Marea majoritate sunt găsiți în primele trei săptămâni și se întorc în familie. Totuși, aproximativ 26 dintre ei dispar fără nicio urmă, îngroșând lista celor dați de ani de zile în urmărire generală. În total, la această oră, în evidențele poliției se află 340 de minori dispăruți, unii dintre ei fiind căutați chiar și de 15-20 de ani.
- 15 decembrie 2005. E ziua în care Andreea Șimon, din Miercurea-Ciuc, a dispărut fără urmă. Avea nouă ani și ieșise să cumpere niște dulciuri de la magazinul de peste drum. Există imagini cu ea, filmate de o cameră de supraveghere din incinta magazinului. Din acel moment, nimeni nu a mai văzut-o, nimeni nu mai știe nimic despre ea. Și astăzi, după zece ani, mama ei o mai caută, având încă speranța că trăiește și că într-o zi o va regăsi.
- 20 ianuarie 2009. Alina Ciobanu din Râmnicu Vâlcea a plecat, dimineață, la școală, și nu s-a mai întors. Avea 17 ani, învăța exemplar, iar dispariția ei a îngrozit tot orașul. Nimeni nu are nici cel mai mic indiciu care ar putea să ajute la găsirea ei.
- 17 iulie 2002. Nicu Eduard Sbenghea, de 15 ani, din Timișoara, a dispărut brusc, în timp ce se juca singur în fața blocului. După 13 ani, părinții lui încă mai cer autorităților să-l caute, refuzând să creadă că băiatul lor ar fi murit.
- 18 mai 2005. Iuliana Harda, în vârstă de zece ani, dispare din parcul Grădina Morii, aflat în Sighetul Marmației, în timp ce se juca cu alți copii de-a v-ați ascunselea. După ample cercetări care au durat aproape trei ani, dosarul ei a fost închis, iar părinții și-au pierdut orice speranță că-și vor mai găsi vreodată fetița.
Sunt doar câteva cazuri din statisticile poliției. Sunt doar câteva drame năucitoare, care au spulberat definitiv destinele unor familii. Din tot ce-au avut mai de preț pe lume, n-au mai rămas decât cu niște amintiri și neputința de a îndura absurdul crâncen al unei dispariții de neînțeles. Într-un sat din județul Vaslui, tocmai se petrece o asemenea dramă. O mamă își caută cu disperare fata, trecând prin cele mai grele suplicii ale unui sistem social cinic.
Portretul durerii
Deși nu-i decât la o aruncătură de băț de Bârlad, comuna Ciocani pare pierdută undeva, la capătul lumii. Cât vezi cu ochii, numai coline uscate, presărate cu câțiva copăcei și case sărăcăcioase, aruncate de-a valma printre pârloage. Un drum prăfuit și pustiu taie dealul în două și urcă până hăt, departe, pierzându-se printre nori. Apar primele case, de fapt niște cocioabe, care abia se zăresc printre tufele uscate din curți. Puțin mai sus, dintr-o ogradă mai îngrijită, se-aude un lătrat de dulău. Opresc și strig, apoi bat cu o piatră în poartă, stârnind câinele și mai tare. Degeaba. Merg mai departe pe drumul principal al satului și-mi arunc privirea peste garduri, prin curțile ticsite de acareturi vechi parcă de sute de ani. Peste tot e pustiu, un pustiu straniu, ca după un cataclism. Nu se aude decât vuietul ciorilor care brăzdează cu miile cerul întunecat. Ajung în centrul comunei, la o răspântie mărginită de crâșme și magazine sătești. Aici văd primii oameni, câțiva bătrâni sprijiniți în bastoane, care așteaptă să vină mașina cu pâine de la Bârlad. Le dau bună ziua, iar ei mă măsoară cu privirile încruntate, abia mormăind un răspuns. "Caut familia Motaș. Știți cumva unde locuiește?", întreb. Oamenii încep să se agite ușor, cu privirile la fel de posace. "Da' ce-i?", sare unul din ei. "Au găsit-o pe fată?". Nu apuc să răspund, că o femeie știrbă de lângă el îmi taie numaidecât vorba. "Ce s-o mai găsească, bre, că-i moartă de mult... Cine știe în ce râpă-i îngropată? Măcar de-ar ști biata mumă-sa, să-i facă