Părintele Macarie de la Muntioru

Cristian Curte
- În Vrancea, pe vârful Muntioru, "Muntele de Aur", cum îi spun oamenii locului, se află o mânăstire căutată de pelerinii din toate colțurile țării. Ei nu vin acolo pentru frumusețea locurilor, ci pentru părintele Macarie Deșliu, un duhovnic foarte iubit, care știe să aline durerile inimilor și să ridice din deznădejde orice suflet -

E mărunțel la trup și subțire, cu ochii negri și vii, cu o barbă albă ca neaua. Dacă îi pri­vești câteva clipe chipul ars de soare, mâi­nile aspre și bătute de muncă, rasa ruptă și peticită în zeci de locuri, înțelegi cum a ridicat până acum opt biserici și mânăstiri. Toată ființa lui răspândește un amestec misterios de smerenie și neastâmpăr bine cumpănit. Când îl vezi prin curte, învârtindu-se după treburi ca un fus în mâinile unei țărănci, cu greu ți-ai imagina cum arată când, stând liniștit, ceasuri întregi, ascultă păsurile sutelor de credincioși. Tot acest ames­tec derutant este, cred eu, semnul prezenței Duhului Sfânt în inima omului. Doar El poate să dea firii pace, fără să o facă molatică, și smerenie, fără a o lipsi de fermitate. Iar părintele Macarie le are pe toate din belșug. Și mai are ceva: o inimă de înger pentru cel căzut, învăluitoare, înțelegătoare pentru slăbiciunea omului. Nu mi s-a întâmplat foarte des să întâlnesc un părinte care să-mi pătrundă în suflet din prima clipă. Fără cuvinte, prin delicatețea cu care mă asculta, prin fericirea voioasă cu care umplea chilia mică, prin gesturile scurte și simple, mă învăluia cu o liniște surâ­zătoare, încrezătoare, în stare să învingă orice rezistență.
Cred că asta simt în primul rând ucenicii săi, și de aceea îl caută mereu - alături de el, crucea vieții devine ușoară și o poți purta cu zâmbetul pe buze. Aceasta este, de fapt, taina vieții creștine - iubirea care se deschide, răstignită, spre oameni și Dumnezeu, și care ­ ­ ­ ­ poate să umple cu bucurie orice necaz.

