Pe părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Techirghiol, l-am cunoscut în primăvara anului 2002. Atunci am venit în Dobrogea, trimis de părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă, cu ascultare să ridic o mânăstire pe dealul Casienilor. Eram străin printre străini, chinuit de un sentiment puternic, că am fost abandonat de părintele meu duhovnicesc din Moldova aici, la malul mării. Întâlnirile cu părintele Arsenie Papacioc mi-au dat puterea și curajul, în momentele cele mai grele, să nu renunț, să merg mai departe, să-mi duc ascultarea până la capăt. M-a dus la părintele, pentru prima dată, un om minunat, iubitor de călugări, domnul Dan Ion, astăzi el însuși monah, părintele Ilarion, de la Mânăstirea Crucea. Impresia primei întâlniri cu "Bătrânul" a fost nemărginit de puternică. În trupul acela firav, serafic, simțeai o forță de neclintit. Prin ochii săi albaștri, pătrunzători, vedeai tot cerul. Am înțeles foarte repede că părintele Iustin de la Petru Vodă m-a lăsat pe mâini bune. Cei doi duhovnici se cunoșteau și se respectau reciproc, deși nu s-au văzut niciodată. Ani la rând am fost mesager între ei. "Ce mai face Iustin?", "Ce mai face Arsenie?" erau întrebări la care trebuia să răspund regulat. Odată, părintele Arsenie mi-a încredințat un mesaj de Pateric: "Spune-i părintelui Iustin că-i fac metanie. Mai spune-i că-i pup mâinile și picioarele". Din păcate, nu s-au văzut față către față în această viață, deși cel puțin eu am făcut eforturi mari în acest sens. Abia după ce părintele Arsenie a trecut la Domnul, părintele Iustin a venit în Dobrogea, să pună piatra de temelie la Mânăstirea Poarta Albă. A trecut atunci și pe la noi, la Casian, să ne bucure. Apoi a fost și la Techirghiol, la mânăstire. A intrat în chilia părintelui Arsenie, s-a așezat pe pat, a oftat și a zis: "Părinte Arsenie, n-am fost vrednic să te întâlnesc în viață!". Acum s-au întâlnit, desigur.
"Atacați, n-avem timp de pierdut!"
Părintelui Arsenie Papacioc îi plăceau foarte mult provocările. De îndată ce intrai în chilia lui, nu te lăsa prea mult timp să-ți tragi sufletul și parcă-l aud: "Haideți, atacați! N-avem timp de pierdut! Întrebați! Un om îl cunoști după întrebări! Arsenie, acum să te văd cum o scoți la capăt!". Introducerea aceasta devenise un fel de lait-motiv. Avea o plăcere deosebită să discute despre orice, ore în șir, cu o înflăcărare debordantă. Când începea să vorbească, uita cu desăvârșire de anii grei pe care îi ducea în spate. Se transfigura, realmente, la față. Ochii îi străluceau, mâna împletea gesturi tandre prin aer, și, din când în când, închidea ștrengărește un ochi, cu conotație de ghilimele: știți voi, de fapt, cum stau lucrurile! De la Sfânta Scriptură, din care cita versete întregi, la Sfinții Părinți, istorie, amintiri, noutăți trecea cu o ușurătate socratică. De la tonurile cele mai grave, la snoave atât de nostime, că se inunda chilia sfântă de râsete zglobii, nevinovate. O minte brici aș spune, care sfida bătrânețea. O luciditate pe care ar fi invidiat-o orice tânăr. De altfel, lângă părintele Arsenie, am înțeles că tinerețea nu are vârstă. N-aveam întrebări câte răspunsuri ne-ar fi dat. Și, invariabil, termina cu gândul la moarte: "Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea! Timpul este un dar neprețuit! Am stat la căpătâiul multor muribunzi și toți ar fi vrut să mai trăiască o zi! Dragii mei, moartea nu vine să-ți facă o cafea, moartea vine să te ia! Și-atunci, vei fi întrebat tu ce-ai făcut cu darul pe care l-ai primit: timpul!" O întâlnire cu părintele dura cel puțin două ore, spre disperarea maicilor care îl îngrijeau. Așa a fost, de fiecare dată, ori de câte ori i-am trecut pragul chiliei, aproape lună de lună, timp de zece ani, de când l-am întâlnit prima oară și până când a trecut la Domnul. Plecam de acolo cu sute de aripi, să tot zbor încă o vreme, până când mă întorceam, iarăși rănit, ca un fiu risipitor, zdrențuit, la tatăl nerăbdător să mă ia în brațe ca să-mi ostoiască durerile.