pomenile." Ușor, ușor, oamenii își dau drumul la limbă. Îmi povestesc despre familia Motaș, că sunt oameni sărmani, dar harnici și cumsecade, despre ea, că era o fată cuminte. "Ce-am auzit io?", zice altă femeie. "Că avea un prieten în Bârlad, care era cam deșuchet. Și zice că el a omorât-o, de gelos ce era. Unde-o fi ascuns-o după aia, Dumnezeu știe, că parcă a înghițit-o pământul." Oamenii s-au aprins tare la vorbă, fiecare vrea să-și dea cu părerea, să zică ce știe, ce-a auzit. Doar unul din ei, un bătrân scund, cu pălărie de paie și mustață stufoasă, stă ceva mai retras și ascultă zâmbind mereu, parcă amuzat de toată sporovăiala asta. Îl întreb și pe el dacă știe ceva, dacă a cunoscut-o pe fată sau dacă îi cunoaște familia. "Da, îi știu", îmi răspunde cu glas răgușit. "Tot satul îi știe, că doar trăim de-o viață aici. Sunt oameni amărâți, ca mulți din satul ista, dar la locul lor, cu frică de Dumnezeu. N-am auzit nica de rău de la ei. Și nici de la fată. Pe mumă-sa o văd mereu la biserică. Acu, ce știm noi ce-i cu fata? Că unii zic așa, că alții zic altfel, tot una-i dacă fata nu e. A mai dispărut o fată din sat, acu vreo zece ani, numa că pe aia au găsit-o după vreo lună, că a sunat ea din Italia. Asta de-acum nu-i așa, era fată cuminte, nu pleca așa, aiurea, prin lume. În rest, nu prea știm. Doar că de doi ani și ceva nu-i urmă de ea. Mumă-sa nu prea vorbește cu lumea. De când a pălit-o nenorocirea aiasta, umblă mereu mohorâtă."
Oamenii îmi arată un pâlc mic de case, cocoțate pe culmea dealului. Într-una din ele trăiește familia Motaș. E penultima casă din sat. O casă scundă, cu trei odăi mici, înșirate ca într-un vagon, și o bucătărie înghesuită la capătul curții. Strig la poartă, dar nu mă aude nimeni. Fac apoi un ocol pe lângă gard, până la grădina din spatele casei. Nici aici nu e nimeni. Mă întorc la poartă și strig iar. E trecut de ora prânzului. Pe drum, văd venind o femeie cu tulpan negru pe cap. Cară două găleți pline ochi cu apă de la fântână. Nu pare o osteneală prea mare pentru ea, pesemne că drumul ăsta e unul dintre exercițiile ei de zi cu zi. Mă vede și lasă privirea în jos. O privire adâncă, în care durerea pare împietrită, ca în ochii unei statui. Se apropie de poartă și-abia murmură "Bună ziua". "Mi-ați ieșit cu plinul", îi zic. Ea zâmbește politicos și puțin, arătându-mi că nu prea-i arde de glume. Lasă gălețile jos și ridică ochii spre mine. Nu știe cine sunt, dar pare că bănuiește de ce am venit aici, la poarta ei. Poate sunt procuror, poate un polițist, sau poate un martor care știe tot adevărul. Tace și mă privește cu ochii ei mari, neclintiți nici măcar de-o clipire. Poate e îngrozită să nu afle de la mine vreo veste rea, sau poate, dimpotrivă, prezența mea i-a aprins o speranță. În privirea ei se amestecă toate trăirile astea care o scot parcă din rutina unei așteptări aproape uitate. Îi spun cine sunt și pare că ar răsufla puțin ușurată, ca un pacient care tocmai a aflat că operația lui se amână. Mă invită în casă, chiar în odaia în care stătea Adriana. Acum doi ani și jumătate, totul era aici cald și însuflețit. Acum, totul e rece și încremenit. Doar icoanele de pe pereți mai aștern în odaie o rază caldă de speranță și alinare. Femeia se așează pe pat, aplecându-se să aranjeze ciucurii ciufuliți ai covorului. "Mereu îi găsesc așa", îmi zice. "De parcă intră mereu aici cineva să-i deranjeze." Își pune apoi mâinile pe genunchi și rămâne nemișcată, ca într-un portret al durerii. "Am umblat peste tot", zice cu glasul stins. "Am căutat-o și-n gaură de șarpe, e dată și la Interpol. Învățați-mă dumneavoastră, unde să mai merg, ce pot să mai fac?"
