Mari duhovnici - Părintele ARSENIE PAPACIOC

- evocat de părintele IUSTIN PETRE, stareţul Mânăstirii "Sfântul Ioan Casian" din Dobrogea -

Pe părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Techirghiol, l-am cunoscut în primăvara anului 2002. Atunci am venit în Dobrogea, trimis de părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă, cu ascultare să ridic o mânăstire pe dealul Casienilor. Eram străin printre străini, chinuit de un sentiment puternic, că am fost abandonat de părintele meu duhovnicesc din Moldova aici, la malul mării. Întâlnirile cu părin­tele Arsenie Papacioc mi-au dat puterea şi curajul, în momentele cele mai grele, să nu renunţ, să merg mai departe, să-mi duc as­cul­tarea până la capăt. M-a dus la părintele, pentru prima dată, un om minunat, iubitor de călugări, domnul Dan Ion, astăzi el însuşi monah, părintele Ilarion, de la Mâ­năstirea Crucea. Impresia primei întâlniri cu "Bătrânul" a fost ne­mărginit de puternică. În trupul acela firav, serafic, simţeai o forţă de neclintit. Prin ochii săi albaştri, pătrunzători, vedeai tot cerul. Am înţeles foarte repede că părintele Iustin de la Petru Vodă m-a lăsat pe mâini bune. Cei doi duhovnici se cunoşteau şi se respectau reci­proc, deşi nu s-au văzut niciodată. Ani la rând am fost mesager între ei. "Ce mai face Iustin?", "Ce mai face Ar­senie?" erau întrebări la care trebuia să răspund re­gu­lat. Odată, părintele Arsenie mi-a încredinţat un me­saj de Pateric: "Spune-i părintelui Iustin că-i fac me­tanie. Mai spune-i că-i pup mâinile şi picioarele". Din păcate, nu s-au văzut faţă către faţă în această viaţă, deşi cel puţin eu am făcut eforturi mari în acest sens. Abia după ce părintele Arsenie a trecut la Domnul, părintele Iustin a venit în Dobrogea, să pună piatra de temelie la Mânăstirea Poarta Albă. A trecut atunci şi pe la noi, la Casian, să ne bucure. Apoi a fost şi la Techirghiol, la mânăstire. A intrat în chilia părin­telui Arsenie, s-a aşezat pe pat, a oftat şi a zis: "Părin­te Ar­se­nie, n-am fost vrednic să te întâlnesc în viaţă!". Acum s-au întâlnit, desigur.

"Atacaţi, n-avem timp de pierdut!"

Părintelui Arsenie Papacioc îi plăceau foarte mult provocările. De îndată ce intrai în chilia lui, nu te lăsa prea mult timp să-ţi tragi sufletul şi parcă-l aud: "Hai­deţi, atacaţi! N-avem timp de pierdut! Întrebaţi! Un om îl cunoşti după întrebări! Arsenie, acum să te văd cum o scoţi la capăt!". Introducerea aceasta de­venise un fel de lait-motiv. Avea o plăcere deosebită să dis­cute despre orice, ore în şir, cu o înflăcărare debor­dantă. Când începea să vorbească, uita cu desăvârşire de anii grei pe care îi ducea în spate. Se transfigura, realmente, la faţă. Ochii îi străluceau, mâna împletea gesturi tandre prin aer, şi, din când în când, închidea ştrengăreşte un ochi, cu conotaţie de ghilimele: ştiţi voi, de fapt, cum stau lucrurile! De la Sfânta Scriptură, din care cita versete întregi, la Sfinţii Părinţi, istorie, amintiri, noutăţi trecea cu o uşurătate socratică. De la tonurile cele mai grave, la snoave atât de nostime, că se inunda chilia sfântă de râsete zglobii, nevino­vate. O minte brici aş spune, care sfida bătrâneţea. O lucidi­tate pe care ar fi invidiat-o orice tânăr. De altfel, lângă părintele Arsenie, am înţeles că tinereţea nu are vârstă. N-aveam întrebări câte răspunsuri ne-ar fi dat. Şi, in­variabil, termina cu gândul la moarte: "Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea! Timpul este un dar ne­pre­ţuit! Am stat la căpătâiul multor muribunzi şi toţi ar fi vrut să mai trăiască o zi! Dragii mei, moartea nu vine să-ţi facă o cafea, moar­tea vine să te ia! Şi-atunci, vei fi întrebat tu ce-ai făcut cu darul pe care l-ai primit: timpul!" O întâlnire cu părin­tele dura cel puţin două ore, spre disperarea maicilor care îl îngrijeau. Aşa a fost, de fie­care dată, ori de câte ori i-am trecut pragul chiliei, aproape lună de lună, timp de zece ani, de când l-am întâlnit prima oară şi până când a trecut la Domnul. Plecam de acolo cu sute de aripi, să tot zbor încă o vreme, până când mă întor­ceam, iarăşi rănit, ca un fiu risipitor, zdrenţuit, la tatăl nerăbdător să mă ia în braţe ca să-mi ostoiască durerile.