"Afară din chilie, nemernicilor!"
Părintele avea umor neaoș. Fremăta de bucurie ca un copil. În unele momente, era de-a dreptul ghiduș. Sună odată telefonul. Răspunde. De partea cealaltă se aude o voce feminină, de maică: "Blagosloviți părinte..." și toate celelalte. Și vorbește maica, vorbește... Părintele ascultă o vreme, apoi se încruntă, apoi se destinde într-un zâmbet copilăresc, depărtează receptorul de la ureche și așteaptă, așteaptă, fără să zică nimic, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. Și maica turuie întruna, verzi și uscate. Părea foarte tulburată. Probleme de viață și de moarte, pesemne. Într-un târziu, își descarcă tot năduful și zice: "Ce să fac, părinte? Dați-mi un sfat!". Părintele se conformează și îi răspunde cu tonul cel mai serios și mai grav posibil: "Soro, dragă, te sfătuiesc să vorbești mai puțin!". Și fără nicio altă explicație, pune tacticos receptorul în furcă. A încercat să-mi dea o explicație: "Ce să le fac? Toată ziua, bla-bla-bla. Ele nu știu că sunt bătrân, că am aparat auditiv, și, mai ales, că sunt cu niște oaspeți de seamă? (râdea) Ar trebui să vorbească mai concis! Oamenii ăștia te caută uneori pentru niște probleme de nimic. M-a sunat odată o doamnă să mă întrebe ce să facă acuma că a căzut din pat. Și i-am zis: ridică-te, soro, la loc!". În momentele acelea, îl priveam cu atâta drag! Și-mi ziceam: cea mai frumoasă virtute pe care o au sfinții este aceea de a fi firești. Firescul îi face să fie mai aproape de noi, iar pe noi ne ajută să nu ne simțim striviți în preajma lor.
Eu nu l-am văzut niciodată mâniindu-se. Dar o întâmplare, care mi-a dat de gândit, mi-a ajuns la urechi. Au intrat peste el în chilie doi tineri, care veniseră să-l provoace cu tot felul de întrebări indecente. A stat bătrânul ce-a stat, i-a privit lung, i-a măsurat din cap până-n tălpi, și odată s-a năpustit asupra lor, ca un versat jucător de rugby. I-a împins dincolo de prag, strigând: "Afară din chilia mea, nemernicilor!" Atunci am înțeles că sunt situații, chiar și în viețile sfinților, când este mai potrivit să nu te lași călcat în picioare, decât să fii smerit.
"În femeie stă toată speranța mântuirii lumii"
Iubea foarte mult femeia, așa cum știu să o iubească doar sfinții. Îmi povestea că a avut o dispută aprigă pe tema aceasta cu câțiva părinți de la o mânăstire din Sfântul Munte. Au fost argumente din cele mai tari, și de o parte, și de cealaltă, pro și contra. Părintele era singur împotriva lor. A găsit, luminat de sus, ultimul argument cu care le-a închis gura: "Dar pe voi cine v-a făcut?!" Vorbea atât de frumos despre femeie, asemenea unui poet îndrăgostit. "Femeia cunoaște cu inima - spunea. Îl simte mai profund pe Dumnezeu decât bărbatul care face recurs la rațiune, la o cunoaștere logică, distantă, a divinității. În femeie stă toată speranța mântuirii lumii. Ea știe, instinctiv, să iubească total, să se dăruiască total, să sufere total și să se jertfească până la capăt, asemenea lui Hristos. Ea naște împreună-lucrând cu Dumnezeu la zămislirea fiecărui om care vine în lume." Și multe alte cuvinte și idei de o frumusețe rară mi le spunea, pe care eu nu le mai auzisem din gura altcuiva, până să-l întâlnesc pe el.
