Avea 16 ani şi era elevă în clasa a X-a

Conform unor statistici recent date publi­cităţii de către Poliţia Română, un număr de aproape 3000 de copii dispar, anual, în România.

Marea majoritate sunt găsiţi în primele trei săptămâni şi se întorc în familie. Totuşi, aproximativ 26 dintre ei dispar fără nicio urmă, îngroşând lista celor daţi de ani de zile în urmărire generală. În total, la această oră, în evidenţele poliţiei se află 340 de minori dispăruţi, unii dintre ei fiind căutaţi chiar şi de 15-20 de ani.
- 15 decembrie 2005. E ziua în care Andreea Şimon, din Miercurea-Ciuc, a dis­pă­rut fără urmă. Avea nouă ani şi ieşise să cumpere nişte dulciuri de la magazinul de peste drum. Există imagini cu ea, filmate de o cameră de supraveghere din incinta maga­zi­nului. Din acel moment, nimeni nu a mai văzut-o, nimeni nu mai ştie nimic despre ea. Şi astăzi, după zece ani, mama ei o mai caută, având încă spe­ranţa că trăieşte şi că într-o zi o va regăsi.
- 20 ianuarie 2009. Alina Cio­banu din Râmnicu Vâlcea a plecat, dimineaţă, la şcoală, şi nu s-a mai întors. Avea 17 ani, învăţa exem­plar, iar dispariţia ei a îngrozit tot oraşul. Nimeni nu are nici cel mai mic indiciu care ar putea să ajute la găsirea ei.
- 17 iulie 2002. Nicu Eduard Sben­ghea, de 15 ani, din Timişoa­ra, a dispărut brusc, în timp ce se juca singur în faţa blocului. După 13 ani, părinţii lui încă mai cer auto­rităţilor să-l caute, refuzând să creadă că băiatul lor ar fi murit.
- 18 mai 2005. Iuliana Harda, în vârstă de zece ani, dispare din parcul Grădina Morii, aflat în Sighe­tul Marmaţiei, în timp ce se juca cu alţi copii de-a v-aţi ascun­se­lea. După ample cercetări care au durat aproape trei ani, dosarul ei a fost închis, iar părinţii şi-au pierdut orice speranţă că-şi vor mai găsi vreo­dată fetiţa.
Sunt doar câteva cazuri din statisticile poliţiei. Sunt doar câteva drame năucitoare, care au spulberat definitiv destinele unor familii. Din tot ce-au avut mai de preţ pe lume, n-au mai rămas decât cu nişte amintiri şi neputinţa de a îndura absurdul crâncen al unei dispariţii de neînţeles. Într-un sat din judeţul Vaslui, tocmai se petrece o asemenea dramă. O mamă îşi caută cu disperare fata, trecând prin cele mai grele suplicii ale unui sistem social cinic.

