RĂZVAN VOICULESCU - "Îmi plac foarte mult aceste două cuvinte românești, DOR și ROST"

Un magician al fotografiei

"Din sat în sat și din ușă în ușă"

- Recent, în fața unei săli arhipline, v-ați lansat ultimul album de fotografii, intitulat "Dor de rost". Apărut în condiții grafice excepționale, el cuprinde portrete de țărani și de meșteșugari, ultimii păs­tră­tori ai tradițiilor românești. Ce v-a determinat să vă întoarceți obiectivul aparatului de fotografiat spre trecut?

- Îmi plac foarte mult aceste două cuvinte ro­mâ­nești, "dor" și "rost". Titlul explică, într-o bună mă­sură, și de ce am vrut să realizez acest proiect: am ple­cat în căutarea rostului meu. A fost un dor... greu de explicat, pen­tru că provin din bunici și părinți năs­cuți la oraș, dar cu atât mai fascinant mi s-a părut satul. Dorința mea a fost, mai degrabă, de a cunoaște și întâlni oameni care vorbesc simplu și care încă tră­iesc după vechea orânduire a bătrâ­nilor. De a mă încărca cu o stare de bine, ce vine din felul lor în­țe­lept de a înțelege viața.

- Albumul e o superbă cronică în imagini a ulti­milor meșteri - țăranii din toate zonele României. Cum ați aflat de ei?

- Am mers din sat în sat și din ușă în ușă. Faptul că știau să facă ceva, un anumit meșteșug, era important, dar nu era o condiție esențială. Importantă era rânduiala universului din jurul lor și dorința de-a transmite înțelegerea lor asupra vieții. Pe oamenii care vor să dea mai departe ceea ce au și ce știu, eu îi consider extrem de valoroși. Nu putem trăi egoist, strict pentru noi și pentru familia noastră, trebuie să știm și să dăm, să fim generoși. Acestor oameni le păsa de comunitatea în care trăiau, voiau să le fie celor din jur de folos. Vorba lor despre ceilalți avea o anumită apăsare, simțeai respect. În epoca asta a multinaționalelor, în care poate câștigi un ban, dar rămâi în anonimat, un număr, vorba lor atentă cu cei printre care trăiau m-a impresionat, m-a pus pe gânduri. De multe ori ni se întâmplă să vedem ceva deosebit, fie că e un om, o situație sau un peisaj, dar ne mirăm și trecem mai departe. Stai un pic omule! În­cearcă să înțelegi ce ai văzut și ce înseamnă. Nu e de ajuns să zici "Uau!". Reflectează. Și am mai observat ceva frumos. Te lăsau să analizezi singur, nu îți impuneau cum să gândești. Spuneau: "Cred că acolo îi place oiței mele cel mai mult". Îți lăsau plă­ce­rea să te gândești tu dacă oița aia stă cel mai bine acolo sau nu. Sigur, e un exemplu banal, dar plin de sens.

- Ați transformat niște oameni normali și simpli, în vedete. A fost o colaborare ușoară?

- Ei sunt vedetele mele. De multe ori mi se întâmpla să merg acasă la ei cu aparatură, cu stative, cu lumini, cu echipa de filmare, câteodată, și asta însemna alți oameni, alte lumini, deci, o întreagă desfășurare de forțe. Și ei îmi spuneau, liniștiți și calmi: "Mă iertați, da' eu nu mai pot sta, a venit vaca!". Am fost uimit de cât de frumoasă e viața lor, cu toată sărăcia în care trăiesc, pentru că cei mai mulți o duc foarte greu. Există în oamenii aceștia un echilibru foarte frumos. Un echilibru între toate elementele vieții lor, animale, pământ, muncă sau casă. Este o rânduire a vieții pe care noi nu o mai avem, am pierdut-o între marketing și poziții sociale.

O lecție de viață

- Oare cum și-au păstrat țăranii români liniștea, seninătatea și echilibrul, în lumea nebună care pare să ne înghită pe toți?

