Blând, răbdător, cu barba lui albă, ca ultima ninsoare a mieilor, Sfântul se vede, de la an la an, dat ușor la o parte, micșorat în merite și fast, înlocuit cu spectacolul sclipitor și ostentativ creat în jurul unui alt Moș, cu mult mai darnic, dar și mai civil: Moș Crăciun.
Sub ochii noștri și cu binecuvântarea pasivă a Bisericii, se înlocuiește un sfânt - ocrotitor al copiilor și al tuturor năpăstuiților lumii - cu imaginea fabricată în laboratoarele publicitare ale americanei băuturi Coca-Cola: un bătrân chefliu, cu o burtă budist revărsată, sub mantia roșie cu manșete albe, râzând și bucurându-se de licoarea răcoritoare din pahar. Bătălia pare deja pierdută. Aducătoare de mulți bani și de vânzare, imaginea bătrânului poznaș, cu mantie purpurie și glugă anexată, înlocuiește subtil și profund nemeritat, ideea de sărbătoare și de bucurie a iernii, devenind peste noapte, un soi de părinte intercontinental al tuturor copiilor din lume, gestionar al fericirilor de-o zi.
Sincer o spun - mi-e dor de Moș Nicolae, de emoția teribilă cu care îmi pregăteam ghetuțele lângă intrare, de somnul colorat și gustul dulce al dorințelor secrete din noaptea de dinaintea sosirii miraculoase a Sfântului. Mi-e dor de încordarea așteptării copilărești, de gândul - ușor vinovat - al nuielușii de alun, de mărturisirea pe care o făceam la icoană, cu toată candoarea unor păcate fără de păcat.
Nevăzut și incomparabil mai sărac decât celălalt Moș, Sfântul Nicolae era al mamei și al bunicilor de la țară, oameni blânzi și cu frică de Dumnezeu. Plină de icoane și candele aprinse, casa bunicilor era ca o biserică. Acolo am auzit și am învățat primele rugăciuni, acolo am aflat de Nașterea miraculoasă a Pruncului Hristos, în ieslea smerită din Bethleem.
Având biserica închisă și preotul din sat arestat, bunicii mei își făcuseră altar de liturghisire în odaia de oaspeți, numită și "odaia curată". Acolo, în prag, trebuia obligatoriu să te descalți, să-ți faci cruce la icoană și să te așezi cuminte la masă, în timp ce bunelul săvârșea ca un sacerdot, fără straiele preoției, crucea deasupra pâinii și a bucatelor, rugăciunea de mulțumire. De la bunici am învățat alfabetul credinței și solemnitatea sărbătoririi, însoțită de potopul mirosurilor divine - arome discrete de tămâie, de busuioc și aluat pus pe firida sobei, la dospit. Cu o zi înaintea Sfântului Nicolae, bunica pregătea coca frământată mărunt și repede, migălind cu multă nucă și belșug de mac formele cozonacului de post. Oare de ce amintirile cele mai puternice se refugiază într-un singur detaliu, o culoare, un miros anume?
Tupilat sub plapumă, în spatele sobei proaspăt spoite cu var, adormeam pe un pat cu paie și oghial curat, odată cu găinile, la căderea zgribulită a serii - ușor, neștiut, furat pe aripi transparente și catifelate de înger. Mă trezeam la fel de ușor, în cumpăna nopții, mângâiat pe frunte cu infinită dragoste și milă, avertizat de aroma vanilată și picurii mieroși de stafidă, în timp ce bunica așeza pe un ștergar mare și curat cozonacii arămii, cu miezul galben și pufos, pe care negrul mărunțit de nucă imagina desene dulci, simple, spiralate. Era semn că sărbătoarea putea să înceapă.
La țară, la bunici, Moș Nicolae bătea în geam, dându-mi binețe și întinzându-mi o felie de cozonac proaspăt. A doua zi, lângă ghete, mă așteptau darurile miraculoase și de negândit pentru mine: o muzicuță cu marginile argintii, o pungă de bomboane (obligatoriu de mentă), o bucată de zahăr candel sau chiar o săniuță cu tălpici de lemn, meșterită în secret de bunelu', cu bărdița și cuțitul de bucătărie, alături de un picuț de dragoste.
Ca și firea Sfântului, sărbătoarea lui e simplă și smerită. Nu se măsoară în puzderie de cadouri, în jucării sofisticate sau hăinuțe de firmă. Ajung un gest, o mângâiere, o felie de cozonac aburind. Lui Moș Nicolae nu trebuie să-i oferi nimic - nici promisiuni, nici poezii învățate pe de rost. E suficient să te gândești la el, să-ți pui o dorință și să i te închini la icoană. Atunci când nu-l vezi, coboară din pecetea lemnului sfințit, te învelește și-ți veghează somnul. Te leagănă și-ți încearcă fierbințeala frunții. E mai viu și mai real decât orice Moș aterizat pe hornul casei sau teleportat într-o sanie cu reni.
Important este să crezi în el, să-i vorbești ca și cum ți-ar sta în față.Îmi amintesc că la Cernica era un călugăr bătrân, pe nume Ignatie. Când sănătatea șubredă îl necăjea sau vreo opreliște oarecare i se punea în cale, Ignatie intra în biserica de lângă cimitir și cădea la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, murmurând, în legea lui, toate rugăciunile pe care le știa. Apoi, într-un final, privea drept în ochi pe Sfântul și-i spunea cu glas tare: "Tu ești bătrân, eu sunt bătrân. Tu ai trecut prin multe boli, eu sunt bolnav. Hai, Sfinte, ajută-mă! Dacă noi, bătrânii, nu ne ajutăm între noi, cine să o facă?".
Nu știu de ce, dar această poveste mi-a plăcut teribil de mult. E limpede că fără candoare și fără suflet de copil, nu poți discuta cu Sfântul. Nu vârsta contează. E doar o aparență, o cifră oarecare trecută în buletin.
*
De ziua Sfântului Nicolae, încep, cu adevărat, sărbătorile de iarnă.Încep cu o îmbrățișare, un surâs și un strigăt spontan de bucurie. Sfântul nu se vede, nu se arată. Lucrează în ascuns, sub mantia protectoare a nopții. Dat deoparte și aproape uitat, Moș Nicolae, cu părul lui rărit și barba albită de ninsoarea anilor, ne privește surâzător din icoană. El e protectorul casei și al pruncilor. El e paznicul nevăzut a tot ce este adevărat, frumos și inocent.
Așa, discret și refugiat pe peretele unei biserici sau al unei camere, chipul lui senin și fără patimă luminează o lume întreagă - copii și bătrâni, deopotrivă.
În luna noiembrie s-a împlinit un an de la plecarea în ceruri a dragului nostru coleg, Sorin Preda. Om frumos la chip și la suflet, și-a pus pecetea făpturii sale strălucitoare, și pe ceea ce a scris. Cuvintele lui luminează și astăzi: texte pline de frumusețe și har, care îi țin nepieritoare amintirea.