Autoarea acestui volum aparține unei familii de cărturari. Mama ei, Amelia Pavel (1915 - 2003) a fost o personalitate în critica și istoria artei de la noi, iar fratele ei, Toma Pavel, plecat din țară în 1969, a ajuns un nume de referință în lume ca profesor de literatură comparată, stilistică și filosofia culturii la mari universități occidentale și ca scriitor publicat de celebre edituri din SUA, Marea Britanie și Franța. În această familie legată prin relații de prietenie cu veritabila elită intelectuală românească a secolului trecut, mezina Veronica și-a sacrificat înzestrările genetice cultivate în adolescență, optând pentru studii științifice. Ingerințele ideologice în cultură cenzurau libertatea de expresie, iar o profesie artistică fără compromisuri în RSR însemna asumarea sărăciei. Deși pianistă talentată, care luase și lecții de armonie și compoziție, când a fost să aleagă între Conservator și Facultatea de Chimie, s-a îndreptat - la îndemnul părinților - spre cea din urmă, care-i oferea o meserie mai sigură. Timpul a dovedit că, din punct de vedere pragmatic, alegerea a fost bună. Când a emigrat în 1982 în Canada, competența ei în chimia analitică și o mare putere de muncă i-au adus funcții înalte în multinaționale și chiar în comisii guvernamentale. Într-o societate a concurenței reale, meritele de om de știință ale Veronicăi Pavel Lerner au fost recunoscute și recompensate pe măsură. Numai că reușita profesională, cu tot consumul ei de inteligență, energie și perfecționare permanentă, i-au lăsat dureros libere valențele spirituale creatoare. Satisfăcute acestea doar ca amatoare: melomană, cititoare împătimită, vizitatoare avizată de expoziții și spectacole, scriitoare de duminică. Și-a găsit un debușeu al preocupărilor ei de suflet în publicațiile comunităților românești din Canada și SUA, dar și pe site-urile literare în limba română de pe net. Continuând să scrie în limba maternă, a publicat și în România, după 2000, mai multe volume de poezii, proze scurte și publicistică, vădind sensibilitate, rafinament cultural și umor. Admirabilă cu deosebire mi se pare capacitatea ei de a se bucura de performanțele artistice ale altora, de a se entuziasma și a-și împărtăși încântarea, mai ales când e vorba de oameni pe care i-a cunoscut în ținerețea bucureșteană sau de artiști pe care i-a căutat anume mai târziu pentru a le comunica empatia. Cartea pe care vi-o recomand azi adună colaborările Veronicăi Pavel Lerner la revista "Vatra Veche" din Târgu-Mureș (condusă de poetul Nicolae Băciuț), în care schițează portrete neconvenționale ale unor oameni de valoare întâlniți de-a lungul timpului. E bine că secvențele memorialistice n-au rămas doar în paginile revistei cu circulație restrânsă, fiindcă evocările colorate afectiv ale unor scriitori, muzicieni, actori, plasticieni de ieri și de azi alcătuiesc prin cumulare imaginea unui spațiu cultural în care, în ciuda opreliștilor oficiale din comunism, artele și-au croit drum și au dat sens înalt unor vieți. Mulți dintre cei evocați nu mai sunt cu noi decât prin ceea ce ne-au lăsat în biblioteci, pe înregistrări sau în muzee, dar memoria întâlnirii cu ei, redată în scene vii, bine povestite, îi resuscitează și pentru cei ce n-au avut șansa să îi cunoască decât prin operă. Prieteni ai părinților ei, din aceeași generație, precum Nicu Steinhardt, Mircea Șeptilici sau Theodor Bălan, personalități cunoscute pe când Veronica își petrecea vacanțele cu Amelia Pavel la casele de creație de la Cumpătu, Bran și Mogoșoaia - ca Ștefan Aug. Doinaș, Irinel Liciu sau Theodor Mazilu, prieteni apropiați ai fratelui ei, ca Matei Călinescu și Mihai Zamfir, muzicieni văzuți de aproape, ca Aurel Stroe, Dan Grigore, Iosif Sava - sunt doar câteva dintre personajele ce populează cartea, plină de anecdote surprinzătoare, de bune sentimente și de nostalgii discrete. Emoția care vibrează în pagini, inepuizabila, tinereasca recunoștință pentru ceea ce au creat valoros oameni pe care a avut norocul să-i cunoască se transmite și cititorului. Așa cum membrii unei orchestre aplaudă cu arcușurile un solist, arătându-și astfel aprecierea, aplaud și eu aici cu pixul reușita Veronicăi Pavel Lerner de a-și transmite prin scris sentimentele în crochiuri memorabile.