Portretul durerii

Deşi nu-i decât la o aruncătură de băţ de Bârlad, comuna Ciocani pare pierdută undeva, la capătul lu­mii. Cât vezi cu ochii, numai coline uscate, presărate cu câţiva copăcei şi case sără­căcioase, aruncate de-a valma printre pârloa­ge. Un drum prăfuit şi pustiu taie dealul în două şi urcă până hăt, departe, pierzându-se printre nori. Apar primele case, de fapt nişte cocioa­be, care abia se zăresc printre tufele uscate din curţi. Puţin mai sus, dintr-o ogradă mai îngrijită, se-aude un lătrat de dulău. Opresc şi strig, apoi bat cu o piatră în poartă, stârnind câinele şi mai tare. Degeaba. Merg mai departe pe drumul principal al satului şi-mi arunc privirea peste garduri, prin curţile ticsite de acareturi vechi parcă de sute de ani. Peste tot e pustiu, un pus­tiu straniu, ca după un cataclism. Nu se aude decât vuietul ciorilor care brăzdează cu miile cerul întu­necat. Ajung în centrul comunei, la o răspântie mărgi­nită de crâşme şi magazine săteşti. Aici văd primii oameni, câţiva bătrâni sprijiniţi în bastoane, care aşteaptă să vină maşina cu pâine de la Bârlad. Le dau bună ziua, iar ei mă măsoară cu privirile încruntate, abia mormăind un răspuns. "Caut familia Motaş. Ştiţi cumva unde locuieşte?", întreb. Oamenii încep să se agite uşor, cu privirile la fel de posace. "Da' ce-i?", sare unul din ei. "Au găsit-o pe fată?". Nu apuc să răspund, că o femeie ştirbă de lângă el îmi taie numaidecât vorba. "Ce s-o mai găsească, bre, că-i moartă de mult... Cine ştie în ce râpă-i îngro­pată? Măcar de-ar şti biata mumă-sa, să-i facă po­menile." Uşor, uşor, oamenii îşi dau drumul la limbă. Îmi povestesc despre familia Motaş, că sunt oameni sărmani, dar harnici şi cumsecade, despre ea, că era o fată cuminte. "Ce-am auzit io?", zice altă femeie. "Că avea un prieten în Bârlad, care era cam deşu­chet. Şi zice că el a omorât-o, de gelos ce era. Unde-o fi ascuns-o după aia, Dumnezeu ştie, că parcă a înghiţit-o pământul." Oamenii s-au aprins tare la vorbă, fiecare vrea să-şi dea cu părerea, să zică ce ştie, ce-a auzit. Doar unul din ei, un bătrân scund, cu pălărie de paie şi mustaţă stufoasă, stă ceva mai retras şi ascultă zâmbind mereu, parcă amuzat de toată sporovăiala asta. Îl întreb şi pe el dacă ştie ceva, dacă a cunos­cut-o pe fată sau dacă îi cunoaşte familia. "Da, îi ştiu", îmi răs­punde cu glas răguşit. "Tot satul îi ştie, că doar trăim de-o viaţă aici. Sunt oameni amărâţi, ca mulţi din satul ista, dar la locul lor, cu frică de Dumnezeu. N-am auzit nica de rău de la ei. Şi nici de la fată. Pe mumă-sa o văd mereu la biserică. Acu, ce ştim noi ce-i cu fata? Că unii zic aşa, că alţii zic altfel, tot una-i dacă fata nu e. A mai dis­părut o fată din sat, acu vreo zece ani, numa că pe aia au gă­sit-o după vreo lună, că a sunat ea din Italia. Asta de-acum nu-i aşa, era fată cuminte, nu pleca aşa, aiurea, prin lume. În rest, nu prea ştim. Doar că de doi ani şi ceva nu-i urmă de ea. Mumă-sa nu prea vorbeşte cu lumea. De când a pălit-o nenorocirea aiasta, umblă mereu mohorâtă."
Oamenii îmi arată un pâlc mic de case, cocoţate pe culmea dealului. Într-una din ele trăieşte familia Motaş. E penultima casă din sat. O casă scundă, cu trei odăi mici, înşirate ca într-un vagon, şi o bucătărie înghesuită la capătul curţii. Strig la poartă, dar nu mă aude nimeni. Fac apoi un ocol pe lângă gard, până la grădina din spatele casei. Nici aici nu e nimeni. Mă întorc la poartă şi strig iar. E trecut de ora prânzului. Pe drum, văd venind o femeie cu tulpan negru pe cap. Cară două găleţi pline ochi cu apă de la fântână. Nu pare o osteneală prea mare pentru ea, pesemne că drumul ăsta e unul dintre exerciţiile ei de zi cu zi. Mă vede şi lasă privirea în jos. O privire adâncă, în care durerea pare împietrită, ca în ochii unei statui. Se apropie de poartă şi-abia murmură "Bună ziua". "Mi-aţi ieşit cu plinul", îi zic. Ea