Raiul de la Bisoca

Când avea doar câțiva anișori, a văzut pentru pri­ma oară un episcop slujind în biserica din sat. Își aduce și acum bine aminte, era bătrân, cu barbă și ple­te lungi, albe, la fel ca veșmintele. I s-a părut îm­bră­cat în lumină, o icoană a Tatălui Ceresc, așa cum și-l imagina la vârsta aceea. "O prezență care mă înfiora. Aveam pe atunci curăția copilului, sfiala aia de Dum­nezeu. Am crezut că e Domnul însuși, care s-a coborât pe pământ, iar eu mă simțeam păcătos. Așa că am fugit, de teamă să nu dea ochii cu mine."
Părintele Macarie s-a născut și a crescut în Munții Buzăului, la Bisoca, un sat cum puține mai întâlnești pe pământ, așezat drept sub soare, deasupra lumii, cu casele răsfirate pe dealuri. Oamenii par micuți, în natura uriașă, care-i cuprinde din toate părțile. Tot la școala tainică a naturii s-a plămădit și sufletul părin­telui, învățând prima și cea mai de preț uimire a omului - cea pe care trebuie să o ai în fața măreției dumnezeiești. "Când eram mic, Îl vedeam pe Dum­nezeu lucrător. Mă gândeam ce-a mai lucrat El de-a făcut cerul și pământul și mai ales pe noi! Chiar și acum, când sunt bătrân, mă uit la cer și mă gândesc la ce-a lucrat El și la cum ne dă și apă, și căldură, tot ce ne trebuie, dar noi toooot cârtim. Dacă ne dă ploaie, ne supărăm că ne udă, dacă ne dă căldură, ne mâhnim că nu e răcoare... Dar el le-a făcut pe toate cu dreaptă socoteală. Toate, pentru că ne-a iubit și ne iubește, căci ne-a făcut după chipul și asemănarea lui."
"Cât am fost copil, am dus o viață grea, că așa era viața după război a românilor. Eram opt frați acasă și nu avea servici niminea, că pe atunci în sat erau cu servici doar un învățător și polițaiul. Atât. Era lumea săracă... Ne duceam cale de 50 de kilometri la oraș să ne facem târguiala. Nici nu știam de mașini. Fugeam de ele când le vedeam, că nu știam ce sunt. Acu ești aicea și vorghești în America și în orice țară. Dar, așa săraci cum erau, oamenii de atunci de la mine din sat aveau credință muuultă, o credință simplă și foarte pu­ternică. Nu era duminică sau sărbătoare fără să vină lumea la biserică. Chiar dacă în ziua aia trebuiau să spele rufele, că nu aveau încotro, femeile veneau la biserică. Credința s-a mai răcit pe timpul comuniș­tilor."
Dragostea de Dumnezeu, răsărită pe cerul copilă­riei de la Bisoca, a fost hrănită și de mama părintelui. O femeie curată, cu iubire fierbinte pentru biserică și cu o voce dumnezeiască. "Eu am deprins multă cre­dință de la bunicul din partea mamei, care a fost das­căl, și de la mama. Ea nu mânca niciodată înainte de zece dimineața, că spunea că la ceasul acela se împăr­tășește Maica Domnului în ceruri. Ș-apăi, cu vremea, și-a prelungit postul până în ora trei. Nu gusta nimic înainte! Și-n posturi, ținea foarte aspru. Nu mânca decât niște turte de mălai cu apă. Atât! Mama cânta foarte frumos, cânta și la strană, învățase de la tatăl ei. Mai ales când cânta Prohodul, vai de mine, termina pământul, nu alta! Sau când începea în Postul Mare să cânte «Primăvară dulce», îmi dădeau lacrimile, așa voce frumoasă avea. Ziceai că e cea mai mare maică din țară! Veneau pe la ea călugărițe, le mai dădea câte ceva de mâncare, că era sărăcie multă și foamete mare, iar ele, care știau bine cântările, stăteau cu ea și cântau toată seara. Ș-apăi ne învăța și pe noi, copiii. Ne-a rămas moștenire. Așa că mie îmi era foarte drag la biserică. Mă duceam și eram foarte atent la slujbe. Am ajuns la strană când aveam vreo 14 ani. Aveam un preot bătrân care mi-a spus: «Haide!» La început aveam emoții, că era multă lume și trebuia să știi rân­duiala bine, dar el m-a încurajat. Chiar dacă greșeam, îmi spunea: «Bine azi, foarte bine mâine!», deși eu făceam și greșeli. Dar, câte oleacă, câte oleacă, am învățat. Ș-apăi, 24 de ani de zile am slujit în sat, ca și cân­tăreț de biserică în Bi­soca. Planul meu tot ăsta ar hi fost, să mă deie la mânăs­tire. Când eram în armată și ne-a întrebat ofițerul ce vrem să fim, eu eram ser­gent și i-am spus că vreau să mă fac călugăr. Mi-a venit așa, fără să mă gândesc prea mult, de parcă nu am apucat nici eu să-mi dau seama. Era pe vremea comuniștilor și ofi­țerul a luat foc. «Ci să ti faci?! Ci-i ăla?», m-a între­bat. «Măi, eu nu știu ce e ăla, dar eu v-am zis că asta vreau să mă fac. Călugăr!» Ș-apăi au trecut anii și asta am ajuns. Dar nu am mers la călugărie decât târziu."

