Bătălia sfârşitului de vară

Principala bătălie politică a verii a fost cea a noului Cod Fiscal.

Prevăzând scăderea TVA-ului, redu­ce­rea accizelor, desfiinţarea taxei pe stâlp şi alte măsuri asemănătoare, noul Cod Fiscal este menit să sti­mu­leze creşterea economică, în primul rând prin mărirea con­su­mului. Se ştie, desigur, că o cerere mare duce la mărirea ofertei. Producătorii, interesaţi să satisfacă foamea de pro­duse existentă pe piaţă, vor căuta să producă cât mai multe, mărindu-şi, în consecinţă, capacităţile de finalizare a acestora şi chiar extinzându-le prin noi angajări şi achiziţii suplimentare de materii prime şi utilaje. Dacă scăderea taxelor şi impozitelor este însoţită şi de creşteri salariale, atunci motorul economiei va fi turat la maxim, veniturile tuturor, inclusiv ale statului, crescând. O masă de impo­zi­tare crescută adaugă noi resurse la buget, dacă procesul de colectare este eficient şi corect. Cu alte cuvinte, noul Cod Fiscal va produce, după adoptarea sa, efecte benefice pen­tru întreaga societate. Românii, pe care austeritatea impusă de criza ciclică, încheiată acum câţiva ani, i-a stresat, se vor pu­tea bucura iarăşi de viaţă, cu buzunarele mai pline, cu sa­coşele familiale mai mari, cu o siguranţă a zilei de mâine mai concretă. Aceasta ar fi, la o vedere generală, situaţia pe care o provoacă legea Codului Fiscal actual. Numai că lu­crurile nu stau tocmai aşa.
Bătălia pentru adoptarea noului Cod Fiscal nu a fost o în­fruntare între soluţii propuse de specialişti în domeniul creş­terii economice. Bătălia pentru Codul Fiscal a fost una politică. Propunerea pentru realizarea lui a venit din rân­durile liberalilor, adepţi declaraţi ai relaxării fiscale, prin­cipal stimul pentru iniţiativele individuale pe o piaţă con­curenţială. Într-o economie aflată în creştere, după o re­ce­siune (mai mult sau mai puţin) gravă, reducerea poverii fiscale este fundamentală pentru păstrarea şi continuarea aces­tei creşteri. Cu un stat având un rol minimal în redis­tri­buirea resurselor, economia îşi va găsi propriile oportu­ni­tăţi pentru echilibrare. Soluţia, liberală prin definiţie, a fost preluată, ad litteram, de politicienii PSD-işti (e drept, sub acoperirea defunctei USL), care au completat-o cu pro­puneri de măriri salariale şi pensii. PSD vrea astfel să îşi va­lideze ataşamentul faţă de ideile socialiste, de redis­tri­bui­re, cât mai echitabilă, a avuţiei sociale. Inter­ven­ţio­nis­mul etatist este necesar, mai ales pentru că economia ro­mâ­nească are multe sectoare subfinanţate de stat (unele chiar cronic), cum ar fi sănătatea şi învăţământul, apărarea şi transporturile, agricultura. Apare, însă, un "dar"... După opinia specialiştilor, minimul necesar de cheltuială publică ar depăşi 40% din PIB (produsul intern brut), în timp ce - prin toate măsurile luate până acum - "recolta" bugetară ajunge la numai 32% din acelaşi PIB. Într-o economie aşe­zată structural, cu mecanisme de colectare a veniturilor bu­getare bine puse la punct, un astfel de dezechilibru ar im­pune o mai mare prudenţă în adoptarea concomitentă a unor măsuri de relaxare fiscală şi creşteri salariale. Dar România nu are încă o asemenea economie, şi riscul unor efecte puternic negative ale adoptării concomitente ale ce­lor două tipuri de măsuri este foarte mare. Cu un buget go­lit repede, datorită creşterii dezechilibrului dintre nivelul cheltuielilor publice şi cel al colectării de resurse (prin taxe şi impozite), statul român va fi nevoit să apeleze la împru­muturi (interne şi externe), deficitul angajat cu UE (de 1,2%) fiind cu mult depăşit. În concluzie: binele este numai de suprafaţă, efectele pozitive imediate ale relaxării concomitente cu măririle salariale ascund un viitor extrem de ameninţător.
Guvernul Ponta s-a angajat, totuşi, pe această cale din­tr-un motiv populist. Există o creştere reală a economiei ro­mâ­neşti, care merită, realmente, să fie continuată. Stimu­larea ei ar trebui făcută prin decizii legate de creşterea producţiei interne, adică prin investiţii - orientate în special spre infrastructura transporturilor, pentru o mai rapidă cir­culaţie şi distribuţie a mărfurilor, ce măresc absorbţia resur­selor umane (angajări), oprind hemoragia de specialişti şi tineri, ce devastează ţara. Creşterea ofertei interne - în con­diţiile de calitate impuse de concurenţă - duce evident la creş­terea cererii (consumului) prin creşterea masei anga­jaţilor şi (desigur) prin mărirea echilibrată a veniturilor sa­lariale şi post-salariale. Un drum de acest tip se realizează în­să într-un timp mai lung, printr-o etapizare a măsurilor pro­puse. Ponta şi colaboratorii săi au ales calea "şocului", sub presiunea politică a reducerii impactului lor electoral, mai ales că 2016 este un an cu două rânduri de alegeri, "localele", în primăvară, şi "parlamentarele", în iarnă. Par­ti­dul (sau alianţa de partide) care pierde prima elecţiune ris­că să o piardă şi pe cea de-a doua, îndepărtându-se de pu­tere pentru multă vreme. PSD-ul şi aliaţii săi au observat, de la ultimele "prezidenţiale", că pomenile electorale cla­sice ("darurile" din preajma alegerilor) nu mai ajung. Creş­terea economică (reală) nu se simte încă în veniturile cetă­ţenilor. Salariile din sistemul sanitar sau din cel al educaţiei sunt - în continuare - mizerabile. Electoratul percepe situa­ţia drept o urmare a corupţiei generalizate şi, în mod firesc, identifică sursa acesteia în deţinătorii puterii. Acţiunile DNA, ANI, DIICOT şi ale celorlalte instituţii juridice au de­monstrat că majoritatea absolută a politicienilor corupţi sunt în PSD şi celelalte partide de guvernământ. Singura mo­dalitate de împrăştiere a acestei impresii colective este o creştere palpabilă a veniturilor salariale şi o reducere a taxelor şi impozitelor ce împovărează electoratul.
Aplicarea concomitentă a celor două tipuri de măsuri re­prezintă un şoc, cu urmări complicate, pe termen mediu şi lung. Un deficit bugetar previzibil, de 2-3% - ce încalcă acordurile cu UE şi FMI - va îngropa în special inves­ti­ţiile, cu consecinţele ce decurg de aici. Stimularea consu­mu­lui, fără diversificarea şi mărirea ofertei interne, va fa­voriza creşterea importurilor. Dezechilibrul bugetar va du­ce la mărirea nivelului de îndatorare a ţării. Chiar şi pre­mie­rul a realizat că trebuie să-şi tempereze populismul, când a acceptat ca TVA-ul să fie stabilit la 20% (şi nu 19%), iar creşterea formală a salariilor din sistemul sanitar (de numai 25%) să nu fie urmată imediat de altele. Ponta a rea­lizat că, dacă PSD-ul şi aliaţii vor câştiga, to­tuşi, ale­ge­rile, anii următori nu vor mai putea fi atât de generoşi cu "da­rurile". Un sac golit dintr-o dată nu se umple la fel de uşor.