Atât de lăudate în afara țării, muzicile tradiționale românești respiră la noi cu greu, sub hățișul și hărmălaia prostului gust, ce le asaltează de peste tot. Kitsch-ul generalizat de pe scene, posturi de radio sau de televiziune (chiar și posturile naționale!) pare a strica, mai mult decât 50 de ani de propagandă comunistă. Momentele în care ne putem bucura de veritabilul folclor românesc sunt tot mai rare. Iată însă că, pentru o seară, 13 octombrie, sărbătoarea a revenit la Muzeul Țăranului Român, sub bagheta etnomuzicologului Speranța Rădulescu, o apărătoare eroică a tradiției muzicale autentice. Balul a fost deschis de muzica năvalnică a Fanfarei din Zece Prăjini, într-o formulă restrânsă, aleasă special pentru a cânta curat, fără înfloriturile acumulate în 20 de ani de turnee prin lume. A urmat un răsfăț acustic: muzică transilvăneană fină, neamplificată, ieșită direct din ceterele și din gordunele tarafurilor din Căstău și Soporu de Câmpie.
Trei, Doamne, și toți trei...
Sărbătoarea muzicală a fost prilejuită de întâlnirea intitulată "Etnologii intersectate: Franța - România", ce a însemnat o prezentare și o discuție cu publicul, susținute de Speranța Rădulescu și de doi colegi francezi, etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob și Jacques Bouët. Cei trei au cutreierat împreună satele românești la sfârșitul anilor '80 și, mai ales, în anii '90, documentând obiceiuri și muzici între timp dispărute, sau drastic schimbate. "Înainte să-i cunosc pe cei doi, eram un folclorist poate ceva mai evoluat, datorită lecturilor. Stăteam binișor cu partea teoretică, însă aveam nevoie de practică. Când i-am cunoscut pe Jacques și pe Bernard, mi s-a deschis o lume până atunci inaccesibilă. Am învățat, în deplasările pe teren alături de ei, mai multe decât în anii de dinainte. Între timp, m-am apropiat de nivelul unui etnomuzicolog din afară, nu știu dacă am ajuns acolo, dar nici nu mă mai consider folcloristul modest de dinainte de a-i cunoaște", spune Speranța Rădulescu.
Cei trei au scris împreună, în 2002, cartea "Din răsputeri. Glasuri și cetere din Țara Oașului, România", răsplătită cu premii importante în Franța. Întâlnirea de la MȚR a prilejuit și lansarea cărții scrise de Bernard Lortat-Jacob și tradusă în limba română de Speranța Rădulescu, "Indienii cântăreți - urechea etnologului". Deși se bazează pe date culese în Țara Oașului și în alte zone în care a călătorit, cartea este o ficțiune. Un etnomuzicolog francez asistă la degradarea, sub presiunea lumii exterioare, a vieții și a muzicii unor săteni, dintr-o exotică și imaginară locație. Nu e nevoie de prea multă imaginație, ca să înțelegi despre ce este vorba.
Ieri și azi în Țara Oașului
Speranța Rădulescu
"Știm că suntem sălbatici, dar e foarte bine așa!"
"Muzica din Țara Oașului nu se degradează, dar se stinge treptat. Muzicanți mai sunt, poate nu atât de mulți ca altădată, însă nu prea mai există săteni cărora să le cânte. Prilejurile de cântat s-au refugiat în intervalele de timp în care se întoarce acasă tineretul plecat să lucreze în afara țării. De pildă, între Sfântă Mărie Mare și Sfântă Mărie Mică, se fac nunți aproape zilnic. Pe lângă nunți, se ține atunci un soi de joc al satului, la care participă, pe lângă tineri, și oamenii maturi, care vor să-și etaleze izbânda în viață. Acesta este specificul locului. Nu mai găsești în România așa ceva. Oamenii trăiesc acolo pentru a-și etala izbânda în viață. Sunt ambițioși și vor să arate că-s învingători și acesta-i motivul pentru care nu și-au degradat muzica, chiar dacă ea slăbește ca importanță în viața comunitară. Atunci când se întorc de la Paris, oșenii vor să se etaleze în petreceri extraordinare, la care să le cânte ceterașii. Peste tot în România urlă stațiile de amplificare, denaturând muzica la maximum. La ei, deocamdată, apare câte un microfon doar la marile petreceri de Paște și de Crăciun, cu multă lume. E un fenomen care ține de ambiția lor de a fi diferiți de alții. Știu că au o muzică diferită și se mândresc cu asta. Mi-au spus niște oșeni: «Știm că suntem sălbatici, știm că facem o muzică pe care nu o înțelege nimeni, și e foarte bine așa»."