Cădelnița miraculoasă

Ani de zile a slujit în stra­na de la Bisoca. Cântă­rile slujbelor i s-au lipit de suflet și l-au ajutat să urce, treaptă cu treaptă, până la cer. N-a avut o mândră, ca ceilalți feciori din sat, deși mergea la nunți și juca la fel ca toată lumea. Inima lui era în altă parte. Un foc ardea mocnit în adâncul sufle­tului și a fost nevoie ca Duhul să sufle peste el ca să-l aprindă și să ardă cu vâlvătaie. A fost voia Dom­nului să-l zguduie printr-un miracol, răspun­zându-i ast­fel la cău­tările avute încă din adoles­cență.
Minunea s-a întâmplat năpraznic, fără pregătiri, fără un răstimp de dumirire. Avea atunci 38 de ani, și era un bărbat în plină putere. Mersese ca să cânte la slujbă în sat, unde a venit un preot iute, care slujea repede, fără evlavie și băgare de seamă. Pe el, deprins cu slujbele făcute liniștit, cu luare aminte, iuțeala preo­tului l-a mâhnit. Când a ajuns acasă, i-a spus mamei că slujitorul Domnului greșise. Ar fi trebuit să cădelnițeze altfel, cu pace, fără grabă. Și a început să facă el însuși gestul acela lin, plin de evlavie, purtând o cădelniță imaginară prin cameră. Și atunci, Dum­nezeu s-a atins de inima lui. "Dintr-odată, casa a fost luminată cu o lumină mare! N-am văzut niciodată în viață lumină mai mare. Mama a fugit în altă cameră, i-a fost frică. Aveam o iasomie la geam și s-a făcut și ea albă, îmbrăcată toată în lumina care venea de pre­tutindeni. Am în­cremenit, iar apoi n-a mai fost nimic, lumi­na s-a domolit...
După semnul a­ces­ta, în a treia zi au venit de la episcopie să mă ia să mă călu­găresc. Ei nu mi-au spus de la început, dar s-au gândit că aș fi bun de monah și apoi de preot. Luat pe nepregătite, m-am speriat, dar când am ajuns la Mânăstirea Ciolanu și am văzut că s-au deschis por­țile, mi s-a schimbat de îndată inima. Mi-a dat Dom­nul așa o bucurie, de nedescris în cu­vinte. Parcă nu mai eram pe lumea asta... Acolo m-am călugărit, apoi m-au dia­conit și m-au făcut și preot. După trei săptă­mâni, în luna martie a anului 1990, m-au trimis să deschid Mânăstirea Poiana Mărului, cti­to­rită de Sfân­tul Vasile Carpatinul, în apropierea Bisocăi, o veche vatră călu­gă­­rească, distrusă de comu­niști cu 30 de ani înainte. Acolo, în afară de biserică, nu prea mai era nimic în bună rânduială. Nici gard nu mai era, pășteau vitele din comună prin mânăstire și, din când în când, se mai organizau bâlciuri, târguri, petreceri într-un pavilion, când se făceau tot felul de bagabonții. Chi­liile erau neînvelite, dărăpănate, prin camere umblau porcii... era o mizerie... Eram la înce­put singurul călugăr, împreună cu trei maici bătrâne, care fuseseră alungate din mânăstiri. Am plecat la drum cu rugăciu­ne, dar nu am fost la nimeni să cer un leu! Și, încet-încet, am pornit: bagă lumină, bagă apă, fă un pavi­lion, fă o casă arhierească, fă gard de piatră, fă lac de pește, îngră­dește pământul... Am lucrat și, din ce lu­cram, mai mult venea din colo și din colo și venea și venea... Epis­copul mai zicea uneori: «Mă, dar cu ce faci toate astea?». «Cu Dumnezeu!». «Mă, dar ce, Dum­nezeu vine la tine?». «Da, ori de câte ori Îl chem, El vine și e prezent». Nu știu cum am putut să gândesc așa. Dar să știți că întotdeauna ziceam că am tot ce îmi trebuie, pentru că eram așa de voios și de bucuros, că nu aveam nevoie de nimic. Mi s-a întâm­plat să le gătesc de mâncare părinților și să nu am nici măcar două ouă să pun în ciorbă. Mi-am zis atunci că nu am ce să fac, o să o las limpede, de post, deși era zi de dulce. Nu vă spun că nu au trecut nici măcar zece minute și am auzit ciocănind în poartă. Era o credin­cioasă, care suise până la noi la mânăstire. «Ce-ai pățit, bre?», am între­bat-o. «Am avut zece ouă, părinte, și nu știu ce mi-a trecut prin gând să vin să vi le aduc, poate aveți ne­voie. Așa că am venit.» Așa lucrează Dum­nezeu!".

"Doamne, ajută-mă! Dă-mi și mie lacrimi!"

