te străduiești să le păstrezi. În popor se spune că cine adună la tinerețe are la bătrânețe. Așa e și cu toate tradițiile care ne adună bucuria de Crăciun. Dacă te vei strădui să le cultivi, le vei avea întotdeauna."
"Dintre toate formele de pregătire a Crăciunului, cele mai importante sunt postul și rugăciunea"
- Părinte Nicolae, cine vrea să ajungă la bucuria adevărată a Crăciunului are nevoie de-un drum. Urcă spre Crăciun ca pe-o scară. Deși prima treaptă a fost depășită deja, aș vrea să recapitulăm câteva înțelesuri. V-aș ruga să vorbiți despre postul Crăciunului, ce rost are el în sărbătoarea pe care o așteptăm?
- Pentru fiecare om pătruns de credința că Iisus este Fiul lui Dumnezeu venit printre noi ca să ne mântuiască, întâlnirea cu El e cel mai frumos lucru de pe pământ. Ne putem întâlni cu Hristos nu numai în biserică, prin Sfânta Împărtășanie, ci și în viața de zi cu zi, în fiecare clipă a vieții noastre, "în toată vremea și în tot locul". Domnul stă la ușa inimii și bate, dar ca să poată intra, întâi trebuie să-I facem loc. Nu-L putem chema într-o cameră murdară și aflată în dezordine, într-un suflet răvășit de patimi, ci trebuie să-I facem o primire așa cum I se cuvine lui Dumnezeu! După părerea mea, dintre toate formele de pregătire a Crăciunului, cele mai frumoase sunt postul și rugăciunea. În vremea în care ne găsim acum, apropiindu-ne de sărbătoarea Nașterii Domnului, trebuie să facem multă curățenie în viața noastră, curățenie fizică și spirituală.
Postul, sub aspectul său fizic, material, nu este ceea ce spun unii că ar fi, un fel de dietă, o prescripție medicală, deși e adevărat că el are și foloase pentru sănătatea omului. Am văzut că au început să apară și cărți pe această temă. Recent am citit Postul negru, o nouă terapie, de Thierry de Lestrade, o carte care pune problema vindecării prin post, terapii care sunt benefice sănătății. Dar dacă te abții doar de la mâncărurile de dulce, nu se poate spune că postești, pentru că pe lângă această abstinență fizică e nevoie și de o abstinență morală, în care trebuie să îți pui întrebări cu privire la fiecare faptă pe care o faci, să te gândești dacă ea se înscrie sau nu pe drumul postului. Postul te pregătește pentru a-L merita pe Hristos. Pentru a sta-n fața Lui, în cămașa albă a curăției totale sufletești și trupești. Din punct de vedere religios, aceste aspecte ale vieții de postitor trebuie să fie îngemănate: postul fizic, dublat de postul moral sau psihologic - abia atunci cu adevărat te pregătești de sărbătoare. În timpul acesta, după cum spun medicii, trebuie să te cureți nu numai de toxinele acumulate în trup, ci și de «toxinele» sufletești pe care ți le poate aduce indirect un fel de hrană îmbelșugată, care îți dăunează, uneori, nu numai fizic, ci și spiritual. Deci, dacă te abții de la alimente, trebuie neapărat să te abții și de la orice fapte rele, și abia atunci te găsești pe drumul pregătirii pentru sărbătoarea aceasta a Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos care este plină de bucurie. Dar reținerea de la alimente e mai ușoară, pe când pregătirea sufletească e mai grea. Mai ales în lumea de azi este o nevoință pentru fiecare dintre noi, o luptă, pentru a ne deschide inima spre praznicul Crăciunului.
"Când colinzi, ești contemporan cu Iisus"
- În tradiția românească nu există Crăciun care să nu fie vestit și însoțit de colinde. Cântecele acestea străvechi fac parte, și ele, din "școala Crăciunului"? Apropie taina sărbătorii de noi?
