EL CAMINO

- În căutare de sine, la Santiago de Compostela -

E opţional. Dar măcar o dată în viaţă, orice bun european se regăseşte la pas în drum spre Santiago de Compostela. Mi-am pro­pus să văd şi eu ce e cu această regăsire. Ce anume din experienţa lui El Camino (scris aşa, cu arti­col hotărât şi majuscule) te repu­ne pe drumul cel drept al vieţii tale? Pentru majoritatea celor care îl parcurg, El Camino e un drum spiritual, chiar dacă nu întru totul religios, de reconectare la, sau de găsire a lui Dumnezeu. Pentru o altă parte, e un drum turistic, care facilitează o experienţă sportivă - drumul poate fi parcurs la pas, călare sau cu bicicleta. Iar pentru o altă parte, e un drum al întâl­nirilor. Oricare ar fi obiectivul cu care pleci la drum, cert e că vei trăi din plin toate cele trei ex­perienţe, plus unele pe care nu pot să le rezum într-o introducere.

Câmpul Stelei

Povestea pelerinajului la San­tiago de Compostela e strâns le­gată de istoria creştinătăţii. În jurul anului 815, un păstor spaniol, pe nume Pelayo, a avut o viziune în care a văzut o lumină strălucind deasupra unui loc din pădure. Viziunea a fost investigată, iar acolo a fost găsit un mormânt din epoca romană, în care se afla trupul Sf. Apostol Iacob. Sfântul Iacob, creştinătorul Hispa­niei, este şi acum îngropat în adâncu­rile Cate­dralei de la Santiago, după ce a petrecut mai bine de 800 de ani neştiut, în locul în care fusese înhumat, loc devenit mai târziu Câmpul Stelei (Compostela). Alta­rul lui a început să atragă pelerini, din ce în ce mai mulţi, în secolele 11 şi 12, ur­mând ca de atunci, jumă­tate de milion de pelerini pe an să-şi îndrepte paşii către Santiago.
Pelerinajul atrage devoţiune din toate colţurile Europei, din mai multe motive. În anul 1122, Papa Calixtus II a acordat oraşului diferite privi­legii, inclu­siv indulgenţe pentru cei care veneau aici în pelerinaj, mai ales acelora care făceau acest pelerinaj într-un an în care 25 iulie, ziua Sf. Apostol Iacob, cădea într-o Duminică. Episcopul spaniol Diego Gelmirez a fost un puternic susţi­nător al oraşului. Datorită lui a înce­put construcţia unor edificii dedicate special peleri­nilor şi a cate­dralei imense, în stil romanic, care se află astăzi în Plaza de Obradoiro.
Centrul oraşului Santiago de Compostela a fost declarat sit World Heritage, încă din 1985. În 1993, ace­laşi statut i-a fost acordat întregului Camino Fran­ces, iar în 1998, UNESCO a învestit şi alte por­ţiuni ale drumului pelerinilor, aflate în Fran­ţa, cu aceeaşi distincţie.
Se pare că drumul e încă mai vechi decât înfiin­ţarea oraşului Santiago de Compostela şi a altarului dedicat Sf. Apostol Iacob. Acest Drum al Stelei pare să fi existat cu sute de ani înainte. De fapt, tot drumul de la St. Jean Pied de Port (Franţa) la San­tiago de Compos­tela (Spania) e presărat cu sate, lo­curi şi trecători mon­tane cu nume de stele, de parcă ar fi un drum stelar, un drum care duce la o desti­naţie specială - Câmpul Stelei.