zâmbeşte politicos şi puţin, arătându-mi că nu prea-i arde de glume. Lasă găleţile jos şi ridică ochii spre mine. Nu ştie cine sunt, dar pare că bănuieşte de ce am venit aici, la poarta ei. Poate sunt procuror, poate un poliţist, sau poate un martor care ştie tot adevărul. Tace şi mă priveşte cu ochii ei mari, neclintiţi nici mă­car de-o clipire. Poate e îngrozită să nu afle de la mine vreo veste rea, sau poate, dimpo­trivă, prezenţa mea i-a aprins o speranţă. În privirea ei se amestecă toate trăirile astea care o scot parcă din rutina unei aşteptări aproape uitate. Îi spun cine sunt şi pare că ar răsufla puţin uşurată, ca un pacient care tocmai a aflat că ope­raţia lui se amână. Mă invită în casă, chiar în odaia în care stătea Adriana. Acum doi ani şi jumă­tate, totul era aici cald şi însufleţit. Acum, totul e rece şi încremenit. Doar icoanele de pe pereţi mai aştern în odaie o rază caldă de speranţă şi alinare. Femeia se aşează pe pat, aplecându-se să aranjeze ciucurii ciu­fuliţi ai covorului. "Mereu îi găsesc aşa", îmi zice. "De parcă intră mereu aici cineva să-i deranjeze." Îşi pune apoi mâinile pe genunchi şi rămâne nemiş­cată, ca într-un portret al durerii. "Am umblat peste tot", zice cu glasul stins. "Am căutat-o şi-n gaură de şarpe, e dată şi la Interpol. Învăţaţi-mă dumnea­voastră, unde să mai merg, ce pot să mai fac?"

Încă un nume în statistici

În 2013, Adriana avea 16 ani şi era elevă în clasa a zecea, la un liceu din Bârlad. Învăţa foarte bine şi nu lipsea de la ore decât în cazuri extreme. Ar fi vrut să facă medicina, să fie doctoriţă în satul ei, ca să nu mai bată bolnavii drumul până la Bârlad. Era mereu veselă şi prietenoasă, nu suporta să se certe cu ni­meni, preferând să-i ignore pe cei duşmănoşi. Acasă, nu întârzia niciodată fără să o anunţe pe mama. O suna mereu, uneori, doar ca să întrebe de Nicuşor, frăţiorul ei de patru anişori. La începutul clasei a zecea, s-a împrietenit cu Ştefan, un băiat din Bârlad, mai mare cu vreo opt ani decât ea. Părinţii nu prea îl plăceau, li se părea cam prefăcut şi fără căpătâi. Adriana însă îl iubea şi nu suporta să i se spună ceva rău despre el. "Mereu îi zi­ceam, «Măi, mămico, nu te mai ţine cu băietul ista, că nu-i de tine. Nu vezi că n-are niciun rost, că umblă teleleu toată ziua? E şi prea mare pentru tine, îţi suceşte minţile, de ajungi să nu te mai recunosc». Degeaba. Ba se mai şi oţărea oleacă la mine, că nu-i adevă­rat, că Ştefan o iubeşte şi are grijă de ea." "Cu câteva luni în urmă", continuă ea, "s-a ope­rat de apendicită la spital, în Bârlad. Ştefan era plecat să muncească în Italia. Din ce-am aflat, doctorul care a operat-o a cam prins drag de ea. Nu ştiu prea bine, că ea nu-mi zicea nimic despre asta. Îmi povestea tot, numa asta nu. Doar ce vedeam eu că o chinuie gândurile. Nu ştiu dacă a fost şi ce-a fost între ei. Sigur e că ei nu-i era deloc bine. Că de-atunci parcă toate s-au dat peste cap. Şi de­gea­ba o iscodeam eu, că nu scoteam o vorbuliţă de la ea. Am vorbit cu colegele ei de la şcoală, cu priete­nele ei cele mai bune. Nimeni nu ştia nimica. Doar că doctorul venea câteodată după ea, la şcoală, şi o lua cu maşina. Era om la 40 de ani, cu nevastă şi copil, cum de nu-i era ruşine să facă una ca asta? Eram singură acasă, doar eu şi copiii, omul meu era la mun­că, în Bucureşti. Toată ziua cu treburi, n-aveam ce face mai mult. Şi-am zis că până la urmă ştie ea ce-o face, că era tare coaptă la minte şi cu frică de Dumnezeu. Şi-acu, iaca, stau şi plâng după ea toată viaţa, că n-am fost în stare să merg peste el la spital şi să-l fac de ocară, să-l ştie tot oraşul, că nu-mi lasă fata în pace." Femeia îşi as­cunde faţa între palme, izbucnind în hohote înăbuşite de plâns. "Niciodată n-o să-mi iert asta, că n-am fost lângă ea atunci când avea cea mai mare nevoie de mine... Cât o fi îndurat sărăcuţa de ea din cauza mea..."