- O parte a răspunsului este munca. O muncă foarte dură, foarte grea. Dar până la urmă, ăsta este universul în care au crescut și s-au maturizat și în care or să moară. Nu îi interesează alt univers. Este o dovadă că, de fapt, avem nevoie de foarte puțin ca să ne fie bine. Cui vrea să vadă și să înțeleagă, oa­menii ăștia dau o adevărată lecție de viață. Au foarte puțin, probabil două încălțări, două cămăși și o haină și o vacă și două oi. Și cu toa­te astea, fruntea lor e se­nină. Deși viața lor e dură, ei au o seninătate pe chip. Își duc viața de zi cu zi foarte greu. La ei încă există noțiunea de troc, pentru că banii sunt foar­te pu­țini, sau de "muncă pen­tru muncă". "Tu mă ajuți la săpat și eu te ajut la cules sau la cosit; tu ai plugul, eu am calul și lucrăm îm­pre­ună". La oraș, asemenea lucruri sunt de neima­ginat. Ar trebui să învățăm măcar principiul lor de viață, că de aplicat nu putem să îl aplicăm ca ei, ci ca niște orășeni. Dacă am putea să facem asta, ar fi extraordinar! Privind de acolo, din lumea lor către lumea noastră, îmi pare că lumea noastră va fi ani­hilată de dorința nesăbuită de a avea, deși, câteodată, nu ai ce să faci cu ceea ce ai. Ei sunt orientați sau ghidați după "a fi", după a exista, nu după "a avea". Noi trăim într-o nebunie continuă, legată de contul din bancă și de mașina pe care o avem (neapărat ultimul model!). Și, din păcate, ge­nerația tânără este tot mai antrenată, tot mai atrasă în această marketizare a vieții, mai ales de când avem acest ac­ces la internet, unde este foarte multă infor­mație dar, din ne­fe­ricire, mulți nu știu ce să facă cu ea și îi dau un sens greșit sau chiar periculos.

"Fă, tu, rostul zilei!"

- Ce sens are atunci să vor­bim despre rost, în această lume aflată în plină viteză, interesată ex­clusiv "de-a avea"? Poate fi oprită, întoarsă din drum?

- Are sens, dacă acceptăm, de exemplu, că din seara lansării, unde au fost aproape șapte sute de oa­meni, pleacă măcar unul marcat de vorbele înțelepte ale lui Leșe, care spunea, așa de adevărat, că tu ești cel care faci rostul zilei, nu trebuie să lași ziua să îți facă ea rostul. Poate din cei prezenți acolo măcar unul își va face un sfârșit de săptămână "românesc", prin satele și pe la oamenii fotografiați de mine, și va avea deschiderea nu doar să-i vadă, ci și să îi asculte. Dacă din astfel de întâlniri, măcar un singur om o să plece mai bogat sufletește, are sens. De la un om în sus câștigat, are sens. Eu am avut doar un mesaj de transmis și poate cineva l-a recepționat.

- Viața aceasta la țară, așa cum arată ea în fotografiile din album, are vreo șansă de a rezista în timp?

- Nicio șansă. Se petrece același proces de mo­dernizare, și la noi, care a existat și în vest, în anii 50-60, și care i-a transformat pe țărani în fer­mieri. Oc­cidentalii nu mai au sate. Trăiesc în niște orășele mo­dernizate. Tot ce le-a rămas sunt grădinile. Tră­iesc acolo ca la oraș. Că la nivel de comunitate se cunosc între ei, nici nu mai este așa de relevant, pentru că toți sunt legați la internet, au mașini și cumpără de la supermarket. Sunt niște orășeni în orășele mai mici, care au, însă, în planurile lor de conservare, eve­nimente sau proiecte pentru a se păstra tradițiile. Sigur, la nivel de patrimoniu... Și în timp ce noi chiar am putea să păstrăm tradiții încă vii, ei au fost obli­gați, pe alocuri, să le reinventeze, pentru că nu le mai aveau deloc. Noi încă le mai avem. Satul româ­nesc, deși zguduit se­ver din prin­ci­piile sale de viață, din cauza co­mu­niș­ti­lor și a de­ce­niilor post-de­cem­bris­te, încă și-a păs­trat mo­lecula de bază.

Meditație în sicriu

- Dintre per­so­na­jele albumului există vreunul care v-a ins­pirat mai mult, sau vă este mai drag?

