PUTEREA RUGĂCIUNII

Slavă lui Dumnezeu pentru toate

"Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul Tău şi-a întins aripi luminoase păzindu-mă din leagăn". Aşa începe acatistul "Slavă lui Dumnezeu pentru toate"."Cât e de bine să fii oaspete pe acest Pă­mânt", spune mai apoi. "Slavă Ţie pentru oamenii întâl­niţi după planul Proniei Tale, pentru dragostea ce­lor dragi, pentru blândeţea animalelor. Pentru fericirea de A TRĂI, de A NE MIŞCA şi A CONTEMPLA lu­mea!" E foarte, foarte frumos acest acatist! Îmi amin­tesc cum la trecerea dintre ani, în noaptea Anului Nou, după urări şi îmbrăţişări, am tras un bilet pe care scria: "Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci, întru toate, prin închinăciune şi rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu". Un text biblic pe care aveam impresia că-l înţeleg, dar în acelaşi timp, şi că nu îl înţeleg. Nici nu m-aş fi gândit atunci la zilele de rugăciune care vor urma. Poate că nici acum, la jumăta­tea anului, nu-l înţeleg pe deplin. Anul a început cu probleme de sănătate ale părinţilor mei. Mai întâi tata, în ianuarie, apoi, în luna februarie, mama. Operaţii, tumori maligne. Mă gândeam cumva, cu nostalgie, la bătrâneţile lor liniştite. Însă acum sunt bine, bine în general, şi mă bucur şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi petrecută cu ei. Aşa am ajuns să "cunosc" şi să mă gân­desc la sfinţi ca la nişte "prieteni ce­reşti". Pe Sfântul Luca al Crimeii l-am "întâlnit" într-un film despre viaţa lui. Apoi am citit cartea cu mi­nuni­le şi acatistul. Într-o bisericuţă din Complexul Studen­ţesc i-am găsit moaştele. Apoi, într-o zi, o călugăriţă mi-a oferit o icoană cu Sfântul Luca. Iar eu am tresărit, gândindu-mă că nu poate fi o coincidenţă. Că, de altfel, coincidenţe nu există... Maica Dom­nului Pantanassa, Sfântul Nectarie, Sfântul Patapie, toate le-am desco­perit pe rând şi rugându-mă am sim­ţit, uneori, cum lu­crează... harul. Prin oamenii pe care i-am întâlnit. Prin­tr-o schimbare de ultim moment, prin atitudinea medicilor (da, trebuie să ne rugăm mai întâi pentru ei). Încerc să spun că toate acestea, menţinute cu efort, între bucuria de "A FI" şi ispita deznădejdii, mă fac să văd lucrurile altfel: lipsa bucuriei în loc de mulţumire, dorinţe care se tot în­mulţesc, relaţii între oameni şubre­zite de lipsa comunicării. Văd cât de multe aştep­tări avem de la ceilalţi şi cât de puţină iubire de oferit. Şi mă întreb - Cum să dăruiesc din puţinul pe care-l am? Cam aşa: din puţinul pe care-l ai, dacă îl oferi, puţinul dat se reface de la Dumnezeu, devenind cumva "destul". Mulţumesc Sfântu­lui Nectarie, Sfântului Luca al Cri­meii, Maicii Domnului pentru tot ajutorul dăruit pă­rin­ţilor mei. "Primeşte mulţumirile noastre, pentru toate darurile TALE şi fă-ne vrednici de binefa­cerile TALE", aşa cum spune acatistul. Mulţumesc "Formulei AS", pentru lumina pe care o emană, pentru că mi-a fă­cut cunoscute puterile tămăduitoare ale sfin­ţilor, plante de leac şi terapeuţi minunaţi. Să aveţi zile binecu­vântate!

Niculina - Cluj-Napoca



"Au trecut opt ani şi sunt viu"