"Afară din chilie, nemernicilor!"

Părintele avea umor neaoş. Fremăta de bucurie ca un copil. În unele momente, era de-a dreptul ghiduş. Sună odată tele­fonul. Răspunde. De partea cea­laltă se aude o voce fe­mi­nină, de maică: "Blagosloviţi pă­rinte..." şi toate celelalte. Şi vor­beşte maica, vorbeşte... Părintele ascultă o vreme, apoi se încruntă, apoi se destinde într-un zâmbet copilăresc, depărtează receptorul de la ureche şi aşteaptă, aşteaptă, fără să zică nimic, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. Şi maica turuie întruna, verzi şi uscate. Părea foarte tulburată. Probleme de viaţă şi de moarte, pesemne. Într-un târziu, îşi descarcă tot nă­duful şi zice: "Ce să fac, părinte? Daţi-mi un sfat!". Părintele se con­for­mea­ză şi îi răspunde cu tonul cel mai serios şi mai grav posibil: "Soro, dragă, te sfătuiesc să vorbeşti mai puţin!". Şi fără nicio altă explicaţie, pune tac­ticos receptorul în furcă. A încercat să-mi dea o explicaţie: "Ce să le fac? Toată ziua, bla-bla-bla. Ele nu ştiu că sunt bătrân, că am apa­rat auditiv, şi, mai ales, că sunt cu nişte oaspeţi de seamă? (râdea) Ar trebui să vorbeas­că mai concis! Oamenii ăştia te caută uneori pentru nişte probleme de nimic. M-a sunat odată o doamnă să mă întrebe ce să facă acuma că a căzut din pat. Şi i-am zis: ridică-te, soro, la loc!". În momentele acelea, îl priveam cu atâta drag! Şi-mi ziceam: cea mai frumoasă virtute pe care o au sfinţii este aceea de a fi fireşti. Firescul îi face să fie mai aproape de noi, iar pe noi ne ajută să nu ne simţim striviţi în preajma lor.
Eu nu l-am văzut niciodată mâniin­du-se. Dar o întâmplare, care mi-a dat de gândit, mi-a ajuns la urechi. Au intrat peste el în chilie doi tineri, care veniseră să-l provoace cu tot felul de întrebări inde­cente. A stat bătrânul ce-a stat, i-a privit lung, i-a măsurat din cap până-n tălpi, şi odată s-a năpustit asupra lor, ca un versat jucător de rugby. I-a împins dincolo de prag, strigând: "Afară din chilia mea, nemernicilor!" Atunci am înţeles că sunt situaţii, chiar şi în vieţile sfinţilor, când este mai potrivit să nu te laşi călcat în pi­cioare, decât să fii smerit.