În dimineaţa zilei de 5 martie 2013, Adriana a plecat, ca de obicei, cu microbuzul la şcoală. După ore, s-a întâlnit cu Roxana, una din prietenele ei cele mai apropiate. Voiau să cumpere cadouri pentru mame, de ziua lor. Adriana nu era deloc în apele ei, oricine şi-ar fi dat seama de asta. Cu doar câteva zile în urmă, Ştefan venise din Italia şi aflase despre po­ves­tea dubioasă cu doctorul. A urmat o ceartă pe ruptelea, de care a aflat toată lumea. Degeaba încerca Adriana să-l împace, explicându-i că nu s-a întâmplat nimic, că doctorul se ţine de capul ei, că n-o lasă nici o zi în pace, că nu ştie cum să scape de el. Ştefan era de neclintit în bănuiala lui. Turbat de gelozie, a jurat că o să se răzbune. Nimeni însă nu ştie cum. Se-aude că ar fi vrut să-i vină de hac doctorului, dând în vi­leag toată povestea asta ciudată. Cert este că Adriana era disperată. Viaţa ei cuminte de până atunci se transformase în iad. După întâlnirea cu Roxana, a plecat spre ieşirea din oraş, să ia o maşină de ocazie, către casă. Din acel moment, a dispărut fără urmă, de parcă ar fi înghiţit-o pământul. Au trecut doi ani şi jumătate de atunci. O veşnicie crâncenă pentru o ma­mă care încă mai tresare la fiecare sunet de telefon, la fiecare scârţâit de poartă. Au căutat-o peste tot. Familia, sătenii, poliţia. Prin toate cotloanele Bârla­du­lui, prin toate râpele şi apele din împrejurimi. Au pus mii de afişe cu poza ei în tot judeţul, au dat-o în urmărire în toată ţara, apoi în toată lumea. De nică­ieri, nicio urmă. De parcă n-ar fi fost niciodată.

O anchetă fără sfârşit

Imediat după dispariţia Adrianei, au început cer­cetările. Au fost audiaţi sute de martori, prietenii fetei, colegi, vecini din sat, colegi de-ai doctorului, prie­­teni de-ai lui Ştefan. Fireşte, principalii suspecţi erau chiar cei doi, doctorul Octavian Marcu, şi prie­tenul Adrianei, Ştefan Tofan. În urma primelor au­dieri, s-a stabilit că doctorul ar fi fost ultima per­soană care a văzut-o pe Adriana. Că după plimbarea cu prie­tena ei, Roxana, fata s-ar fi întâlnit cu el în Bârlad şi l-ar fi rugat să o conducă cu maşina până la ieşirea din oraş, de unde urma să ia o ocazie către casă. Din acel moment, fata a dispărut. În ceea ce-l priveşte pe Ştefan, suspiciunile anchetatorilor au apărut atunci când au aflat că acesta a fugit din ţară imediat după dispariţia fetei. Procurorii bârlădeni au decis atunci să apeleze la serviciile unor specialişti din Bucureşti, pentru a-i supune pe cei doi suspecţi la un test cu "de­tectorul de minciuni". Singurul care a reuşit să treacă cu bine de această probă a fost Ştefan Tofan. Drept urmare, anchetatorii au decis deschi­derea unui dosar de urmărire penală pentru infracţiu­nea de omor, pe numele doctorului Octavian Marcu.