Încă un nume în statistici
În 2013, Adriana avea 16 ani și era elevă în clasa a zecea, la un liceu din Bârlad. Învăța foarte bine și nu lipsea de la ore decât în cazuri extreme. Ar fi vrut să facă medicina, să fie doctoriță în satul ei, ca să nu mai bată bolnavii drumul până la Bârlad. Era mereu veselă și prietenoasă, nu suporta să se certe cu nimeni, preferând să-i ignore pe cei dușmănoși. Acasă, nu întârzia niciodată fără să o anunțe pe mama. O suna mereu, uneori, doar ca să întrebe de Nicușor, frățiorul ei de patru anișori. La începutul clasei a zecea, s-a împrietenit cu Ștefan, un băiat din Bârlad, mai mare cu vreo opt ani decât ea. Părinții nu prea îl plăceau, li se părea cam prefăcut și fără căpătâi. Adriana însă îl iubea și nu suporta să i se spună ceva rău despre el. "Mereu îi ziceam, «Măi, mămico, nu te mai ține cu băietul ista, că nu-i de tine. Nu vezi că n-are niciun rost, că umblă teleleu toată ziua? E și prea mare pentru tine, îți sucește mințile, de ajungi să nu te mai recunosc». Degeaba. Ba se mai și oțărea oleacă la mine, că nu-i adevărat, că Ștefan o iubește și are grijă de ea." "Cu câteva luni în urmă", continuă ea, "s-a operat de apendicită la spital, în Bârlad. Ștefan era plecat să muncească în Italia. Din ce-am aflat, doctorul care a operat-o a cam prins drag de ea. Nu știu prea bine, că ea nu-mi zicea nimic despre asta. Îmi povestea tot, numa asta nu. Doar ce vedeam eu că o chinuie gândurile. Nu știu dacă a fost și ce-a fost între ei. Sigur e că ei nu-i era deloc bine. Că de-atunci parcă toate s-au dat peste cap. Și degeaba o iscodeam eu, că nu scoteam o vorbuliță de la ea. Am vorbit cu colegele ei de la școală, cu prietenele ei cele mai bune. Nimeni nu știa nimica. Doar că doctorul venea câteodată după ea, la școală, și o lua cu mașina. Era om la 40 de ani, cu nevastă și copil, cum de nu-i era rușine să facă una ca asta? Eram singură acasă, doar eu și copiii, omul meu era la muncă, în București. Toată ziua cu treburi, n-aveam ce face mai mult. Și-am zis că până la urmă știe ea ce-o face, că era tare coaptă la minte și cu frică de Dumnezeu. Și-acu, iaca, stau și plâng după ea toată viața, că n-am fost în stare să merg peste el la spital și să-l fac de ocară, să-l știe tot orașul, că nu-mi lasă fata în pace." Femeia își ascunde fața între palme, izbucnind în hohote înăbușite de plâns. "Niciodată n-o să-mi iert asta, că n-am fost lângă ea atunci când avea cea mai mare nevoie de mine... Cât o fi îndurat sărăcuța de ea din cauza mea..."
În dimineața zilei de 5 martie 2013, Adriana a plecat, ca de obicei, cu microbuzul la școală. După ore, s-a întâlnit cu Roxana, una din prietenele ei cele mai apropiate. Voiau să cumpere cadouri pentru mame, de ziua lor. Adriana nu era deloc în apele ei, oricine și-ar fi dat seama de asta. Cu doar câteva zile în urmă, Ștefan venise din Italia și aflase despre povestea dubioasă cu doctorul. A urmat o ceartă pe ruptelea, de care a aflat toată lumea. Degeaba încerca Adriana să-l împace, explicându-i că nu s-a întâmplat nimic, că doctorul se ține de capul ei, că n-o lasă nici o zi în pace, că nu știe cum să scape de el. Ștefan era de neclintit în bănuiala lui. Turbat de gelozie, a jurat că o să se răzbune. Nimeni însă nu știe cum. Se-aude că ar fi vrut să-i vină de hac doctorului, dând în vileag toată povestea asta ciudată. Cert este că Adriana era disperată. Viața ei cuminte de până atunci se transformase în iad. După întâlnirea cu Roxana, a plecat spre ieșirea din oraș, să ia o mașină de ocazie, către casă. Din acel moment, a dispărut fără urmă, de parcă ar fi înghițit-o pământul. Au trecut doi ani și jumătate de atunci. O veșnicie crâncenă pentru o mamă care încă mai tresare la fiecare sunet de telefon, la fiecare scârțâit de poartă. Au căutat-o peste tot. Familia, sătenii, poliția. Prin toate cotloanele Bârladului, prin toate râpele și apele din împrejurimi. Au pus mii de afișe cu poza ei în tot județul, au dat-o în urmărire în toată țara, apoi în toată lumea. De nicăieri, nicio urmă. De parcă n-ar fi fost niciodată.