"În femeie stă toată speranţa mântuirii lumii"

Iubea foarte mult femeia, aşa cum ştiu să o iubească doar sfinţii. Îmi povestea că a avut o dispută aprigă pe tema aceasta cu câţiva părinţi de la o mânăstire din Sfân­tul Munte. Au fost argumente din cele mai tari, şi de o parte, şi de cealaltă, pro şi contra. Părintele era singur împotriva lor. A găsit, luminat de sus, ultimul argument cu care le-a închis gura: "Dar pe voi cine v-a făcut?!" Vorbea atât de frumos despre femeie, aseme­nea unui poet îndrăgostit. "Fe­meia cunoaşte cu inima - spunea. Îl simte mai profund pe Dumnezeu decât bărbatul care face recurs la raţiune, la o cunoaştere logică, distan­tă, a divinităţii. În femeie stă toată speranţa mântuirii lumii. Ea ştie, instinctiv, să iubească total, să se dăru­iască total, să sufere total şi să se jertfească până la capăt, asemenea lui Hristos. Ea naşte împreună-lu­crând cu Dumnezeu la zămislirea fiecărui om care vine în lume." Şi multe alte cuvinte şi idei de o frumu­seţe rară mi le spunea, pe care eu nu le mai auzisem din gura altcuiva, până să-l întâlnesc pe el.

În pustie, cu părintele Cleopa

După cum bine ştiţi, părintele nu-i suporta pe cei căldicei, nici reci, nici fierbinţi. Temperatura duhov­nicească, din punctul de vedere al sfinţiei sale, o dădea starea de prezenţă continuă. Gândul neîncetat la Dum­­nezeu. "Un suspin este o rugăciune şi o clipă poate fi o veşnicie" îmi spunea. "Eu nu sunt pentru «tipic-ti­pic şi la inimă nimic». Eu nu sunt de părere că trebuie să exagerezi cu nevoinţa. Şi o metanie, dacă o faci pe zi, este suficient, dacă o faci cu simţire. De aceea, am spus-o şi o repet, că nu am fost de acord cu punctul de vedere al părintelui Cleopa, care era de părere că trebuie să omorâm calul, adică trupul. Am avut multe dispute pe tema asta cu el, când eram în pustie. Mie mi-a plăcut mai mult de fratele său. Când l-a chemat să vină şi el la pustie, a zis că vine bucuros, numai să-l lase să ia cu el şi putinica de brânză. Dar toată ziulica striga la Maica Domnului, zicând: «Stăpână, Stăpână, ajută-mă!»."
Mi-a povestit bătrânul multe grozăvii din perioada aceea, cât a stat în pustie cu părintele Cleopa. Unele de-a dreptul înfricoşătoare. "Într-o noapte, m-am tre­zit luat pe sus şi trântit cu putere lângă pat. Mi-au rămas urmele ghearelor pe piele. Ce să faci, dracul nu doarme! Am făcut o cruce şi m-a lăsat în pace. Am zis: rău e cu Răul, dar ce ne facem fără Rău? Cre­deam, la vremea aceea, că nu poate exista experienţă mai teribilă în viaţa unui om decât întâlnirea cu dra­cul gol. Mai târziu, aveam să înţeleg că m-am înşelat amarnic. Când a venit Securitatea să mă ia de la Mâ­năstirea Slatina - două camioane pline-ochi cu sol­daţi înarmaţi până în dinţi şi câteva maşini cu ofi­ţeri -, am zis: s-a cutremurat muntele şi-a ieşit un şo­ri­cel. Atâta desfăşurare de forţe, pentru un biet călu­găr ca mine! Apoi am cunoscut că dracul, cât e de înfri­coşător, totuşi se teme de cruce şi fuge de ea, dar omul care devine fiară şi se dezlănţuie nu se teme de nimeni şi de nimic. Nici măcar de Dumnezeu. În tem­niţele comuniste, mulţi oameni au murit omorâţi cu bestialitate de semenii lor!"