În tot acest timp, Elena Motaş, mama Adrianei, căpătase obiceiul să meargă aproape în fiecare zi la Bârlad. Singură sau cu bărbatul ei. Plecau dimineaţa şi băteau stradă cu stradă, până seara târziu, sperând, cu disperare că îşi vor găsi copila. Cel mai chinuitor pentru mamă era atunci când i se părea că o vede. Vedea peste tot părul ei roşcat sau geaca ei albă, cu care plecase de-acasă. O striga, alerga după ea, şi-apoi, brusc, totul se prăbuşea. A lipit mii de afişe cu poza ei prin oraş. A stat nopţi la rând în faţa casei în care locuia doctorul, aştepând până dimineaţa, ca să-l vadă ieşind şi să-l înduplece să-i spună unde e fata ei. Nu i-a răspuns niciodată. Se urca fuga în maşină şi se făcea nevăzut. "Am mers o dată şi la spital, să stau de vorbă cu el. Mă gândeam că poate i se face milă de mine şi-mi spune unde e fata. L-am aşteptat la intrare o oră şi ceva. Când m-a văzut, s-a schimbat la faţă. N-am apucat să-i mai zic nimic. A urcat fuga în lift şi dus a fost. Mă gândesc eu, cu min­tea mea de om simplu, dacă n-are nimic de ascuns, atunci de ce se fereşte de mine? De ce nu vrea să-mi spună aşa, omeneşte: «Măi, femeie, îţi înţeleg dure­rea, dar eu n-am nicio vină că a dispărut fata». De ce nu-mi spune măcar atât şi fuge de mine mereu?"
După câteva luni, când îşi cam pierduse răbdarea tot aşteptând rezolvarea anchetei în care era cercetat doctorul, femeia a început să bată la tot felul de uşi. "Nu mai puteam să rezist. Era prea mare chinul. Voiam fata înapoi. Ori măcar să ştiu dacă e vie sau nu. Şi mai voiam să-l afle pe ăla care ne-a nenorocit viaţa. Care-o fi el, numai să-l ştiu. Şi-am început să umblu. La poliţie, la procurori. Să-i întreb ce e cu ancheta. Că mie nimeni nu-mi spunea nimic. Atunci, un poliţist din Bârlad mi-a zis, aşa, cu oleacă de fereală, că lui i se pare că ancheta asta e cam cusută cu aţă albă. Chiar aşa mi-a zis. Că se trag sfori. Că vor să închidă dosarul. Am luat foc când am auzit. Cum aşa? Chiar n-au niciun Dumnezeu? Chiar îşi bat joc în halul ăsta de vieţile noastre?" Disperată, femeia a început să întrebe în stânga şi-n dreapta, să bată la uşile procurorilor, să facă memorii peste memorii. Peste tot, avea parte de aceleaşi răspunsuri. Mai întâi ridicau din umeri, şi-apoi îi ziceau zâm­bitori să aibă răbdare. Iar asta, dacă o lua cineva în seamă şi n-o lăsau să aştepte, degeaba, cu orele.