Bernard Lortat-Jacob
"Când am ajuns acum doi ani în Oaș, n-am mai văzut nicio vacă. Nu-i vorba că vacile au ceva de spus în muzică, ci că viața oamenilor s-a schimbat"
"Nu i-am considerat niciodată pe oșeni sălbatici, primitivi, ci, din contră, foarte gospodari și primitori. Chiar dacă în anii '80 nu aveau voie să găzduiască străini, ei au făcut-o. La fel s-a întâmplat în toate zonele din România în care am mers. Am fost impresionat de umanitatea ce răzbătea din zonele rurale. Când am ajuns pentru prima oară în Oaș, nu ne-a fost ușor să ne adaptăm, să înțelegem muzica și viața oamenilor. Un țăran ne-a spus atunci un lucru foarte interesant. A zis: «Am înțeles de ce ați venit aici. Pentru că eu știu ceva ce voi nu știți, iar voi știți ceva ce eu nu știu!». Occidentul a impus un stil pasiv de a asculta muzică, în care cei mai mulți stau într-un loc și ascultă, fără să se implice, considerând că cei ce fac muzică știu tot ce-i de știut. E ca o cortină între cel ce face muzică și cel ce ascultă. În Oaș, ceterașul trebuie să cunoască melodia preferată a fiecărui om prezent la petrecere, iar acesta, când își aude melodia, începe a țâpuri. E un mod mult mai dinamic, mai interactiv de a primi muzica. Însă nimic nu rămâne neschimbat nicăieri. În 1990, erau toți oamenii în sat. La cinci și jumătate după-amiaza, fetele frumoase și gătite lăsau jocul și fugeau acasă să mulgă vaca, apoi se întorceau. Când am ajuns acum doi ani în Oaș, n-am mai văzut nicio vacă. Nu-i vorba că vacile au ceva de spus în muzică, ci că tot sistemul s-a schimbat, viața oamenilor."
JACQUES BOUËT
"Am străbătut România la pas, cu magnetofonul pe umăr"
- Au trecut aproape 50 de ani de când ați venit pentru prima oară în România...
- Am ajuns aici în 1967, ca student al Conservatorului Ciprian Porumbescu din București. Aflasem că aici se ține un curs de etnomuzicologie, lucru foarte rar pe vremea aceea, la conservatoarele europene. Unul dintre colegii mei, ce venea dintr-un sat din Ardeal, unde era și cântăreț de muzică populară, m-a invitat la părinții lui. Umblam prin sate cu un magnetofon la mine și înregistram bătrânii și pe oricine era de acord să îmi cânte. Pe atunci, cântau cu toții, cu bucurie. Îmi amintesc că am înregistrat o fată de cinci ani, cu o voce superbă. După ce am revenit în Franța, am continuat să mă întorc în România, cam o dată la doi ani, cu fratele meu, cu prieteni, și să înregistrez muzica satelor. Am mers în Oltenia, în Banat, Crișana, am înregistrat muzica polifonică a aromânilor din Dobrogea, țâpuriturile din Oaș, apoi Maramureș. Asta, pe cont propriu, pentru că, oficial, ca etnomuzicolog, am venit abia din anii '80.
- Ce v-a atras atât de mult, ce v-a făcut să reveniți de atâtea ori?
- Muzica tradițională, fără îndoială. În anii '60-'70, în Franța, muzicile tradiționale erau la mare modă în rândul tineretului. Cum este acum tehnologia marea atracție pentru tineri, pe atunci era muzica. Apoi, în anii '80, am venit cu Bernard, mergeam la Institutul de Folclor, unde eram bine primiți, ni se ofereau cu amabilitate toate informațiile. Acolo am cunoscut-o pe Speranța Rădulescu și a fost clar, de la început, că avem multe idei comune și că putem lucra împreună foarte bine. Așa că am continuat să umblăm împreună prin sate, să străbatem România.
- Ce se poate face pentru muzicile tradiționale, cum pot fi ele salvate de tăvălugul contemporan?
- Este o întrebare ce se pune de pe vremea lui Bela Bartok. Termenii acelor ani s-au schimbat mult în bine sub raportul tehnologiei. Imprimarea muzicii este net superioară, metodologia pe teren de asemenea, imprimările sunt acum însoțite de explicații și documente foarte bine realizate, iar accesul, mult mai rapid. Însă pericolele sunt mult mai mari decât în vremea lui Constantin Brăiloiu. Ele sunt globalizarea și comercializarea, ce vor transforma aceste muzici. Singura soluție este patrimonializarea lor, găsirea unei Arce a lui Noe în care să fie urcate. Va fi însă loc pentru toate?
- Cum vedeți muzicile tradiționale din România, din acest moment?
- Nu am mai fost aici de nouă ani, mă pregătesc să ies la pensie, așa că nu mai merg pe teren. Însă sunt la curent prin superba colecție de discuri, "Ethnophonie", scoasă sub tutela Speranței Rădulescu. Iar de curând, acum un an sau doi, am ascultat la Conservatorul din Lyon, un grup foarte bun din Maramureș (n.r. grupul Iza, condus de Ioan Pop), în care a strălucit un ceteraș pe nume Ioachim Făt. Merită să-i amintesc numele, pentru că studenții la vioară de acolo au fost foarte impresionați de el, asta, pe lângă succesul repurtat de întregul grup.