"Sunt gata să mor oricând, pentru ceea ce cred"

Puţini sunt cei care ştiu că, în tinereţe, părintele Arsenie a luptat pe front. De atunci s-au văzut abili­tăţile lui de bun strateg şi de bărbat integru, dispus oricând să moară pentru o cauză nobilă. Îmi spunea că odată au fost încercuiţi pe frontul din Rusia. Era o situaţie disperată. Camarazii cădeau seceraţi în stânga şi-n dreapta. A murit şi maiorul care avea comanda batalionului. Dezorientare totală. A preluat el coman­da, deşi era doar sergent, şi a reuşit să-şi scoată ca­marazii din încercuire, dincolo de linia frontului. A salvat, aşadar, ce s-a mai putut salva. Bineînţeles că a fost decorat. Generalul care l-a decorat i-a pus urmă­­toarea întrebare: "Ce-ai face dacă ai fi general, în locul meu?". Părintele i-a răspuns hotărât: "I-aş învăţa pe soldaţi să fie gata să moară!".
A dovedit, apoi, de nenumărate ori, în temniţele co­muniste, că este oricând dispus să moară pentru credinţa lui. Când l-au închis la Zarcă şapte zile - unde nimeni nu supravieţuia mai mult de trei zile gerului din februarie, acoperiţi doar cu zeghea aceea zdren­ţuită - îmi spunea că mai avea o singură curio­zitate: să vadă cum e atunci când iese sufletul. Şi n-a ieşit. Apoi, torţionarii responsabili cu reeducarea au încercat să-l convingă că nu există Dumnezeu. Efortul de reeducare era condus de un colonel. Argumente peste argumente şi de o parte, şi de cealaltă. Într-un final, părintele i-a închis gura, zicând: "Sunt oricând dispus să mor pentru ceea ce cred. Dumneavoastră v-aţi da viaţa pentru comunism?". Colonelul a strigat înfuriat: "Luaţi-l! Gata!".

"Noi, călugării, nu luptăm la întâmplare"

Viaţa duhovnicească o privea tot ca pe un război, un război nevăzut cu duhurile răutăţii şi cu patimile din noi. Îmi spunea: "Nu deznădăjdui dacă ai pierdut o luptă, important este că nu ai pierdut războiul. În­seamnă că strategia ta de luptă nu e bună. Dar eu te întreb: ai vreo strategie? Care este, după părerea ta, cel mai grozav păcat?" Şi începeam să înşir păcate, care mai de care mi se păreau mie a fi mai grozave. Îmi punea apoi o întrebare ajutătoare: "Să presu­pu­nem că ai fi în război. Care ar fi cel mai de temut duş­man?". Lăsa o pauză semnificativă, după care conti­nua: "Desigur, duşmanul care este cel mai aproape de tine. De acela trebuie să te fereşti mai întâi. Tot aşa şi-n războiul nevăzut. Cel mai de temut păcat este păcatul care te luptă pe tine. Asupra lui trebuie să-ţi aduni toată atenţia şi, mai ales, să-ţi construieşti o strategie de luptă. În primul rând, să identifici cu exactitate care este duşmanul. Apoi să stabileşti foarte precis care este distanţa lui faţă de tine. Care sunt punctele lui slabe. Cu ce arme şi cu ce aliaţi porneşti în luptă. Să ştii că noi, călugării, nu luptăm la în­tâmplare. Trebuie să avem o strategie, altfel luptăm degeaba. Ne risipim forţele în zadar."
De multe ori, am mers la bătrânul, la Te­chirghiol, uneori pentru întărire, dar de cele mai multe ori, de drag. Şi, de fiecare dată, mă surprindea cu noi şi noi frumuseţi ale sufle­tului său inepuizabil. De fiecare dată adunam o nouă bucurie peste bucuriile mai vechi. Dar, într-o vară, m-a surprins cu un lucru pe care nu mă aşteptam niciodată să-l facă. A venit personal să vadă mânăstirea noastră de la Casian. L-a adus un prieten foarte bun, ucenic de-al sfinţiei sale, părintele Ilarion. În ziua aceea, s-a umplut dealul Casienilor de lumină, har şi binecu­vân­tare. Deşi neputincios cu trupul - l-am purtat pe braţe până în sala de mese -, a vorbit iarăşi două ore neîntrerupt, ca de obicei. Mi-au rămas puter­nic întipă­rite în minte câteva cuvinte de-ale părintelui rostite atunci: "Eu vă spun sincer: de ani de zile vreau să ajung aici, la Casieni. N-am venit să văd numai nişte locuri, am venit să văd minunea locului. Şi acum, dacă m-aţi provocat, fără jenă vă spun: am văzut minune!" Dar la sfârşit, ca un adevărat cu­noscător de suflete, ca să mă ferească de ispita mândriei, mi-a zis: "Ţine bine minte! Nu după cum înce­pem, ci după cum vom sfârşi, aşa vom fi ju­decaţi!".

