E opțional. Dar măcar o dată în viață, orice bun european se regăsește la pas în drum spre Santiago de Compostela. Mi-am propus să văd și eu ce e cu această regăsire. Ce anume din experiența lui El Camino (scris așa, cu articol hotărât și majuscule) te repune pe drumul cel drept al vieții tale? Pentru majoritatea celor care îl parcurg, El Camino e un drum spiritual, chiar dacă nu întru totul religios, de reconectare la, sau de găsire a lui Dumnezeu. Pentru o altă parte, e un drum turistic, care facilitează o experiență sportivă - drumul poate fi parcurs la pas, călare sau cu bicicleta. Iar pentru o altă parte, e un drum al întâlnirilor. Oricare ar fi obiectivul cu care pleci la drum, cert e că vei trăi din plin toate cele trei experiențe, plus unele pe care nu pot să le rezum într-o introducere.
Câmpul Stelei
Povestea pelerinajului la Santiago de Compostela e strâns legată de istoria creștinătății. În jurul anului 815, un păstor spaniol, pe nume Pelayo, a avut o viziune în care a văzut o lumină strălucind deasupra unui loc din pădure. Viziunea a fost investigată, iar acolo a fost găsit un mormânt din epoca romană, în care se afla trupul Sf. Apostol Iacob. Sfântul Iacob, creștinătorul Hispaniei, este și acum îngropat în adâncurile Catedralei de la Santiago, după ce a petrecut mai bine de 800 de ani neștiut, în locul în care fusese înhumat, loc devenit mai târziu Câmpul Stelei (Compostela). Altarul lui a început să atragă pelerini, din ce în ce mai mulți, în secolele 11 și 12, urmând ca de atunci, jumătate de milion de pelerini pe an să-și îndrepte pașii către Santiago.
Pelerinajul atrage devoțiune din toate colțurile Europei, din mai multe motive. În anul 1122, Papa Calixtus II a acordat orașului diferite privilegii, inclusiv indulgențe pentru cei care veneau aici în pelerinaj, mai ales acelora care făceau acest pelerinaj într-un an în care 25 iulie, ziua Sf. Apostol Iacob, cădea într-o Duminică. Episcopul spaniol Diego Gelmirez a fost un puternic susținător al orașului. Datorită lui a început construcția unor edificii dedicate special pelerinilor și a catedralei imense, în stil romanic, care se află astăzi în Plaza de Obradoiro.
Centrul orașului Santiago de Compostela a fost declarat sit World Heritage, încă din 1985. În 1993, același statut i-a fost acordat întregului Camino Frances, iar în 1998, UNESCO a învestit și alte porțiuni ale drumului pelerinilor, aflate în Franța, cu aceeași distincție.
Se pare că drumul e încă mai vechi decât înființarea orașului Santiago de Compostela și a altarului dedicat Sf. Apostol Iacob. Acest Drum al Stelei pare să fi existat cu sute de ani înainte. De fapt, tot drumul de la St. Jean Pied de Port (Franța) la Santiago de Compostela (Spania) e presărat cu sate, locuri și trecători montane cu nume de stele, de parcă ar fi un drum stelar, un drum care duce la o destinație specială - Câmpul Stelei.
Dacă există un ocean, atunci înoată în el
Castanele erau încă în coajă, când am plecat eu, pe 1 septembrie 2015. Cerul de deasupra Galiciei părea o mare întoarsă pe dos, aruncată în înaltul cerului, unde stătea suspendată printr-un neștiut miracol al gravitației. Cătunele, satele, din când în când micile orașe treceau toate în goana rece a dimineții, care mă ducea la Sarria, unde urma să-mi încep drumul domol și pe jos, către Sfântul Apostol Iacob. De la Santiago mi-am cumpărat compostelana, carnetul care trebuie ștampilat de cel puțin două ori pe zi, ca să-ți poată fi recunoscută prezența pe acest emblematic drum al Europei, și am primit sfaturile celor care tocmai își încheiau drumul.
Mergi în medie 25 de kilometri pe zi. Te trezești nu mai târziu de 7 dimineața, îți rearanjezi lucrurile în rucsac, mănânci un mic dejun sănătos și pornești fără ezitare la drum. Direcția ți-o arată săgețile și scoica galbenă care marchează drumul. Ca la un semn, toți pelerinii fac în fiecare dimineață acest ritual. Băile se aglomerează temporar, bucătăria devine neîncăpătoare. Acolo, cineva împachetează sacul de dormit, dincoace, cineva se încalță. Aici, cineva mușcă dintr-un sandviș, dincolo, altcineva își ia la revedere.