Fiind un fidel cititor al revistei dumneavoastră, nu am putut trece cu vederea cazurile prezentate la rubrica "Spiritualitate", cazuri de boli grave, ale unor persoane care s-au vindecat prin "puterea rugăciunii". Un ase­me­nea caz doresc a împărtăşi şi eu celor aflaţi în suferinţă, în ideea că le va fi de folos.
Era o zi de toamnă cu burniţă şi ceaţă deasă şi mai bătea şi un vânt rece, de-ţi pătrundea până în măduva oaselor - un tablou natural în deplin acord cu starea mea sufletească, întrucât mă duceam la un control me­di­cal, de la care nu ştiam ce să aştept. Aveam o răgu­şea­lă în gât de câteva luni şi nu mă slăbea deloc. Pe dea­­supra, mai şi oboseam la cel mai mic efort sau la urcarea unei cât de mici pante. Controlul medical, su­mar, bineînţe­les, s-a finalizat cu o reţetă cu care m-am dus la farma­cie. La citirea reţetei, farmacista m-a privit şi a dat din cap compătimitor, gest din care am înţeles că era ceva mai grav decât bănuiam - o simplă răgu­şea­lă. Îmi era şi frică să pronunţ numele afecţiunii de care presupu­neam că sufăr. Simţeam că eram singur în aceas­tă grea încercare! Ba nu! Nu eram singur! Şi în acel moment, gândul m-a îndreptat spre ajutorul dum­neze­iesc. Odată ajuns acasă, fără a spune nimănui ni­mic, am îngenun­cheat în faţa icoanelor Maicii Domnu­lui şi a Domnului Iisus Hristos şi în fiecare zi rosteam cu cre­din­ţă cele trei rugăciuni: Tatăl nostru, Împărate ceresc şi Crezul, fiecare de câte trei ori, din noiembrie şi până în ianuarie, când lucrurile au luat o altă întor­sătură.
Din ziua aceea, lupta cu cancerul la gât (căci aceas­ta era boala mea!) n-a mai fost o sperietoare, ci o luptă pe care am abordat-o cu încrederea că o pot învinge. Această încredere nu m-a părăsit nici chiar în ianua­rie când, vrând să elimin o flegmă, s-a declanşat o hemo­ragie aproape de neoprit. Dar Dumnezeu mi-a fost aproape şi de această dată şi le-a aranjat cum era mai bine: maşina unui vecin era acasă, salvarea spita­lului din preajmă nu era plecată în cursă. Orice derapaj din acest circuit ar fi fost sfârşitul pentru mine! Atunci totul se măsura în secunde.
Drumul până la spitalul din oraş a fost drumul din­tre viaţă şi moarte, dintre "A fi sau a nu fi". Mă luptam din răsputeri să-mi păstrez fărâma de viaţă ce-mi rămă­sese. În această zbatere de supravieţuire, am mai putut zări în faţă o mare de lumini. Se însera. Dar nu numai atât: mă apropiam de oraş, iar aceasta însem­na atunci speranţa mea. Auzeam doar ţipătul asurzitor al salvării, căci luminile se stingeau în faţa ochilor mei, una câte una, cu fiecare metru parcurs. Am fost conştient până când am fost urcat într-un cărucior şi apoi: Beznă!
Dar Maica Domnului m-a ajutat şi acum, căci medicul de gardă în sea­ra aceea era medic chirurg O.R.L., dr. Andrieş, şi el mi-a dat drumul respi­raţiei. Altfel, totul ar fi fost în za­dar! La apăsarea unui deget pe piept, am deschis ochii şi l-am auzit excla­mând fericit: "Ai pe ci­neva Sus!".
- Am avut pe cineva Sus, i-aş fi răspuns, dacă aş fi putut, căci pe tot drumul zbaterii mele mi s-a citit "Sf. Acoperământ al Maicii Dom­­­nului". De la acest spital şi pâ­nă la Iaşi, a fost iarăşi o cursă con­tra­­cro­nometru. După ce am strâns o noapte întreagă tot frigul unei ierni geroase, o aşe­zare pe colţul unui pat al unei came­re încălzite din Secţia de recuperare a Spi­talului "Sf. Spiri­don" din Iaşi mi s-a părut a fi cea mai mare feri­cire din lume! Şi atunci m-am gân­dit: cât de puţin îi trebuie unui om aflat în suferinţă ca să fie fericit!
Dar pentru toate suferinţele există şi o compensaţie, când ceri cu credinţă ajutor lui Dumnezeu. Şi ajutorul mi-a apărut în persoana profesorului doctor Cezar Dinu (Dumnezeu să-l odihnească!) care, prin felul său fami­liar de-a mă întâmpina, fără să ne fi cunoscut vreodată în viaţă, mi-a dat încredere şi curaj, făcându-mă să aştept operaţia fără nicio teamă.
De asemenea, înaintea operaţiei am citit "Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul", făcătorul de minuni, iar una dintre fiicele mele a pictat icoana Sfân­tului Părinte din Lampsakos. Şi minunea s-a întâmplat, căci eu, cel care mă înfioram când auzeam vorbindu-se de operaţie, o aşteptam acum fără nici o strângere de inimă. Ceva inimaginabil! Şi în afara faptului că ope­raţia a reuşit fără nici o problemă, n-am făcut nici chi­mioterapie, cum prevăd regulile medicale. Au trecut opt ani de la operaţie şi nu am avut nicio complicaţie. Sunt sănătos, datorită puterii rugăciunii.
În semn de mulţumire pentru ajutorul dumnezeiesc primit, citesc în fiecare zi "Acatistul Sfântului Necta­rie" şi "Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Dom­nului".
Dacă cerem ajutor lui Dumnezeu, care lucrează prin sfinţii săi, prin rugăciuni făcute cu credinţă din toată inima, cu evlavie, cu smerenie şi umilinţă, El ne va veni totdeauna în ajutor.

G.T.