În luna februarie 2014, anchetatorii au încheiat cercetările şi au dat soluţia: scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunea de omor a doctorului Octavian Marcu. Motivul invocat? Ar fi existat indi­cii că Adriana trăieşte. Mai exact, un SMS semnat de ea şi primit de Ştefan, de pe un număr necunoscut, prin care îl ruga să-i transmită familiei că ea trăieşte şi că e bine mersi într-o altă ţară. Al doilea indiciu era un apel pe care mama ei l-ar fi primit din Anglia, anchetatorii fiind convinşi că ar fi fost chiar de la Adriana. "Nu-mi venea să cred. Era cea mai mare bătaie de joc. Adică, mă suspectau pe mine că am vorbit cu fata şi că am ascuns lucrul ăsta. Cât de nebună să fiu ca să fac aşa ceva?". Pentru ea, o asemenea afirmaţie era o jignire, o sfidare fără măsură a chinului pe care îl trăia. N-a pu­tut îndura una ca asta.A înce­put iar să bată zi de zi drumu­rile, de data asta până la Vaslui, să facă memorii, să bată la uşi, să ceară audienţe. "Am zis că mor cu ei de gât, până la urmă, numai să aflu adevărul şi să nu-şi bată joc de mine." După aproape patru luni, în urma de­mersurilor ei stăruitoare, ma­gis­traţii din cadrul Tribunalului Vaslui au decis redeschiderea acestui dosar penal. Între timp, anchetatorii au stabilit că cele două indicii care ar fi dovedit că fata trăieşte erau total false. SMS-ul primit de Ştefan era trimis de pe o cartelă folosită o singură dată şi cumpărată cu o zi înainte din Bârlad, iar apelul din Anglia era al unui tânăr pus pe glume sinistre, care a aflat numărul fe­meii de pe internet. "Ştiţi, la un moment dat, mă gândeam că poate chiar ei au făcut probele astea mincinoase, ca să scape de dosar. Totuşi, m-am bucurat că s-a făcut oleacă de dreptate." Dar bucuria nu a durat prea mult. A trecut de atunci mai mult de un an, iar dosarul se pare că a stat mai mult prin sertare. Un an de alte dru­muri, memorii şi audienţe inutile. Ajunsă la ca­pătul răbdării, a trimis la Bucureşti trei cereri la rând, pentru a obţine o audienţă la procurorul ge­neral al României. Primele două au fost apro­bate, însă răspunsul a ajuns prea târziu la cutia poştală, adică după ziua programată. Pe 8 sep­tembrie, anul acesta, chiar de Sfânta Maria, Elena Motaş a avut noroc. Sau cel puţin aşa a crezut. A reuşit, în sfârşit, să ajungă în Bucu­reşti, la camera P4 din clădirea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie. Adică, la uşa procurorului general. Abia a treia oară a găsit la timp, în cutia poştală, aprobarea pentru audien­ţă. Doar că, în locul celui mai mare procuror al ţării, în biroul P4 se afla un simplu procuror de serviciu. După două ore de aşteptare şi doar zece minute de discuţii, în care femeia a cerut mutarea dosarului la Bucureşti, pe motiv că la Vaslui e cârdăşia prea mare, procurorul de serviciu i-a spus politicos să meargă liniştită acasă, că va primi un răspuns prin poştă. Până la momentul acesta, când scriu rândurile de faţă, răspunsul nu a sosit.

Fata fără chip

"Unde e adevărul în ţara asta?", se întreabă fe­meia cu glasul stins, ştergându-şi obrajii de lacrimi. "Unde e dreptatea pentru noi, ăştia amărâţi? Nu doresc nimănui să treacă prin ce-am trecut şi trec eu. Am umblat peste tot, nu m-am lăsat nicio clipă bătută. Toată lumea ri­dică din umeri şi-mi în­toarce spatele. Ba, unii mi-au zis de ea că era cam uşuratică, că de-aia a păţit-o. Să le fie lor ru­şine, că n-au frică de Dumnezeu. Numai eu ştiu cât de frumos am cres­cut-o. Nu mai am încredere în nimeni. Nici în poliţie, nici în procu­rori, în nimeni. Şeful poliţiei din Vaslui mi-a zis că fata e moartă 99 la sută. Păi, dacă-i aşa, să mi-o aducă acasă, să o îngrop creştineşte, iar criminalul să fie pedepsit. Dar eu nu cred. Nu cred că e moartă. Simt eu, aşa, că trăieşte. Că de-aia umblu şi bat la toate uşile".