Tu cântărești vreo 65 de kile, iar rucsacul tău mai adaugă încă vreo 8 la greutatea generală pe care o au de suportat picioarele. După primele două ore de mers fără opriri, ai deja dureri musculare. S-a făcut 10, soarele e sus, e din ce în ce mai cald și te gândești serios să faci o pauză undeva. Spatele te doare și el, umerii, la fel. Ești departe de orice tip de civilizație și visezi cu ochii deschiși la o cafea. Efortul cere corpului sudoare, iar corpul se comportă ca atare. E greu. La modul cel mai serios. Toate kilogramele pe care le ții deasupra taliei, împreună cu gravitația, fac ca durerea din picioare să fie o continuă senzație de arsură. Te doare corpul fără drept de apel. Începi să devii conștient de existența unor mușchi pe care nu i-ai simțit niciodată. Aerul începe să intre greu și dai drumul la curelele rucsacului, ca să-ți lași pieptul să respire. Simți greul pe umeri și-n șolduri. Dar e un greu ciudat, al devenirii. Tu, cu greutatea corpului tău și cu cea a rucsacului, devii în timp o povară. Începe să ți se facă silă de kilogramele pe care le-ai pus pe tine în ultimul timp, și de rucsac. Nu ai în el decât strictul necesar, împachetat economic, și cu toate astea, ajungi să-ți disprețuiești pieptenele sau periuța de dinți. Purtat atâta timp în spate, rucsacul devine o insuportabilă pedeapsă. Când, în sfârșit, îl lași jos, te simți ușor ca pana, mai ușor decât ai fost vreodată! Mai ușor decât ai știut că poți să fii! Și liber! Te simți mai liber ca Sisif, după ce-și abandonează piatra. Și fiecare zi e un nou început al aceleiași trude. Știi ce te-așteaptă, de când deschizi ochii, și cu toate astea, îi deschizi ușor și pornești din nou la drum. E, pe undeva, o metaforă a vieții, în tot acest ritual zilnic. Dacă poți (știind lucid ce te-așteaptă) să deschizi ochii, să-ți iei povara-n spate și să pornești la drum, atunci ești realmente apt pentru viață. Rucsacul pe care îl porți poate fi rușinea, neiertarea și ura, așa că bine ar fi ca în fiecare dimineață, când îl împachetezi din nou, să alegi să uiți câte ceva în baie, pe hol sau în bucătărie, și să nu te superi când drumul îți distruge încălțările.
Am ajuns la Santiago de Compostela, după 7 zile de mers pe jos. Cu recunoștință, am ținut să rămân la slujba catolică ce avea loc în catedrală, tocmai pentru că niciodată în viață, nici măcar din politețe, nu avusesem curiozitatea de a asista la o astfel de ceremonie. Fusesem destul de fundamentalistă în credința mea cea dreaptă, cea creștin ortodoxă, și nu lăsasem loc bunului simț să-și găsească drum către acceptarea celorlalte confesiuni, în cunoștință de cauză. În aceeași zi, priveam apusul de la Finisterre, locul unde se termina pe vremuri pământul. Acolo începea marea cea mare - oceanul - din care, arătau hărțile, marinarii riscau să cadă în marele hău de la marginea cea plană a mapamondului cunoscut. Dacă există un ocean - și în sfârșit, iată-l - atunci înoată în el, mi-am spus. Apa oceanului era intimidant de rece, dar după tot drumul străbătut, după acea permanentă senzație de arsură din picioare, după durerea de spate și, în fine, după 30 de ani în care nu am cunoscut această senzație, o baie în ocean - o simbioză temporară cu acest tip de creație a lui Dumnezeu - era tot ce îmi doream.
*
"Cel mai bine e întotdeauna să începi cu începutul", spune Zâna Nordului, din cartea "Vrăjitorul din Oz". O să-i urmez sfatul. Curaj. Urmează să merg la pas, prin regiunea Spaniei, care - fără glumă - încă mai crede în vrăjitoare. De altfel, băutura tipică - queimada - se bea numai după ce spui o incantație în galiciană. Această regiune, Galicia, mi-a amintit mult de plaiul nostru, de linele dealuri și văile înverzite ale Subcarpaților. Totuși, apa și brânza locului au alt gust, iar cârnații sunt și ei altfel.
Sunt mulți pelerini pe drum. Cu unii te regăsești zilnic. Cu alții te întâlnești azi, trec câteva zile și dispar, și, dintr-odată, îi regăsești pe drum sau în vreun alt albergue. Iar cu alții te întâlnești o dată și-atât. Concomitent cu mine, pe drum - povesteau ceilalți pelerini - ar fi existat un anume Dal, un sud-coreean care mergea desculț și fără niciun ban la el. Vin din cer! se pare că spunea el trecătorilor, în glumă. Tot din zvonistica drumului, am aflat de pelerinajul unui om care venea pe jos tocmai din Istanbul. Chiara, din Italia, cu care m-am întâlnit la Monte de Gozo, tocmai încheia o etapă de 95 de km consecutivi, în care s-ar fi oprit doar vreo trei ore, într-un câmp, noaptea. În ziua anterioară, încheiasem și eu o etapă de 31 de kilometri, iar asta se dovedise a fi o reală provocare. 95 de kilometri mi se părea ceva de negândit! De altfel, cu fiecare zi care trecea, mă întâlneam cu cineva care făcuse o performanță mai mare decât mine. Într-un anume sens, acest mers zilnic către Santiago de Compostela e pentru mulți un drum al autodepășirii, inspirat din experiențele celorlalți pelerini. La Monte de Gozo, m-am întâlnit și cu Nico, germanul care plecase în mai, din Wiesbaden, pe bicicletă. Dintre multele lucruri pe care ni le-a spus despre Drum, Nico încheia o serie de povestiri cu fraza: "What you don't lose on the Camino, the Camino distroys" (ce nu pierzi pe drum, drumul distruge). El se referea, desigur, la lucruri practice: în tot acest timp, El Camino îi distrusese mai întâi bicicleta, iar apoi încălțările cu care a pornit de acasă, lăsându-l în situația de a-și cumpăra încălțări noi, de pe drum. Pierduse tot felul de obiecte necesare igienei în opririle zilnice. Era, pentru el, o concluzie concretă, pragmatică. Și, totuși, cât sens are, și metaforic! Cât de adevărat e că pe drumul vieții, durerile fie se uită, fie sunt distruse! Cât de adevărat este că pornești la drum fără efort, pe-o bicicletă, și-ajungi la destinație frânt, desculț și singur, după o lungă, obositoare, dar gratificantă călătorie!
Diana Pazon
(Corespondență din Spania)