- Pentru noi, românii, venirea Mântuitorului pe lume, eveniment care a despicat istoria în două, a fost o mare bucurie, și aș putea spune că s-a înscris în aspectul ancestral al vieții noastre. Nu găsim peste tot ceea ce găsim la poporul român; nu peste tot oamenii au receptat, în viața lor spirituală, evenimentul acesta al Întrupării cum s-a receptat în sânul neamului nostru. La strămoșii noștri daci, Sfântul Apostol Andrei și misionarii creștini au găsit un fond aperceptiv pe care s-a instalat atât de bine învățătura creștină, încât ea s-a contopit cu formarea noastră ca popor. Religia dacilor era o formă de viață spirituală în care, am putea spune, Îl așteptau pe Mântuitorul fără conștiința unei legături cu poporul evreu sau cu Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. Când întâlnirea cu Hristos s-a produs, ea a generat o mare bucurie, care s-a revărsat mai ales în poezie și cântare. Așa au luat naștere colindele noastre, care sunt foarte vechi. Noi spunem că poporul român are o creație muzicală specifică: doina, în care își cântă și bucuria, dar și durerea. Aș îndrăzni să văd în colinde o adaptare a doinelor la bucuria Crăciunului. Dacă doinele exprimă de multe ori durerea, colindele sunt pline numai de lumină, de duioșie. Întotdeauna, noi, românii, am trăit Nașterea și toate marile praznice ale Bisericii la modul prezent. Nu ne-am raportat la ele ca la o serie de evenimente petrecute cândva, într-un trecut îndepărtat, ci la o prezență reală, concretă, a Mântuitorului în viața noastră de fiecare zi. Altfel nu s-ar fi născut colindele, fiindcă trăirea a ceea ce ele cuprind arată că, atunci când le cânți, ești contemporan cu Iisus. Toate se petrec acum, nu odinioară. De aceea se și spune: "Nouă azi ne-a răsărit, Domnul Iisus Hristos,/ Mesia cel mult dorit, Domnul Iisus Hristos" sau "Veniți astăzi, fraților, să săltăm,/ Pe Iisus Mântuitorul să-L lăudăm!". Asta arată o reactualizare a bucuriei din noaptea când Mântuitorul S-a născut la Betleem și au venit păstorii să i se închine. Și asta e un specific al nostru, al românilor.
- Tragedia este că aceste colinde străvechi tind să dispară în orașe, înlocuite cu colinde de import. Și odată cu ele piere și colindatul, care se mai aude (dacă se-aude!) doar la televizor. Poate fi reînviată tradiția colindelor românești? E de ajuns să le ascultăm acasă, în tihnă, recreând astfel Crăciunul de odinioară?
- Știți cum zice Eminescu: "Și cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier." Străinătatea, care are alte forme de trăire și de cultură decât noi, caută să înlocuiască colindele, uneori conștient și intenționat, alteori inconștient. Este o anumită formă de civilizație de import care caută să înlocuiască manifestarea spirituală specifică sărbătorilor pe care o trăiau românii mai demult. Dar cei care simt și acum prezența Mântuitorului, cei care se simt și acum români, înscriși pe făgașul acesta de bucurie, exprimat de colinde, le retrăiesc și le cultivă; nu lasă ca muzica aceasta metalică, atât de prezentă în viața tinerilor de astăzi, să șteargă sentimentul de apartenență la poporul român, cultivat printr-o noblețe naturală. Mai există și astăzi grupuri care, îmbrăcate în costume tradiționale românești, colindă prin Transilvania, Maramureș, Muntenia sau Bucovina. Chiar ieri am ascultat un grup din apropiere de Lehliu, tineri îmbrăcați în costum popular românesc, cântând atât de frumos colinde, încât mi-au înflorit inima. Acest fapt ar trebui să fie - și este, de altfel - cultivat, mai ales de Biserică prin parohiile de la țară și de la oraș. La noi, la Sfântul Silvestru, pregătirea pentru sărbătoarea Nașterii Domnului începe cu colinde pe care le cântăm și în biserică, dar și în afara ei, pentru că se antrenează toată lumea. Când ne pregătim de Crăciun, tocmai în acest fel ne putem apropia unii de alții, cântând colindele, reînviindu-le în viața noastră cotidiană. Se trăiește atât de frumos în familie sentimentul pe care îl cuprinde oricare dintre colinde! Ele îi adună întotdeauna pe oameni împreună. Și dacă ajung să poată cânta împreună înseamnă că se și bucură împreună, iar în jurul lor se țese o atmosferă prielnică unei sărbători luminoase, cum e Crăciunul.