O anchetă fără sfârșit
Imediat după dispariția Adrianei, au început cercetările. Au fost audiați sute de martori, prietenii fetei, colegi, vecini din sat, colegi de-ai doctorului, prieteni de-ai lui Ștefan. Firește, principalii suspecți erau chiar cei doi, doctorul Octavian Marcu, și prietenul Adrianei, Ștefan Tofan. În urma primelor audieri, s-a stabilit că doctorul ar fi fost ultima persoană care a văzut-o pe Adriana. Că după plimbarea cu prietena ei, Roxana, fata s-ar fi întâlnit cu el în Bârlad și l-ar fi rugat să o conducă cu mașina până la ieșirea din oraș, de unde urma să ia o ocazie către casă. Din acel moment, fata a dispărut. În ceea ce-l privește pe Ștefan, suspiciunile anchetatorilor au apărut atunci când au aflat că acesta a fugit din țară imediat după dispariția fetei. Procurorii bârlădeni au decis atunci să apeleze la serviciile unor specialiști din București, pentru a-i supune pe cei doi suspecți la un test cu "detectorul de minciuni". Singurul care a reușit să treacă cu bine de această probă a fost Ștefan Tofan. Drept urmare, anchetatorii au decis deschiderea unui dosar de urmărire penală pentru infracțiunea de omor, pe numele doctorului Octavian Marcu.
În tot acest timp, Elena Motaș, mama Adrianei, căpătase obiceiul să meargă aproape în fiecare zi la Bârlad. Singură sau cu bărbatul ei. Plecau dimineața și băteau stradă cu stradă, până seara târziu, sperând, cu disperare că își vor găsi copila. Cel mai chinuitor pentru mamă era atunci când i se părea că o vede. Vedea peste tot părul ei roșcat sau geaca ei albă, cu care plecase de-acasă. O striga, alerga după ea, și-apoi, brusc, totul se prăbușea. A lipit mii de afișe cu poza ei prin oraș. A stat nopți la rând în fața casei în care locuia doctorul, aștepând până dimineața, ca să-l vadă ieșind și să-l înduplece să-i spună unde e fata ei. Nu i-a răspuns niciodată. Se urca fuga în mașină și se făcea nevăzut. "Am mers o dată și la spital, să stau de vorbă cu el. Mă gândeam că poate i se face milă de mine și-mi spune unde e fata. L-am așteptat la intrare o oră și ceva. Când m-a văzut, s-a schimbat la față. N-am apucat să-i mai zic nimic. A urcat fuga în lift și dus a fost. Mă gândesc eu, cu mintea mea de om simplu, dacă n-are nimic de ascuns, atunci de ce se ferește de mine? De ce nu vrea să-mi spună așa, omenește: «Măi, femeie, îți înțeleg durerea, dar eu n-am nicio vină că a dispărut fata». De ce nu-mi spune măcar atât și fuge de mine mereu?"
După câteva luni, când își cam pierduse răbdarea tot așteptând rezolvarea anchetei în care era cercetat doctorul, femeia a început să bată la tot felul de uși. "Nu mai puteam să rezist. Era prea mare chinul. Voiam fata înapoi. Ori măcar să știu dacă e vie sau nu. Și mai voiam să-l afle pe ăla care ne-a nenorocit viața. Care-o fi el, numai să-l știu. Și-am început să umblu. La poliție, la procurori. Să-i întreb ce e cu ancheta. Că mie nimeni nu-mi spunea nimic. Atunci, un polițist din Bârlad mi-a zis, așa, cu oleacă de fereală, că lui i se pare că ancheta asta e cam cusută cu ață albă. Chiar așa mi-a zis. Că se trag sfori. Că vor să închidă dosarul. Am luat foc când am auzit. Cum așa? Chiar n-au niciun Dumnezeu? Chiar își bat joc în halul ăsta de viețile noastre?" Disperată, femeia a început să întrebe în stânga și-n dreapta, să bată la ușile procurorilor, să facă memorii peste memorii. Peste tot, avea parte de aceleași răspunsuri. Mai întâi ridicau din umeri, și-apoi îi ziceau zâmbitori să aibă răbdare. Iar asta, dacă o lua cineva în seamă și n-o lăsau să aștepte, degeaba, cu orele.