- Dragi îmi sunt toți... Dacă ar fi să spun... poate l-aș a­min­­ti pe unul dintre ei care avea o incredibilă pre­cizie de lovire a lem­nului. Un soi de mate­ma­tician. El nu voia să facă sculptură, voia doar să reali­zeze în lemn anumite forme geometrice tradiționale, și îi reușeau. Era tipul de autodidact, nu știa foarte bine cum să combine elementele pe care le moștenise de la bunici sau de la bătrânii satului sau de la nu știu ce târg. Per total, însă, avea o cultură impresionantă, pentru cele zece clase ale sale. Trăia într-un sat destul de izolat, unde își făcuse în casă un univers al lui, în sine. Făcea și drâmbe, un instrument pe cât de simplu pe atât de răscolitor, cu o vibrație extraordinară. Și mai avea o nebunie: făcea tocuri de uși decorate superb. Erau atât de frumoase, încât ușa nu mai avea nevoie să fie împodobită și nici peretele nu mai avea nevoie de alt­ceva. Este ceva unic, de o frumusețe impre­sio­nantă. Am mai văzut uși sculptate, dar așa nu! Făcea stâlpi, piramide, miniaturi extraordinare de case țărănești. Un alt personaj este "dacul liber", cum își spune el însuși, lucrează în metal. Mi-au atras atenția la el niște vase de inspirație otomană, cred, cu gâturi lungi și margini foarte țuguiate. Lovea altfel alama decât un căldărar și simțea metalul. Punea mâna pe vasul lui și îl simțea fără să îl vadă. Mai bine zis, vedea cu mâinile, era de-ajuns să pipăie sau mai degrabă să mângâie un astfel de obiect și își dădea seama ce mai are de făcut. El mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte. Mi-a spus: "Omul care are curaj este omul care știe să își privească moartea în față". Avea în pod un sicriu în care, din când în când, se așeza și medita. Asta ne întoarce, de fapt, la discuția despre rost. Când ți-ai găsit rostul și ți l-ai împlinit, moartea nu e decât, așa cum spuneau bătrânii, o trecere, un alt moment al vieții, nu ți-e teamă de ea. E o împlinire interioară, pe care odată ce ai atins-o, nu ți-o mai poate zdruncina nimeni. Asta căutăm, și unii avem șansa să și găsim. Putem avea momente de bucurie și de fericire, dar ele pot fi conjuncturale, pot dispărea sau apărea la fel de repede. Dar odată găsit rostul, ăsta nu mai poate să dispară. Rostul e o punte între viață și moarte, pe care nu toată lumea știe să o găsească. Se poa­te întâm­pla, de multe ori, să murim tâm­piți, fără să avem șansa de a găsi aceas­tă punte, nu mai vorbesc să știm să o și tre­cem. Dar e im­portant să știm, măcar, cum să ne dăm o șansă nouă înșine. E foarte important să știi să îți dai o șansă.

Cum fotografiezi sufletul?

- Când vă dați seama că un portret e reușit? Ce contează mai mult: un detaliu, o atitudine, lumina?

- Pentru mine, portretul reușit este cel care, anticipând secunda următoare, sur­prinde ceva din sufletul personajului. Când un aparat de fotografiat stă fixat pe figura unui om, acesta va avea un fel de clopoțel care îi sună mereu și îl atenționează: "Vezi cum arăți! Vezi ce faci!". Și, mai mult sau mai puțin, acel om va încerca să își adap­teze gestica și figura, să "dea" mai bine. Este un reflex involuntar, câteodată. Și-atunci, personajul iese din el însuși, nu mai este el, cel de toate zilele, care de fapt mă interesează pe mine. Câteodată, începi să lucrezi cu el și vorbești cu el, bei un pahar de vin, că altfel nu poți să mergi și să scoți aparatul - "hai să îți fac o poză" - că numai la poza de buletin se face așa ceva, e o tâm­penie. Cu tine în față, personajul e aproape ca la psiholog, trebuie să îl lași să se des­chidă către tine, pentru că momentul în care scoți aparatul de fotografiat e unul foarte complicat, omul din fața ta se schim­bă în momentul ăla. Ei bine, când simți că în următoarea fracțiune de secundă urmea­ză ca el să aibă trecerea dintre cele două stări (se creează o fantă atunci, o fereastră care ține cât un crâmpei de secundă), poți vedea înăuntru, în acel om. Atunci este clipa efemeră în care trebuie să apeși pe buton. Trebuie să știi când urmează să se întâmple, ca să poți surprinde acel moment. Ăsta este un fel de a face un portret și de a scor­moni în sufletul oamenilor, pentru a-l arăta al­tora. Apoi, îmi mai place și un altfel de portret: prin­tr-o compoziție faină, să pui în valoare un gest de-al lui, o mimică, o poziție sau un decor, care, împreună, dau sentimentul că toate converg către sufletul lui. Fiecare îți arată o părticică mică din sufletul lui. Ele se unesc în această stare de spirit, care e în perpetuă mișcare. Astea sunt portretele pe care îmi place mie să le fac și se adresează celor ce știu să priveas­că. Nu tre­buie să fii fotograf ca să înțe­legi o astfel de foto­grafie, e de ajuns să știi să pri­vești. E o diferență față de fotografia jurnalistică, pentru că în reportaj, ima­ginea, cu toate imper­fec­țiunile ei, are valoare nu pen­tru compoziție sau culoa­re sau altceva, ci pentru spec­tacolul vieții pe care îl surprinde.

- Fotografiile pe care le faceți, meseria aceasta, dau vieții dvs. un rost? În viața dvs. fotografia este un rost, sau e doar un mijloc către adevăratul rost?