Dacă există un ocean, atunci înoată în el

Castanele erau încă în coajă, când am plecat eu, pe 1 septembrie 2015. Cerul de deasupra Galiciei părea o mare întoarsă pe dos, aruncată în înaltul cerului, unde stătea suspendată printr-un neştiut mi­racol al gravitaţiei. Cătunele, satele, din când în când micile oraşe treceau toate în goana rece a dimineţii, care mă ducea la Sarria, unde urma să-mi încep drumul domol şi pe jos, către Sfântul Apostol Iacob. De la Santiago mi-am cumpărat compostelana, carne­tul care trebuie ştampilat de cel puţin două ori pe zi, ca să-ţi poată fi recu­nos­cută prezenţa pe acest emblematic drum al Europei, şi am primit sfaturile celor care tocmai îşi încheiau drumul.
Mergi în medie 25 de kilometri pe zi. Te trezeşti nu mai târziu de 7 dimineaţa, îţi rearanjezi lucrurile în rucsac, mă­nânci un mic dejun sănătos şi porneşti fără ezitare la drum. Direcţia ţi-o arată săgeţile şi scoica galbenă care marchea­ză drumul. Ca la un semn, toţi pelerinii fac în fiecare dimineaţă acest ritual. Băile se aglomerează temporar, bucătă­ria devine neîncăpătoare. Acolo, cineva împa­che­tea­ză sacul de dor­mit, din­coa­ce, cineva se în­calţă. Aici, ci­neva muşcă din­tr-un sand­­viş, dincolo, alt­cineva îşi ia la revedere.
Tu cântăreşti vreo 65 de kile, iar rucsacul tău mai adaugă încă vreo 8 la greu­tatea generală pe care o au de suportat picioarele. După primele două ore de mers fără opriri, ai deja dureri musculare. S-a făcut 10, soa­rele e sus, e din ce în ce mai cald şi te gândeşti se­rios să faci o pauză undeva. Spatele te doare şi el, ume­rii, la fel. Eşti departe de orice tip de civilizaţie şi visezi cu ochii deschişi la o cafea. Efortul cere corpului sudoare, iar corpul se com­portă ca atare. E greu. La modul cel mai serios. Toate kilogramele pe care le ţii deasupra taliei, împreună cu gravitaţia, fac ca durerea din picioare să fie o conti­nuă senzaţie de arsură. Te doare corpul fără drept de apel. Începi să devii con­ştient de existenţa unor muşchi pe care nu i-ai sim­ţit niciodată. Aerul începe să intre greu şi dai drumul la curelele rucsacului, ca să-ţi laşi pieptul să respire. Simţi greul pe umeri şi-n şolduri. Dar e un greu ciudat, al devenirii. Tu, cu greutatea corpului tău şi cu cea a rucsacului, devii în timp o povară. Începe să ţi se facă silă de kilogramele pe care le-ai pus pe tine în ultimul timp, şi de rucsac. Nu ai în el decât stric­tul necesar, împachetat econo­mic, şi cu toate astea, ajungi să-ţi dispreţuieşti pieptenele sau periuţa de dinţi.Purtat atâta timp în spate, rucsacul devine o insuportabilă pedeapsă. Când, în sfârşit, îl laşi jos, te simţi uşor ca pana, mai uşor decât ai fost vreodată! Mai uşor decât ai ştiut că poţi să fii! Şi liber! Te simţi mai liber ca Sisif, după ce-şi abandonează piatra. Şi fiecare zi e un nou început al aceleiaşi trude. Ştii ce te-aşteaptă, de când deschizi ochii, şi cu toate astea, îi deschizi uşor şi porneşti din nou la drum. E, pe undeva, o metaforă a vieţii, în tot acest ritual zilnic. Dacă poţi (ştiind lucid ce te-aşteap­tă) să deschizi ochii, să-ţi iei povara-n spate şi să porneşti la drum, atunci eşti realmente apt pentru viaţă. Rucsacul pe care îl porţi poate fi ruşinea, neier­tarea şi ura, aşa că bine ar fi ca în fiecare dimineaţă, când îl împachetezi din nou, să alegi să uiţi câte ceva în baie, pe hol sau în bucătărie, şi să nu te superi când drumul îţi distruge încălţările.
Am ajuns la Santiago de Compostela, după 7 zile de mers pe jos. Cu recunoştinţă, am ţinut să rămân la slujba catolică ce avea loc în catedrală, tocmai pentru că niciodată în viaţă, nici măcar din politeţe, nu avu­sesem curiozitatea de a asista la o astfel de ceremonie. Fusesem destul de fundamentalistă în credinţa mea cea dreaptă, cea creştin ortodoxă, şi nu lăsasem loc bunului simţ să-şi găsească drum către acceptarea ce­lorlalte confesiuni, în cunoştinţă de cauză. În aceeaşi zi, priveam apusul de la Finisterre, locul unde se ter­mina pe vremuri pământul. Acolo începea marea cea mare - oceanul - din care, arătau hărţile, marinarii ris­cau să cadă în marele hău de la marginea cea plană a mapamondului cunoscut. Dacă există un ocean - şi în sfârşit, iată-l - atunci înoată în el, mi-am spus. Apa oceanului era intimidant de rece, dar după tot drumul străbătut, după acea permanentă senzaţie de arsură din picioare, după durerea de spate şi, în fine, după 30 de ani în care nu am cunoscut această senzaţie, o baie în ocean - o simbioză temporară cu acest tip de creaţie a lui Dumnezeu - era tot ce îmi doream.

