Nu întâmplător cartea aceasta a apărut în preajma Festivalului George Enescu - 2015, căci, în ediția de anul acesta, melomanii din România au putut asculta în sfârșit live, după 18 ani de negocieri, legendara orchestră a Filarmonicii din Berlin. A durat atâta fiindcă Berliner Philharmoniker e foarte solicitată și pretinde anumite condiții organizatorice conforme cu statutul ei, între care și săli cu acustică bună, ceea ce Sala Palatului n-are. Și dacă anul acesta a acceptat să concerteze la București, trebuie să-i fim încă o dată recunoscători lui Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului din 2003 încoace, care, prin prestigiul său în lumea muzicală internațională, a făcut ca cele mai vestite orchestre și soliști cu performanțe artistice incredibile să poată fi ascultați și în sălile noastre. (Din păcate, strălucita epocă Holender a Festivalului Enescu s-a încheiat acum. Tracasările cu instituțiile statului român cer un mare consum de nervi și energie pe care proaspătul octogenar nu mai poate să le irosească). Melomanii știu că muzica clasică se trăiește cu adevărat în sală, că oricât de bune ar fi înregistrările, vibrațiile emoției colective, fluxul care se naște și te încorporează sunt unice: magia marii muzici se transmite direct.
Cu o istorie de 133 de ani, Filarmonica din Berlin stă sub semnul perfecțiunii, ceea ce dovedește cu fiecare concert. Eminența ei se datorează virtuozității instrumentiștilor, cizelării detaliilor, dar mai ales modului de a comunica prin dirijor cu ființa muzicii pentru a o reda vie publicului. Fiindcă oricât de pasionați, studioși și rodați între ei ar fi muzicienii din orchestră, rolul dirijorului e hotărâtor. Și aici ajung la cartea noastră, de mare interes nu doar pentru amatorii de muzică simfonică și nu numai fiindcă unul dintre personajele principale e românul Sergiu Celibidache. Redactorul muzical Klaus Lang a publicat, la distanță de 21 de ani între ele, două ediții ale acestui volum, alcătuit pe baza corespondenței din anii 1946-52 dintre cei doi dirijori, a documentelor din arhiva orchestrei și a mărturiilor directe, solicitate sau primite de redactor. În acest fel, Klaus Lang reconstituie deceniul imediat postbelic al instituției muzicale berlineze, în principal prin relația dintre faimosul ei dirijor Wilhelm Furtwängler (care, rămas în Germania în anii nazismului, ocupase funcții oficiale) și mai tânărul cu 26 de ani Sergiu Celibidache, cu studii muzicale avansate la Berlin și "curat", care în 1946 e ales de orchestră dirijor permanent. Supus unei comisii aliate de denazificare, Furtwängler se retrage în Elveția până la judecarea "cazului" său: rămăsese în Germania pentru a face artă, nu fusese nazist, după cum îl acuzau dușmanii lui emigrați în SUA. Mai mulți martori, printre care și "Celi" îl apără de acuzații, dar abia în 1947 e achitat și poate reveni la pupitrul Filarmonicii berlineze care îl dorește dirijor pe viață. Sexagenarul și l-ar fi vrut ca succesor pe tânărul român, dar între ei se insinuează ambițiosul și intrigantul Herbert von Karajan, antipatizat de amândoi. Lupta pentru putere, la care participă democratic și membrii orchestrei, și personalul administrativ, ne arată că și în instituțiile culturale nemțești funcționau interese extraartistice, invidii, cabale, concurențe neloiale și manipulări prin presă. Celibidache-românul, cu temperamentul lui focos, îi șoca pe sobrii melomani germani cu gesticulația excesivă, excentrică, li se părea "un actor de cinema care joacă rolul unui dirijor". În plus, în relația cu semenii era de o sinceritate agresivă, lipsită de diplomație. Chiar Klaus Lang, care l-a cunoscut și îl admira, povestește că nu era un personaj comod: "niciodată nu m-am găsit în fața unei firi mai temperamentale, mai îndărătnice, dar și mai contradictorii. Am îndurat erupțiile unui vulcan și nu o dată am tras cu ochiul spre ușă ca să-mi pregătesc fuga, în cazul unei agresiuni fizice". Nu e deci de mirare că orchestra cu care se certa la chinuitoare repetiții, și chiar Furtwängler în ultimele sale luni de viață, în 1954, i l-au preferat pe abilul și eficientul Karajan. Ceea ce a fost mai bine și pentru Celi: și-a dobândit celebritatea durabilă cântând cu alte mari orchestre, dispuse să repete până când se ridicau la înaltele lui pretenții artistice.