- Fără aparatul meu și fără să fac fotografie aș simți că mor. Mă ajută enorm să ajung în stările mele de bine sufletesc și să înțeleg ce este în jurul meu, deci să mă apropii de un rost. Apa­ratul e, până la ur­mă, ca un penel, mă ajută să intru într-o stare de spi­rit care nici nu contează, în final, dacă va da o fo­to­gra­fie bună sau nu, pen­tru că ceea ce contează e sta­rea. Te înde­păr­tează de lume, nu mai auzi, pe lân­gă tine sunt oameni, dar tu nu mai vezi nimic, urmărești un subiect sau descoperi un subiect, și această căutare este, de fapt, pur interioară. Cauți cu ochiul și cu inima ceea ce îți place, nu cu apa­ra­tul. Aparatul de fotografiat este acolo doar ca să facă la final un click, încercând să imortalizeze momentul culminant al căutării tale. Un fotograf nu are nevoie de un aparat ca să facă o foto­gra­fie, ci doar ca să dovedească lumii că a gândit-o bine.

Pact cu singurătatea

- Cum a început pasiunea fotografiei? Dragoste la prima vedere?

- A venit de la sine, brusc, în anul trei de liceu. Prima fotografie a fost cea a câinelui nostru. L-am pus pe fratele meu să îi arunce un băț și l-am foto­gra­fiat cu urechile fluturând și alergând fericit. M-am apucat să developez, și acolo, în camera obscură, mi-am dat seama că este ceva, un mister în toată treaba asta. Și de atunci nu m-am mai oprit. Sigur, nu pot să spun că aparatul e prelungirea mâinii mele, dar e o neliniște când nu îl am cu mine, mai ales când ies din București. Sper să și mor cu această neliniște. Pasiunea asta nu s-a răcit niciodată. Tot timpul îmi bâzâie capul cu ce aș putea să fac, dar și cu ce am făcut și mi-a ieșit prost și vreau să înțeleg de ce a ieșit prost și cum pot să îndrept lucrurile data viitoare. E nevoie și de sacrificii, firește. De exemplu, ai nevoie de singurătate. De cele mai multe ori, călătoresc singur, ca să nu îi sâcâi pe ceilalți, cu opririle mele. De regulă, trebuie să fii singur. E o sevă care te alimentează. Așa e căutarea asta cu ochiul, ești într-o anumită stare, ai nevoie de o anumită stare pe care nu poți să o împarți cu altcineva, de-asta, eu nu cred deloc în lucrul cu cârdul, așa-zisul lucru în echipă. Am și eu cursanți, mergem împreună pe teren, dar doar până la locul respectiv. De-acolo mai departe, fiecare e pe cont propriu, e liber și singur să își găsească starea și subiectul imaginilor. Le las timpul lor, cât au nevoie. Le spun să nu vină la mine cu luciul apei, apus de soare sau cu fluturelul care zboară pe nu mai știu ce floare. Îi rog să vină la mine cu ceva serios, din care să îmi dau seama că au gândit înainte de a apăsa pe buton, îi rog să vină cu lucruri complicate.

- Ce înseamnă lucruri complicate în fotografie?

- Fără pictorii impresioniști nu am fi avut fotografie, ei sunt reperul. Ei au fost primii fotografi ai lumii, numai că nu au avut aparat. Și dacă ne uităm mai atent la lucrările lui Breugel cel Bătrân, ai senti­men­tul că el a fost primul fotoreporter al lumii, parcă a fost în satele olandeze și le-a fotografiat pentru eternitate. Și le zic: ima­ginați-vă că aveți o cameră fără feres­tre, doar cu o ușă, un bec și un scaun și, por­nind de la astea, vă rog să îmi faceți o com­po­ziție într-o imagine. N-ai lumini de stu­dio, cu care să modelezi, și atunci te descurci cu ce ai și devine foarte complicat totul. Asta este să îți pui problema foto­grafiei. Că altfel, să fotografiezi peisaje fru­­moa­se... Așa și? Le-a făcut toată lumea pe alea! Sunt banale! Alea nu sunt niște fotografii, sunt niște poze simpatice.

- Aș vrea să revenim la seara în care v-ați lansat albumul. O sală cu can­de­labre de cristal, din lu­xo­sul hotel Mar­riott, plină ochi de sute de oameni bine îmbrăcați, veniți să vadă fotografii cu ță­rani pot­co­vari, fierari, curelari, căl­dă­rari... Cine sunt? De unde au răsărit?

- Cred că este un public care, nu știu cât de mult, își caută rădăcinile, dar este doritor de adevăr și de au­tentic. Sunt oa­meni veniți să vadă tradițiile și altfel decât la televizor sau în imagini banale. Unii au venit, poate, interesați de foto­gra­fie, alții să-l vadă pe Gri­gore Leșe cântând la final. Dar cred că numitorul co­mun ră­mâne, to­tuși, intuiția că ceva foarte valoros se pier­de în sate, și asta naște dorul de rost, dorin­ța de a cunoaște mai bine înțelesul lumii, dat de ulti­mii noș­tri țărani.


Pachetul Dor de Rost format din album foto, film pe DVD și harta păstrătorilor de rost poate fi co­man­dat la adresa razvanav@yahoo.com sau la tel. 0722/244.240