În pustie, cu părintele Cleopa
După cum bine știți, părintele nu-i suporta pe cei căldicei, nici reci, nici fierbinți. Temperatura duhovnicească, din punctul de vedere al sfinției sale, o dădea starea de prezență continuă. Gândul neîncetat la Dumnezeu. "Un suspin este o rugăciune și o clipă poate fi o veșnicie" îmi spunea. "Eu nu sunt pentru «tipic-tipic și la inimă nimic». Eu nu sunt de părere că trebuie să exagerezi cu nevoința. Și o metanie, dacă o faci pe zi, este suficient, dacă o faci cu simțire. De aceea, am spus-o și o repet, că nu am fost de acord cu punctul de vedere al părintelui Cleopa, care era de părere că trebuie să omorâm calul, adică trupul. Am avut multe dispute pe tema asta cu el, când eram în pustie. Mie mi-a plăcut mai mult de fratele său. Când l-a chemat să vină și el la pustie, a zis că vine bucuros, numai să-l lase să ia cu el și putinica de brânză. Dar toată ziulica striga la Maica Domnului, zicând: «Stăpână, Stăpână, ajută-mă!»."
Mi-a povestit bătrânul multe grozăvii din perioada aceea, cât a stat în pustie cu părintele Cleopa. Unele de-a dreptul înfricoșătoare. "Într-o noapte, m-am trezit luat pe sus și trântit cu putere lângă pat. Mi-au rămas urmele ghearelor pe piele. Ce să faci, dracul nu doarme! Am făcut o cruce și m-a lăsat în pace. Am zis: rău e cu Răul, dar ce ne facem fără Rău? Credeam, la vremea aceea, că nu poate exista experiență mai teribilă în viața unui om decât întâlnirea cu dracul gol. Mai târziu, aveam să înțeleg că m-am înșelat amarnic. Când a venit Securitatea să mă ia de la Mânăstirea Slatina - două camioane pline-ochi cu soldați înarmați până în dinți și câteva mașini cu ofițeri -, am zis: s-a cutremurat muntele și-a ieșit un șoricel. Atâta desfășurare de forțe, pentru un biet călugăr ca mine! Apoi am cunoscut că dracul, cât e de înfricoșător, totuși se teme de cruce și fuge de ea, dar omul care devine fiară și se dezlănțuie nu se teme de nimeni și de nimic. Nici măcar de Dumnezeu. În temnițele comuniste, mulți oameni au murit omorâți cu bestialitate de semenii lor!"
"Sunt gata să mor oricând, pentru ceea ce cred"
Puțini sunt cei care știu că, în tinerețe, părintele Arsenie a luptat pe front. De atunci s-au văzut abilitățile lui de bun strateg și de bărbat integru, dispus oricând să moară pentru o cauză nobilă. Îmi spunea că odată au fost încercuiți pe frontul din Rusia. Era o situație disperată. Camarazii cădeau secerați în stânga și-n dreapta. A murit și maiorul care avea comanda batalionului. Dezorientare totală. A preluat el comanda, deși era doar sergent, și a reușit să-și scoată camarazii din încercuire, dincolo de linia frontului. A salvat, așadar, ce s-a mai putut salva. Bineînțeles că a fost decorat. Generalul care l-a decorat i-a pus următoarea întrebare: "Ce-ai face dacă ai fi general, în locul meu?". Părintele i-a răspuns hotărât: "I-aș învăța pe soldați să fie gata să moară!".
A dovedit, apoi, de nenumărate ori, în temnițele comuniste, că este oricând dispus să moară pentru credința lui. Când l-au închis la Zarcă șapte zile - unde nimeni nu supraviețuia mai mult de trei zile gerului din februarie, acoperiți doar cu zeghea aceea zdrențuită - îmi spunea că mai avea o singură curiozitate: să vadă cum e atunci când iese sufletul. Și n-a ieșit. Apoi, torționarii responsabili cu reeducarea au încercat să-l convingă că nu există Dumnezeu. Efortul de reeducare era condus de un colonel. Argumente peste argumente și de o parte, și de cealaltă. Într-un final, părintele i-a închis gura, zicând: "Sunt oricând dispus să mor pentru ceea ce cred. Dumneavoastră v-ați da viața pentru comunism?". Colonelul a strigat înfuriat: "Luați-l! Gata!".