"Orice lucrare pe care o ai de la Dumnezeu trebuie să o faci cu curaj. Să nu te îndoiești, de orice te apuci! Când ți-ai pus în gând ceva și ai și gândul la Dumne­zeu, nu se poate să nu reușești. Nu se poate să nu-ți dea Dumnezeu cele pe care le ceri cu gând bun! Însutit ți le dă! Dar trebuie să și știi ce să ceri... Nu prea mult! Aici îți trebuie dreaptă socoteală, că El știe tot ce avem nevoie.
Cea mai puternică este rugăciunea împărătească «Tatăl Nostru», dar și orice rugăciune pe care o faci din inimă. Nu e nevoie să citești o «Psaltire» o dată, nu. Câteva catisme, dar să fie cu luare a minții. Puțin, dar continuu. Poți să spui și rugăciuni așa cum îți vin în inimă, după durerile tale și după puterea ta. Intri într-un dialog cu Dumnezeu ca și cu un prieten sau cu un tată, și vorbești deschis. Să știi ce să Îi ceri dinainte, să nu te duci acolo în fața Lui și să zici că vrei să fii mitropolit sau patriarh sau să conduci țara. Nu, trebuie să ceri numai ce ai nevoie, că altminteri se supără Domnul și nu stă de vorbă cu tine, pleacă. Știe El ce ai nevoie. Și ascultă, mai ales rugăciunea spusă cu lacrimi. Dacă nu ai lacrimi la rugăciune, să fie la­crimi din suflet, ca un oftat din inimă, ca o durere: «Doamne, ajută-mă, dă-mi și mie lacrimi!» Să spui asta cu sete, cu lacrimi din inimă - nu să hohotești! Să fii foarte atent la ce spui, cu luare aminte, și atunci va fi primită rugăciunea pe care o faci cu lacrimile sufletului.
Domnul a avut și are dragoste pentru noi și ne pri­mește până în ceasul din urmă, chiar înainte de a muri, chiar dacă am fost și suntem păcătoși. «Vino, hai la mine!» ne zice. Numa' să zici: «Iartă-mă, Doam­ne, și pomenește-mă acum și în ceasul morții mele, că am greșit toată viața!» Și atuncea El ne iartă și ne șterge toate păcatele într-o clipă! Da' să spui din tot cugetul, din toată inima și din tot oful. Dacă spui din suflet, tot păcatul ți se va ierta, că El iubește mult sme­renia. Nu iubește mândria, bogăția, când spui: "Cine mai e ca mine!?" El se pleacă la cel mai smerit om. Într-un minut te schimbă și te face băiat bun, de știi ce să ceri. În primul rând, sănătate și mântuire. Apoi să-i ceri așa, mereu, «Doamne, dă-mi smerenia Ta în inima mea!» E simplu de tot.
Și să postim, că Domnul a lăsat posturile nu că avea nevoie El de ele, ci ca să avem noi o înfrânare. De aia a lăsat postul, rugăciunea, milostenia și lacri­mile, ca noi să ne putem întări mai bine. Postul pentru noi e o doctorie în corp. Începe postul și vezi că ți s-a schimbat sângele, ți s-a luminat mintea, ai deja altă forță, altă putere! Când nu postești și mănânci mereu tot gras și bine, nu mai ai putere nici să mergi pe drum. Uite, eu am aproape 70 de ani și încă citesc și văd, iar mintea îmi merge binișor. Dar dacă mănânci numai așa, mereu mâncăruri bune, nu mai ai nicio putere, din ce în ce te îmbolnăvești... Dacă ai grijă, mănânci și de dulce și ții și post, atunci ai să vezi că o să zbori!"