În luna februarie 2014, anchetatorii au încheiat cercetările și au dat soluția: scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunea de omor a doctorului Octavian Marcu. Motivul invocat? Ar fi existat indicii că Adriana trăiește. Mai exact, un SMS semnat de ea și primit de Ștefan, de pe un număr necunoscut, prin care îl ruga să-i transmită familiei că ea trăiește și că e bine mersi într-o altă țară. Al doilea indiciu era un apel pe care mama ei l-ar fi primit din Anglia, anchetatorii fiind convinși că ar fi fost chiar de la Adriana. "Nu-mi venea să cred. Era cea mai mare bătaie de joc. Adică, mă suspectau pe mine că am vorbit cu fata și că am ascuns lucrul ăsta. Cât de nebună să fiu ca să fac așa ceva?". Pentru ea, o asemenea afirmație era o jignire, o sfidare fără măsură a chinului pe care îl trăia. N-a putut îndura una ca asta. A început iar să bată zi de zi drumurile, de data asta până la Vaslui, să facă memorii, să bată la uși, să ceară audiențe. "Am zis că mor cu ei de gât, până la urmă, numai să aflu adevărul și să nu-și bată joc de mine." După aproape patru luni, în urma demersurilor ei stăruitoare, magistrații din cadrul Tribunalului Vaslui au decis redeschiderea acestui dosar penal. Între timp, anchetatorii au stabilit că cele două indicii care ar fi dovedit că fata trăiește erau total false. SMS-ul primit de Ștefan era trimis de pe o cartelă folosită o singură dată și cumpărată cu o zi înainte din Bârlad, iar apelul din Anglia era al unui tânăr pus pe glume sinistre, care a aflat numărul femeii de pe internet. "Știți, la un moment dat, mă gândeam că poate chiar ei au făcut probele astea mincinoase, ca să scape de dosar. Totuși, m-am bucurat că s-a făcut oleacă de dreptate." Dar bucuria nu a durat prea mult. A trecut de atunci mai mult de un an, iar dosarul se pare că a stat mai mult prin sertare. Un an de alte drumuri, memorii și audiențe inutile. Ajunsă la capătul răbdării, a trimis la București trei cereri la rând, pentru a obține o audiență la procurorul general al României. Primele două au fost aprobate, însă răspunsul a ajuns prea târziu la cutia poștală, adică după ziua programată. Pe 8 septembrie, anul acesta, chiar de Sfânta Maria, Elena Motaș a avut noroc. Sau cel puțin așa a crezut. A reușit, în sfârșit, să ajungă în București, la camera P4 din clădirea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație. Adică, la ușa procurorului general. Abia a treia oară a găsit la timp, în cutia poștală, aprobarea pentru audiență. Doar că, în locul celui mai mare procuror al țării, în biroul P4 se afla un simplu procuror de serviciu. După două ore de așteptare și doar zece minute de discuții, în care femeia a cerut mutarea dosarului la București, pe motiv că la Vaslui e cârdășia prea mare, procurorul de serviciu i-a spus politicos să meargă liniștită acasă, că va primi un răspuns prin poștă. Până la momentul acesta, când scriu rândurile de față, răspunsul nu a sosit.
Fata fără chip
"Unde e adevărul în țara asta?", se întreabă femeia cu glasul stins, ștergându-și obrajii de lacrimi. "Unde e dreptatea pentru noi, ăștia amărâți? Nu doresc nimănui să treacă prin ce-am trecut și trec eu. Am umblat peste tot, nu m-am lăsat nicio clipă bătută. Toată lumea ridică din umeri și-mi întoarce spatele. Ba, unii mi-au zis de ea că era cam ușuratică, că de-aia a pățit-o. Să le fie lor rușine, că n-au frică de Dumnezeu. Numai eu știu cât de frumos am crescut-o. Nu mai am încredere în nimeni. Nici în poliție, nici în procurori, în nimeni. Șeful poliției din Vaslui mi-a zis că fata e moartă 99 la sută. Păi, dacă-i așa, să mi-o aducă acasă, să o îngrop creștinește, iar criminalul să fie pedepsit. Dar eu nu cred. Nu cred că e moartă. Simt eu, așa, că trăiește. Că de-aia umblu și bat la toate ușile".