*

"Cel mai bine e întotdeauna să începi cu începu­tul", spune Zâna Nordului, din cartea "Vrăjitorul din Oz". O să-i urmez sfatul. Curaj. Urmează să merg la pas, prin regiunea Spaniei, care - fără glumă - încă mai crede în vrăjitoare. De altfel, băutura tipică - queimada - se bea numai după ce spui o incantaţie în galiciană. Această regiune, Galicia, mi-a amintit mult de plaiul nostru, de linele dealuri şi văile înverzite ale Subcarpaţilor. Totuşi, apa şi brânza locului au alt gust, iar cârnaţii sunt şi ei altfel.
Sunt mulţi pelerini pe drum. Cu unii te regăseşti zilnic. Cu alţii te întâlneşti azi, trec câteva zile şi dispar, şi, dintr-odată, îi regăseşti pe drum sau în vreun alt albergue. Iar cu alţii te întâlneşti o dată şi-atât. Con­comitent cu mine, pe drum - povesteau ceilalţi pelerini - ar fi existat un anume Dal, un sud-coreean care mergea desculţ şi fără niciun ban la el. Vin din cer! se pare că spunea el trecătorilor, în glumă. Tot din zvonistica drumului, am aflat de pelerinajul unui om care venea pe jos tocmai din Istanbul. Chiara, din Italia, cu care m-am întâlnit la Monte de Gozo, tocmai încheia o etapă de 95 de km consecutivi, în care s-ar fi oprit doar vreo trei ore, într-un câmp, noaptea. În ziua anterioară, încheiasem şi eu o etapă de 31 de kilometri, iar asta se dovedise a fi o reală provocare. 95 de kilometri mi se părea ceva de negândit! De altfel, cu fiecare zi care trecea, mă întâlneam cu cine­va care făcuse o performanţă mai mare decât mine. Într-un anume sens, acest mers zilnic către Santiago de Compos­tela e pentru mulţi un drum al autodepă­şirii, inspi­rat din experienţele celorlalţi pelerini. La Monte de Gozo, m-am întâlnit şi cu Nico, germanul care pleca­se în mai, din Wiesbaden, pe bicicletă. Din­tre mul­tele lucruri pe care ni le-a spus despre Drum, Nico încheia o serie de povestiri cu fraza:"What you don't lose on the Camino, the Camino distroys" (ce nu pierzi pe drum, drumul distruge). El se referea, desigur, la lucruri practice: în tot acest timp, El Ca­mino îi distrusese mai întâi bicicleta, iar apoi încăl­ţările cu care a pornit de acasă, lăsându-l în situaţia de a-şi cumpăra încălţări noi, de pe drum. Pierduse tot fe­lul de obiecte necesare igienei în opririle zilnice. Era, pentru el, o concluzie concretă, pragmatică. Şi, totuşi, cât sens are, şi metaforic! Cât de adevărat e că pe drumul vieţii, durerile fie se uită, fie sunt distruse! Cât de adevărat este că porneşti la drum fără efort, pe-o bicicletă, şi-ajungi la destinaţie frânt, des­culţ şi sin­gur, după o lungă, obositoare, dar gratificantă călă­torie!

Diana Pazon
(Corespondenţă din Spania)