La începutul calvarului, femeia o visa noapte de noapte pe Adriana. Stătea cu spatele la ea, îi vedea numai părul şi îi auzea vag respiraţia. Doar aşa o visa. Stând cu spatele, fără să scoată o vorbă. Iar ea o im­plora,"Hai, mămică, întoarce-te cu faţa la mine". În zadar, fata nu se clintea. Pe urmă o întreba dacă nu-i e foame sau sete, şi de ce nu vine acasă, să se joace cu frăţiorul ei. Degeaba, nu scotea nicio vorbă. Atunci, femeia se apropia de ea şi încerca să o atingă, să îi mângâie părul, dar fata dispărea imediat, prefă­cându-se într-un fum alburiu, care se tot subţia. Nu ştia biata femeie să dezlege visele astea, dar bănuia că nu sunt semne prea bune. A mers apoi la preotul din sat, să-l întrebe dacă n-ar fi bine să facă o rându­ială pentru sufletul Adrianei. Să fie ea împăcată că a făcut asta, în cazul în care fata e moartă. Preotul n-a lăsat-o, i-a zis că tot ce trebuie să facă e să se roage pentru aflarea adevărului. Pentru ca Dumnezeu să lu­mineze minţile celor care o caută şi vor să descopere vinovaţii pentru dispariţia ei. A încercat apoi la alt preot, din Bârlad. Şi el i-a zis acelaşi lucru, să nu-i facă fetei nicio pomană, că e un mare păcat, şi doar să se roage pentru adevăr. Aşa a început biata femeie să umble prin ţară, pe la toate mânăstirile, ca să se roage, precum au sfătuit-o cuvioşii părinţi. În cele din urmă, s-a hotărât să ajungă la Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca. I s-a aprins, deodată, speran­ţa asta mare, că părintele o va ajuta de-acolo, din lu­mea drepţilor în care stă nevăzut. Şi-a făcut un mic ba­gaj de cu seară şi la primii zori a pornit spre Mâ­năs­tirea Prislop. Ajunsă acolo cu trenul, a stat vreo două ore la coadă, ca să ajungă la mormântul cel sfânt. Şi pe măsură ce se apropia, simţea cum sufletul ei e învăluit de o căldură ciudată. Ajunsă în faţa crucii părintelui, a căzut în genunchi şi a început să plângă în hohote grele, atât de grele, că abia mai pu­tea respira. Cât timp a rămas aco­lo, nu mai ştie ce s-a întâmplat, de parcă ini­ma i s-ar fi oprit în loc. S-a trezit abia când niş­te oameni au ridi­cat-o de lângă mor­mânt şi au ajutat-o, ţi­nând-o de braţe, să ajun­gă la poarta mâ­năs­tirii. Apoi, pe dru­mul spre gară, se sim­ţea aşa, într-un fel ciudat, de parcă plutea, iar în locul amărăciu­nii, în sufletul ei se aşternuse o tihnă cum n-a mai simţit niciodată. S-a urcat cuminte în tren şi de cum s-a aşezat pe locul ei, a adormit ca un prunc. Atunci i-a apărut Adriana în vis. Şi pentru prima oară, i-a văzut chipul. Stătea întinsă pe un pat alb, cu ochii închişi, răsuflând uşor. I-a pus mâna pe creştet şi a întrebat-o ce s-a întâmplat cu ea, de ce nu vine acasă. Şi în vreme ce îi mângâia uşor părul, a simţit puţin mai sus de ureche ceva umed şi moale, ca un burete abia scos din apă. I-a dat repede părul la o parte şi a văzut acolo o rană mare, cât palma ei, care încă mai sângera. "Ce ţi-au făcut, mămică?", a între­bat-o în­grozită. "Cine ţi-a făcut asta?" Fata însă nu se miş­ca, iar respiraţia ei era tot mai înceată, ca un abur sub­ţire, care se stinge lin. Apoi, femeia s-a trezit brusc, şi până la Bârlad n-a mai închis un ochi. A rămas aşa, cu privirea pierdută în bezna de-afară şi cu gândul la visul ăsta trist şi ciudat. "Să fie oare adevărat?", se tot întreba. "Să fi murit fata lovită la cap? Să fie visul ăsta un semn de la sfântul părinte?"
Dosarul Adrianei Motaş aşteaptă (eternitatea?) pe biroul procurorului din Vaslui.