La începutul calvarului, femeia o visa noapte de noapte pe Adriana. Stătea cu spatele la ea, îi vedea numai părul și îi auzea vag respirația. Doar așa o visa. Stând cu spatele, fără să scoată o vorbă. Iar ea o implora,"Hai, mămică, întoarce-te cu fața la mine". În zadar, fata nu se clintea. Pe urmă o întreba dacă nu-i e foame sau sete, și de ce nu vine acasă, să se joace cu frățiorul ei. Degeaba, nu scotea nicio vorbă. Atunci, femeia se apropia de ea și încerca să o atingă, să îi mângâie părul, dar fata dispărea imediat, prefăcându-se într-un fum alburiu, care se tot subția. Nu știa biata femeie să dezlege visele astea, dar bănuia că nu sunt semne prea bune. A mers apoi la preotul din sat, să-l întrebe dacă n-ar fi bine să facă o rânduială pentru sufletul Adrianei. Să fie ea împăcată că a făcut asta, în cazul în care fata e moartă. Preotul n-a lăsat-o, i-a zis că tot ce trebuie să facă e să se roage pentru aflarea adevărului. Pentru ca Dumnezeu să lumineze mințile celor care o caută și vor să descopere vinovații pentru dispariția ei. A încercat apoi la alt preot, din Bârlad. Și el i-a zis același lucru, să nu-i facă fetei nicio pomană, că e un mare păcat, și doar să se roage pentru adevăr. Așa a început biata femeie să umble prin țară, pe la toate mânăstirile, ca să se roage, precum au sfătuit-o cuvioșii părinți. În cele din urmă, s-a hotărât să ajungă la Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca. I s-a aprins, deodată, speranța asta mare, că părintele o va ajuta de-acolo, din lumea drepților în care stă nevăzut. Și-a făcut un mic bagaj de cu seară și la primii zori a pornit spre Mânăstirea Prislop. Ajunsă acolo cu trenul, a stat vreo două ore la coadă, ca să ajungă la mormântul cel sfânt. Și pe măsură ce se apropia, simțea cum sufletul ei e învăluit de o căldură ciudată. Ajunsă în fața crucii părintelui, a căzut în genunchi și a început să plângă în hohote grele, atât de grele, că abia mai putea respira. Cât timp a rămas acolo, nu mai știe ce s-a întâmplat, de parcă inima i s-ar fi oprit în loc. S-a trezit abia când niște oameni au ridicat-o de lângă mormânt și au ajutat-o, ținând-o de brațe, să ajungă la poarta mânăstirii. Apoi, pe drumul spre gară, se simțea așa, într-un fel ciudat, de parcă plutea, iar în locul amărăciunii, în sufletul ei se așternuse o tihnă cum n-a mai simțit niciodată. S-a urcat cuminte în tren și de cum s-a așezat pe locul ei, a adormit ca un prunc. Atunci i-a apărut Adriana în vis. Și pentru prima oară, i-a văzut chipul. Stătea întinsă pe un pat alb, cu ochii închiși, răsuflând ușor. I-a pus mâna pe creștet și a întrebat-o ce s-a întâmplat cu ea, de ce nu vine acasă. Și în vreme ce îi mângâia ușor părul, a simțit puțin mai sus de ureche ceva umed și moale, ca un burete abia scos din apă. I-a dat repede părul la o parte și a văzut acolo o rană mare, cât palma ei, care încă mai sângera. "Ce ți-au făcut, mămică?", a întrebat-o îngrozită. "Cine ți-a făcut asta?" Fata însă nu se mișca, iar respirația ei era tot mai înceată, ca un abur subțire, care se stinge lin. Apoi, femeia s-a trezit brusc, și până la Bârlad n-a mai închis un ochi. A rămas așa, cu privirea pierdută în bezna de-afară și cu gândul la visul ăsta trist și ciudat. "Să fie oare adevărat?", se tot întreba. "Să fi murit fata lovită la cap? Să fie visul ăsta un semn de la sfântul părinte?"
Dosarul Adrianei Motaș așteaptă (eternitatea?) pe biroul procurorului din Vaslui.