Mântuitorul de pe muntele Muntioru

Drumul până la Muntioru trece printr-o pădure bătrână, cu brazi și pini, care par ne­clintiți de sute de ani. O lume străveche, un rai al sălbăti­ciunilor de tot felul unde, în afară de drum, nimic nu amin­tește de trecerea omului. Urci pieptiș pe coastele mun­telui, într-o penumbră rece, iar dru­mul te urmează sfios, îndrăz­nind cu greu să tulbure pacea aceea neclintită parcă de mii de ani. Când și când, verdele dens e spart de un luminiș în care vântul a do­borât trunchiurile vânjoase. La capăt, întunericul se sfâr­șește brusc într-o lumină plină. Ai ajuns!
Într-un vârf de munte, pe o poiană largă, câteva căsuțe de lemn străjuiesc o biseri­cuță fru­moasă, care se oglin­dește într-un lac cu nuferi. Totul a fost ridicat prin stră­dania pă­rin­telui. Până să vină el, la Muntioru nu era nimic. Doar liniștea codrului sălba­tic și verdele acesta crud al poienii. Un creștin evlavios i-a spus să urce aici și să ri­dice o mânăs­tire, dar părin­tele Macarie s-a împotrivit. Iubea din toată ini­ma ctitoria lui Vasile de la Poiana Mă­rului și nu voia să se dea dus din acel rai al isihaș­tilor, pe care îl refăcuse cu mul­tă tru­dă. A venit însă o vre­me de încercări, iar Mântui­torul i-a trimis din nou un semn.
"Am fost la început să văd locul acesta, în care acum e mânăstirea, dar am zis că nu mă mai întorc aici, pentru că era foarte greu - nu era niciun fel de drum; nu­mai pădure și glod, de nu puteai să ieși de acolo decât cu picioarele goale. Noaptea, după ce m-am întors la mine la mânăstire, la Poiana Măru­lui, chiar după ce adormi­sem, am auzit ciocănind în ușă. M-am deșteptat și am văzut deodată muntele Mun­tioru, ca pictat în fața mea. Și în vârful lui era Mântuitorul, îmbrăcat într-o haină cu niște mâneci roșii, mari. Mi-a spus doar atât: «Vreți să faceți mânăstire pe Muntioru? Fa­ceți! Apropie-te, că tu ești temelia!». Și pe partea în care dădea muntele, am vă­zut numai oameni în alb, care urcau pe munte cu lu­mâ­nări aprinse. Cuvântul Mântuitorului a fost ca o trezire. Imediat am cumpărat pământul și am pornit la drum și, în nici doi ani, am ridicat-o, am pictat-o și apoi a sfințit-o episcopul."
Stau cu părintele Macarie la sfat de mai bine de un ceas și mă simt, cu fiecare clipă, tot mai bine. Nu e nimic care să te îndemne să pleci. Nu te strivește cu autoritatea lui de preot, nu te mustră. Emană doar blândețe și simplitate. Mi-a povestit despre toate câte i-a descoperit Domnul, cu nevinovăția pe care ți-o poate aduce doar o viață scursă între rugăciuni. Și el, și tot ce-l înconjoară, respiră simplitate și smerenie. Chilia cu masa ei umilă, pereții cu icoane și cărți, fereastra cu cercevea de lemn, din care vezi doar pajiștea și cerul. E lumea satului nostru de munte străvechi, iar părintele Macarie este un țăran adevărat, care a sfințit, în călugărie, tot ceea ce a învățat în copi­lărie de la mama și bunicul său. Duce și acum aceeași viață. Nu a schimbat nimic. Doar a turnat mai mult foc pe rugăciuni, s-a trezit mai devreme, pentru a sluji la biserică, și s-a culcat mai târziu, pentru a priveghea. Și acum, deși e un duhovnic pe care-l iubesc mii de ucenici din toate colțurile țării, deși are tineri monahi în stare să-i împlinească orice poruncă, să-i asculte cu inima chiar și un gând, cară el singur, cu măgărușul mânăstirii, mâncare în desagi pentru părinți și le gă­tește la trapeză. Nu e un stareț, ci un duhovnic modest și iubitor, care se așează cu tine pe prispa simplă de lemn și-ți ascultă durerile, ostoindu-le cu rugăciunea lui.
Alinarea asta au simțit-o miile de oameni care l-au căutat mereu de-a lungul timpului, urmându-l la toate ctitoriile. I-a atras ca un magnet sărăcia în care trăiește de bună voie și starea aceasta de voioșie continuă, izvorâtă din credința sa nelimitată în puterea lui Dum­nezeu. Și mai e încă ceva. Credincioșii care vin să i se spovedească se simt iubiți, ascultați, oblojiți de toate rănile inimii. Într-o lume închistată, deschiderea aceas­ta totală a părintelui Macarie a făcut din mânăs­tirea de la Muntioru un loc de pelerinaj. Când a venit vremea sfințirii lăcașului ridicat cu trudă aici, în vârf de munte, pe drumul rău din pădure au urcat 14.000 de oameni. Fără să-i anunțe nimeni, au purtat vestea doar din gură în gură și s-au adunat.
În fața episcopului, uimit de marea de pelerini care luminase poiana cu prezența lor, părintele a știut, în adâncul inimii, că Mântuitorul a împlinit vedenia pe care i-o dăruise în urmă cu doi ani, când văzuse mulți­mea de credincioși urcând muntele cu lumânări în mâini. Crezuse nelimitat în cuvântul Domnului, iar Hristos îi întorsese dragostea prin inimile ucenicilor - "Nu se poate să nu-ți dea Dumnezeu cele pe care le ceri cu gând bun! Însutit ți le dă!"

Foto: FLORENTIN POPA