Așadar, nu avem voie să lăsăm să moară colindele, iar aici, Biserica are un cuvânt greu de spus. Lăsându-le să se piardă, se pierde din însăși structura vieții noastre sufletești. Colindele sunt o formă de întărire spirituală. Istoria este un îndrumător pentru viață, și dacă pe parcursul istoriei poporului nostru doina și colindul au fost îngemănate cu viața lui, așa ar trebui să fie și pe mai departe. Așa vom dăinui, fiindcă din adâncul istoriei ne tragem seva spre a ne orienta către viitorul nostru, care ar trebui să fie tot așa de luminos și de frumos cum a fost al celor care, bunăoară, acum 100 de ani, au realizat Marea Unire. În ciuda despărțirilor politice, a granițelor care-i separau, oriunde au fost, românii au cântat aceleași colinde, pentru că au avut aceeași credință și au vorbit aceeași limbă.
"Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor"
- Bucuria Crăciunului este de o mie de ori mai vie și luminoasă, când e sărbătorită în familie. La români, Crăciunul a fost totdeauna o sărbătoare "de neam". Mai există azi această coeziune? Mai pot fi ținuți în ea și copiii?
- Aveți dreptate când spuneți despre Crăciun că este o sărbătoare a familiei. Se simte asta și din pregătirile pe care le facem, cu cadouri și mese mai bogate, în jurul cărora ne strângem cu toții. Însă n-ar trebui să rămânem doar la aspectul acesta material al cadourilor pe care ni le facem unii altora cu acest prilej, ci să încercăm să trăim profund iubirea din familie. Iisus Hristos S-a născut într-o familie modestă și numeroasă, pentru că Iosif era văduv când s-a logodit cu Fecioara Maria, și a avut copii și din altă căsătorie, care au avut la rândul lor copii. Iar când Mântuitorul a venit pe pământ, a trăit în bucuria acestei familii mari. Conștientizând bucuria aceasta, trăind-o fiecare, în familia lui, să ne adunăm, să ne sprijinim unii pe alții, ca în bucurie să ne întâlnim toți cu Domnul Iisus Hristos.
Nădejdea mea este că niciunul dintre tinerii noștri nu este atât de îndepărtat de familie, încât să se rupă de ea. Iar dacă are responsabilitate morală, fiecare tânăr își privește părintele, bunicul, ca și cum s-ar privi pe el însuși la senectute. Și în acest respect, dacă îi cuprinde în mod creștinesc pe cei mai în vârstă din neam, îi cuprinde și în dragostea lui, care trebuie să fie mai puternică decât oricare altă formă de manifestare. Ar trebuie să privim la fiecare membru al familiei noastre, ca și cum ar fi o părticică din viața noastră care s-a unit cu Hristos prin botez. Și tineri, și bătrâni, toți suntem în Trupul de taină al Domnului, care este Biserica. De aceea zice Mântuitorul: "Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor." N-a spus că e vorba de familie, dar unirea a doi sau trei e de obicei mai puternică în familie. De aceea este de recomandat ca în fiecare casă, în fiecare seară, familia să se adune împreună ca să se roage și, fiind doi sau trei laolaltă, vine la ei Hristos Domnul. Și atunci bucuria Crăciunului îi va inunda, cu siguranță, iar modestia, simplitatea vieții creștine, dragostea ei, îi vor face pe toți credincioșii să trăiască puternic un sentiment de unire cu Dumnezeu în fiecare clipă.