"Noi, călugării, nu luptăm la întâmplare"
Viața duhovnicească o privea tot ca pe un război, un război nevăzut cu duhurile răutății și cu patimile din noi. Îmi spunea: "Nu deznădăjdui dacă ai pierdut o luptă, important este că nu ai pierdut războiul. Înseamnă că strategia ta de luptă nu e bună. Dar eu te întreb: ai vreo strategie? Care este, după părerea ta, cel mai grozav păcat?" Și începeam să înșir păcate, care mai de care mi se păreau mie a fi mai grozave. Îmi punea apoi o întrebare ajutătoare: "Să presupunem că ai fi în război. Care ar fi cel mai de temut dușman?". Lăsa o pauză semnificativă, după care continua: "Desigur, dușmanul care este cel mai aproape de tine. De acela trebuie să te ferești mai întâi. Tot așa și-n războiul nevăzut. Cel mai de temut păcat este păcatul care te luptă pe tine. Asupra lui trebuie să-ți aduni toată atenția și, mai ales, să-ți construiești o strategie de luptă. În primul rând, să identifici cu exactitate care este dușmanul. Apoi să stabilești foarte precis care este distanța lui față de tine. Care sunt punctele lui slabe. Cu ce arme și cu ce aliați pornești în luptă. Să știi că noi, călugării, nu luptăm la întâmplare. Trebuie să avem o strategie, altfel luptăm degeaba. Ne risipim forțele în zadar."
De multe ori, am mers la bătrânul, la Techirghiol, uneori pentru întărire, dar de cele mai multe ori, de drag. Și, de fiecare dată, mă surprindea cu noi și noi frumuseți ale sufletului său inepuizabil. De fiecare dată adunam o nouă bucurie peste bucuriile mai vechi. Dar, într-o vară, m-a surprins cu un lucru pe care nu mă așteptam niciodată să-l facă. A venit personal să vadă mânăstirea noastră de la Casian. L-a adus un prieten foarte bun, ucenic de-al sfinției sale, părintele Ilarion. În ziua aceea, s-a umplut dealul Casienilor de lumină, har și binecuvântare. Deși neputincios cu trupul - l-am purtat pe brațe până în sala de mese -, a vorbit iarăși două ore neîntrerupt, ca de obicei. Mi-au rămas puternic întipărite în minte câteva cuvinte de-ale părintelui rostite atunci: "Eu vă spun sincer: de ani de zile vreau să ajung aici, la Casieni. N-am venit să văd numai niște locuri, am venit să văd minunea locului. Și acum, dacă m-ați provocat, fără jenă vă spun: am văzut minune!" Dar la sfârșit, ca un adevărat cunoscător de suflete, ca să mă ferească de ispita mândriei, mi-a zis: "Ține bine minte! Nu după cum începem, ci după cum vom sfârși, așa vom fi judecați!".
Despărțirea din Pridvor
Dacă m-ar întreba cineva care a fost trăsătura de caracter definitorie a părintelui Arsenie, după părerea mea, a fost hotărârea. Părintele avea o hotărâre de fier. Acea hotărâre nu izvora din puterea fizică - avea, de altfel, o constituție destul de plăpândă - ci dintr-o putere duhovnicească, lăuntrică. Era în stare oricând să moară pentru credința lui și pentru intențiile lui nobile. Aceasta am observat-o cel mai deslușit în ultimele sale zile de viață. Era totalmente neputincios. Nu se mai putea ține pe picioare. Nu mai putea vorbi. Un om sfârșit. Mă încercau sentimente contradictorii. O adâncă tristețe, pe de o parte, dar și un soi de bucurie. Îmi veneau în minte cuvintele lui: "Când eram mai tânăr, mă bucuram de fiecare an, zicând: am mai sporit puțin duhovnicește. Acum, când sunt bătrân, mă bucur, cu fiecare an care trece, pentru că mă apropii mai mult de veșnicie". Avea 96 de ani. Era într-o duminică, ultima, când m-am dus cu obștea de la Casian, să luăm binecuvântare. Când am ajuns la Techirghiol, la mânăstire, l-am găsit așteptând pe un scaun, în pridvorul chiliei. Aștepta, parcă, să vină toți cei dragi să-și ia rămas bun, să-și ceară iertare de la ei, așa cum face omul care știe cum să se pregătească de moarte. În zadar încercau maicile disperate să-l convingă să meargă în chilie să se odihnească puțin. Le refuza ferm din priviri. Nu mai era timp de odihnă. Așa l-am găsit, așteptând, cu ultimele puteri. Am mers, pe rând, să luăm binecuvântarea. Obișnuia să sărute mâna oricărui preot, indiferent de vârstă, gest care pe mine mă onora și mă rușina deopotrivă, de fiecare dată. Zicea: "Două mari taine a făcut Dumnezeu: o Fecioară, în care s-a coborât întreaga dumnezeire, și preoția, prin care se coboară Hristos în mijlocul nostru, iară și iară, la fiecare Liturghie." Pentru el, să sărute mâna oricărui preot era un gest prin care își arăta profunda recunoștință față de Dumnezeu. Eu am înțeles mai târziu lucrul acesta. Toți preoții care eram de față ne-am supus acestui ritual. Doar un părinte "mai smerit" a încercat să-l refuze. Niciodată n-am văzut în ochii părintelui mai multă ofensă. A urmat ceva care n-am să uit niciodată. Ca într-o luptă skandenberg, bătrânul a apucat cu ultimele puteri mâna părintelui smerit, a tras de ea cu îndârjire eroică și în final a biruit, sărutându-o. Apoi s-a prăbușit în scaun, frânt, dar mulțumit că a făcut ceea ce se cuvine. Dacă ar mai fi putut vorbi, ar fi zis desigur: "E smerit, mândrulețul!" După două zile a murit.
"Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă!"
Am ajuns la părintele cu jumătate de oră după ce trecuse la Domnul. Era întins pe pat, dezbrăcat până la mijloc. Lângă el, un ucenic și un medic. Eu îl priveam cu un soi de sfială și curiozitate în același timp. M-am surprins admirându-i trupul atletic, fără pic de grăsime, pielea perfect întinsă. Un trup de adolescent sportiv, mi-am zis. Ce frumos e părintele! În ultimile luni de viață, mai ales, pielea lui, pe mâini și pe față, se pigmentase cu acele pete maronii ale bătrâneții. Priveam și nu-mi venea să cred ochilor. Vizibil, pielea se curățase acum, până a căpătat o culoare alb-sidefie. Am avut impresia puternică că sunt martorul unei minuni, în plină desfășurare. M-am abținut să fac aprecieri cu cei de față. În zilele care au urmat până la înmormântare, mai trăgeam din când în când cu urechea să aud ce vorbesc oamenii care veneau șiruri, șiruri, să aducă un ultim omagiu părintelui lor duhovnic. Am auzit de nenumărate ori cuvintele: "Ce frumos e părintele! Ce față luminoasă are! Ce mâini albe!". Atunci m-am încredințat că minunea la care am fost martor a fost cât se poate de reală.
Când am ajuns la mormânt, ca să dăm trupul pământului din care a fost luat, am citit cu lacrimi de uimire, cuvintele testament care erau înscrise pe crucea părintelui: Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă! Și-am înțeles atunci că aceste puține cuvinte, atât de simple, exprimă cel mai bine întreaga sa viață: o răstignire continuă, între dorul mistuitor de Dumnezeu și regretul omeneștilor trădări. Parcă ar fi vrut să zică: "Da, Doamne, Tu știi că te iubesc, Tu știi că toată viața mea te-am iubit, cu dor nestins, dar iartă-mi și acum, la sfârșit, toate omeneștile mele greșeli!" Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă! mi se pare cea mai firească formă a rugăciunii lui Iisus: rugăciunea inimii topită de dor și chinuită de remușcări, rugăciunea neîncetată sau starea de prezență continuă despre care părintele ne vorbea adeseori. Atunci, în fața crucii de pe mormântul părintelui, cu sufletul zdrobit de prea omenești tristeți, mi-au răsunat din străfundurile ființei cuvintele lui: "Să iubești, să iubești mult, să iubești rana și pe cel care te-a rănit!". Greu cuvânt, dar mântuitor! Iar pentru toate rănile de care încă nu m-am îndrăgostit și care încă mă dor cumplit, am înțeles că există o singură vindecare testament: "Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă!".
Așa mi-a rămas în amintire părintele Arsenie: un Om frumos, în viață și în moarte. Cum aș putea să-i mulțumesc lui Dumnezeu, că mi-a fost dat să-l întâlnesc și să-mi fie duhovnic pentru o vreme, și iarăși, cum aș putea să-i mulțumesc lui Dumnezeu, că mi-a rânduit să cunosc doi dintre marii duhovnici ai vremurilor din urmă: pe părintele Iustin Pârvu, Voievodul Ortodoxiei românești, și pe părintele Arsenie Papacioc, Gură-de-Aur al Bisericii noastre. În semn de adâncă prețuire pentru ei, la intrare în chilia mea, de o parte și de cealaltă, străjuiesc acești doi coloși ai credinței strămoșești, mai vii ca oricând, alături în viața de dincolo de mormânt.