Despărţirea din Pridvor

Dacă m-ar întreba cineva care a fost trăsătura de caracter definitorie a părin­telui Arsenie, după părerea mea, a fost hotărârea. Părintele avea o hotărâre de fier. Acea hotărâre nu izvora din pute­rea fizică - avea, de altfel, o constituţie destul de plăpândă - ci dintr-o putere duhovnicească, lăuntrică. Era în stare oricând să moară pentru credinţa lui şi pentru intenţiile lui nobile. Aceasta am observat-o cel mai desluşit în ultimele sale zile de viaţă. Era totalmente nepu­tincios. Nu se mai putea ţine pe pi­cioa­re. Nu mai putea vorbi. Un om sfârşit. Mă încercau sentimente contradictorii. O adâncă tristeţe, pe de o parte, dar şi un soi de bucurie. Îmi veneau în minte cuvintele lui: "Când eram mai tânăr, mă bucuram de fiecare an, zicând: am mai sporit puţin duhovniceşte. Acum, când sunt bătrân, mă bucur, cu fiecare an care trece, pentru că mă apropii mai mult de veşnicie". Avea 96 de ani. Era într-o duminică, ultima, când m-am dus cu obştea de la Casian, să luăm bine­cu­vântare. Când am ajuns la Techirghiol, la mânăstire, l-am găsit aşteptând pe un scaun, în pridvorul chiliei. Aştepta, par­că, să vină toţi cei dragi să-şi ia rămas bun, să-şi ceară iertare de la ei, aşa cum face omul care ştie cum să se pregă­tească de moarte. În zadar încercau maicile disperate să-l convingă să mear­gă în chilie să se odihnească puţin. Le refuza ferm din priviri. Nu mai era timp de odihnă. Aşa l-am găsit, aşteptând, cu ultimele puteri. Am mers, pe rând, să luăm binecuvântarea. Obişnuia să sărute mâna oricărui preot, indiferent de vârstă, gest care pe mine mă onora şi mă ruşina deopotrivă, de fie­care dată. Zicea: "Două mari taine a făcut Dumnezeu: o Fe­cioară, în care s-a coborât întreaga dumne­zeire, şi preoţia, prin care se coboară Hristos în mij­locul nostru, iară şi iară, la fiecare Litur­ghie." Pentru el, să sărute mâna oricărui preot era un gest prin care îşi arăta profunda recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Eu am înţeles mai târziu lu­crul acesta. Toţi preoţii care eram de faţă ne-am supus acestui ritual. Doar un părinte "mai smerit" a încercat să-l refuze. Niciodată n-am văzut în ochii părintelui mai multă ofensă. A urmat ceva care n-am să uit niciodată. Ca într-o luptă skan­den­berg, bătrânul a apucat cu ultimele puteri mâna pă­rintelui smerit, a tras de ea cu îndârjire eroică şi în final a biruit, sărutându-o. Apoi s-a prăbuşit în scaun, frânt, dar mulţumit că a făcut ceea ce se cuvine. Dacă ar mai fi putut vorbi, ar fi zis de­sigur: "E smerit, mândruleţul!" După două zile a murit.

"Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă!"

Am ajuns la părintele cu jumătate de oră după ce trecuse la Domnul. Era întins pe pat, dezbrăcat până la mijloc. Lângă el, un ucenic şi un medic. Eu îl pri­veam cu un soi de sfială şi curio­zitate în acelaşi timp. M-am surprins admirându-i trupul atletic, fără pic de grăsime, pielea perfect întinsă. Un trup de adolescent sportiv, mi-am zis. Ce frumos e părintele! În ultimile luni de viaţă, mai ales, pielea lui, pe mâini şi pe faţă, se pigmentase cu acele pete maronii ale bătrâneţii. Priveam şi nu-mi venea să cred ochilor. Vizibil, pielea se curăţase acum, până a căpătat o culoare alb-sidefie. Am avut impresia puternică că sunt martorul unei minuni, în plină desfăşurare. M-am abţinut să fac aprecieri cu cei de faţă. În zilele care au urmat până la înmormân­tare, mai trăgeam din când în când cu urechea să aud ce vorbesc oamenii care veneau şiruri, şiruri, să aducă un ultim omagiu părintelui lor duhovnic. Am auzit de nenumărate ori cuvintele: "Ce frumos e părintele! Ce faţă luminoasă are! Ce mâini albe!". Atunci m-am încredinţat că minunea la care am fost martor a fost cât se poate de reală.
Când am ajuns la mormânt, ca să dăm trupul pă­mân­tului din care a fost luat, am citit cu lacrimi de ui­mire, cuvintele testament care erau înscrise pe crucea părintelui: Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă! Şi-am înţe­les atunci că aceste puţine cuvinte, atât de simple, ex­primă cel mai bine întreaga sa viaţă: o răstignire con­tinuă, între dorul mistuitor de Dumnezeu şi regretul omeneştilor trădări. Parcă ar fi vrut să zică: "Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc, Tu ştii că toată viaţa mea te-am iubit, cu dor nestins, dar iartă-mi şi acum, la sfârşit, toate omeneştile mele greşeli!" Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă! mi se pare cea mai firească formă a rugăciunii lui Iisus: rugăciunea inimii topită de dor şi chinuită de remuşcări, rugăciunea neîncetată sau sta­rea de prezenţă continuă despre care părintele ne vor­bea adeseori. Atunci, în faţa crucii de pe mormântul pă­rintelui, cu sufletul zdrobit de prea omeneşti tristeţi, mi-au răsunat din străfundurile fiinţei cuvintele lui: "Să iubeşti, să iubeşti mult, să iubeşti rana şi pe cel care te-a rănit!". Greu cuvânt, dar mântuitor! Iar pen­tru toate rănile de care încă nu m-am îndrăgostit şi care încă mă dor cumplit, am înţeles că există o sin­gură vin­decare testament: "Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă!".
Aşa mi-a rămas în amintire părintele Arsenie: un Om frumos, în viaţă şi în moarte. Cum aş putea să-i mulţumesc lui Dumnezeu, că mi-a fost dat să-l întâl­nesc şi să-mi fie duhovnic pentru o vreme, şi iarăşi, cum aş putea să-i mulţumesc lui Dumnezeu, că mi-a rânduit să cunosc doi dintre marii duhovnici ai vre­murilor din urmă: pe părintele Iustin Pârvu, Voievodul Ortodoxiei româneşti, şi pe părintele Arsenie Papa­cioc, Gură-de-Aur al Bisericii noastre. În semn de adâncă preţuire pentru ei, la intrare în chilia mea, de o parte şi de cealaltă, străjuiesc aceşti doi coloşi ai cre­dinţei strămoşeşti, mai vii ca oricând, alături în viaţa de dincolo de mormânt.