Prevăzând scăderea TVA-ului, reducerea accizelor, desființarea taxei pe stâlp și alte măsuri asemănătoare, noul Cod Fiscal este menit să stimuleze creșterea economică, în primul rând prin mărirea consumului. Se știe, desigur, că o cerere mare duce la mărirea ofertei. Producătorii, interesați să satisfacă foamea de produse existentă pe piață, vor căuta să producă cât mai multe, mărindu-și, în consecință, capacitățile de finalizare a acestora și chiar extinzându-le prin noi angajări și achiziții suplimentare de materii prime și utilaje. Dacă scăderea taxelor și impozitelor este însoțită și de creșteri salariale, atunci motorul economiei va fi turat la maxim, veniturile tuturor, inclusiv ale statului, crescând. O masă de impozitare crescută adaugă noi resurse la buget, dacă procesul de colectare este eficient și corect. Cu alte cuvinte, noul Cod Fiscal va produce, după adoptarea sa, efecte benefice pentru întreaga societate. Românii, pe care austeritatea impusă de criza ciclică, încheiată acum câțiva ani, i-a stresat, se vor putea bucura iarăși de viață, cu buzunarele mai pline, cu sacoșele familiale mai mari, cu o siguranță a zilei de mâine mai concretă. Aceasta ar fi, la o vedere generală, situația pe care o provoacă legea Codului Fiscal actual. Numai că lucrurile nu stau tocmai așa.
Bătălia pentru adoptarea noului Cod Fiscal nu a fost o înfruntare între soluții propuse de specialiști în domeniul creșterii economice. Bătălia pentru Codul Fiscal a fost una politică. Propunerea pentru realizarea lui a venit din rândurile liberalilor, adepți declarați ai relaxării fiscale, principal stimul pentru inițiativele individuale pe o piață concurențială. Într-o economie aflată în creștere, după o recesiune (mai mult sau mai puțin) gravă, reducerea poverii fiscale este fundamentală pentru păstrarea și continuarea acestei creșteri. Cu un stat având un rol minimal în redistribuirea resurselor, economia își va găsi propriile oportunități pentru echilibrare. Soluția, liberală prin definiție, a fost preluată, ad litteram, de politicienii PSD-iști (e drept, sub acoperirea defunctei USL), care au completat-o cu propuneri de măriri salariale și pensii. PSD vrea astfel să își valideze atașamentul față de ideile socialiste, de redistribuire, cât mai echitabilă, a avuției sociale. Intervenționismul etatist este necesar, mai ales pentru că economia românească are multe sectoare subfinanțate de stat (unele chiar cronic), cum ar fi sănătatea și învățământul, apărarea și transporturile, agricultura. Apare, însă, un "dar"... După opinia specialiștilor, minimul necesar de cheltuială publică ar depăși 40% din PIB (produsul intern brut), în timp ce - prin toate măsurile luate până acum - "recolta" bugetară ajunge la numai 32% din același PIB. Într-o economie așezată structural, cu mecanisme de colectare a veniturilor bugetare bine puse la punct, un astfel de dezechilibru ar impune o mai mare prudență în adoptarea concomitentă a unor măsuri de relaxare fiscală și creșteri salariale. Dar România nu are încă o asemenea economie, și riscul unor efecte puternic negative ale adoptării concomitente ale celor două tipuri de măsuri este foarte mare. Cu un buget golit repede, datorită creșterii dezechilibrului dintre nivelul cheltuielilor publice și cel al colectării de resurse (prin taxe și impozite), statul român va fi nevoit să apeleze la împrumuturi (interne și externe), deficitul angajat cu UE (de 1,2%) fiind cu mult depășit. În concluzie: binele este numai de suprafață, efectele pozitive imediate ale relaxării concomitente cu măririle salariale ascund un viitor extrem de amenințător.
Guvernul Ponta s-a angajat, totuși, pe această cale dintr-un motiv populist. Există o creștere reală a economiei românești, care merită, realmente, să fie continuată. Stimularea ei ar trebui făcută prin decizii legate de creșterea producției interne, adică prin investiții - orientate în special spre infrastructura transporturilor, pentru o mai rapidă circulație și distribuție a mărfurilor, ce măresc absorbția resurselor umane (angajări), oprind hemoragia de specialiști și tineri, ce devastează țara. Creșterea ofertei interne - în condițiile de calitate impuse de concurență - duce evident la creșterea cererii (consumului) prin creșterea masei angajaților și (desigur) prin mărirea echilibrată a veniturilor salariale și post-salariale. Un drum de acest tip se realizează însă într-un timp mai lung, printr-o etapizare a măsurilor propuse. Ponta și colaboratorii săi au ales calea "șocului", sub presiunea politică a reducerii impactului lor electoral, mai ales că 2016 este un an cu două rânduri de alegeri, "localele", în primăvară, și "parlamentarele", în iarnă. Partidul (sau alianța de partide) care pierde prima elecțiune riscă să o piardă și pe cea de-a doua, îndepărtându-se de putere pentru multă vreme. PSD-ul și aliații săi au observat, de la ultimele "prezidențiale", că pomenile electorale clasice ("darurile" din preajma alegerilor) nu mai ajung. Creșterea economică (reală) nu se simte încă în veniturile cetățenilor. Salariile din sistemul sanitar sau din cel al educației sunt - în continuare - mizerabile. Electoratul percepe situația drept o urmare a corupției generalizate și, în mod firesc, identifică sursa acesteia în deținătorii puterii. Acțiunile DNA, ANI, DIICOT și ale celorlalte instituții juridice au demonstrat că majoritatea absolută a politicienilor corupți sunt în PSD și celelalte partide de guvernământ. Singura modalitate de împrăștiere a acestei impresii colective este o creștere palpabilă a veniturilor salariale și o reducere a taxelor și impozitelor ce împovărează electoratul.
Aplicarea concomitentă a celor două tipuri de măsuri reprezintă un șoc, cu urmări complicate, pe termen mediu și lung. Un deficit bugetar previzibil, de 2-3% - ce încalcă acordurile cu UE și FMI - va îngropa în special investițiile, cu consecințele ce decurg de aici. Stimularea consumului, fără diversificarea și mărirea ofertei interne, va favoriza creșterea importurilor. Dezechilibrul bugetar va duce la mărirea nivelului de îndatorare a țării. Chiar și premierul a realizat că trebuie să-și tempereze populismul, când a acceptat ca TVA-ul să fie stabilit la 20% (și nu 19%), iar creșterea formală a salariilor din sistemul sanitar (de numai 25%) să nu fie urmată imediat de altele. Ponta a realizat că, dacă PSD-ul și aliații vor câștiga, totuși, alegerile, anii următori nu vor mai putea fi atât de generoși cu "darurile". Un sac golit dintr-o dată nu se umple la fel de ușor.