Ochii amintirilor
În 2007, statisticile mondiale au indicat o răsturnare de situaţie în ce priveşte distribuţia populaţiei. Pentru prima dată, numărul orăşenilor îl depăşea pe cel al locuitorilor din mediul rural. Iar dintre citadini, mulţi trăiesc în metropole, în cuburi de beton suprapuse, clădite de-a valma, în inima uriaşelor aglomerări urbane. Acum 150 de ani, un om obişnuit avea prilejul să intre în contact cu două-trei sute de persoane în cursul întregii sale existenţe. În prezent, el îşi duce viaţa, de regulă, în imediata vecinătate a milioane de semeni.
Dar istoria de 200.000 de ani a omenirii a lăsat urme de neşters. Chiar şi cel care îşi consumă zilele între apartamentul din bloc, clădirea de birouri, parcarea subterană, supermarket şi fast-food poartă în visuri imagini ce-i amintesc de originile lui ancestrale. Ochii ar vrea să-şi plimbe liber privirea peste câmpii şi poieni, nasul tânjeşte după aromele ierburilor şi parfumul de flori de pe pajişti, urechile - după foşnetul vântului şi ţârâitul greierilor. Iar sufletul duce dorul tihnei de la ţară, al eliberării de constrângerile unei existenţe comprimate între pereţii reci, de piatră, sticlă şi oţel.
Să priveşti coborârea leneşă a soarelui la apus şi apoi să scoţi din pământ câţiva cartofi pentru cină, să smulgi direct din strat nişte morcovi, să culegi din tufele lor trei roşii mari şi coapte, iar la sfârşit, un smoc de cimbru, să-ţi împodobeşti masa cu un buchet de flori proaspete, chiar atunci luate din grădină - cine şi-ar putea dori mai mult? Dar cine îşi poate pemite să trăiască astfel? Prea puţini sunt aceia care izbutesc să le adune şi să le împace pe toate: traiul fericit la ţară, îndatoririle de serviciu, şcoala copiilor, cheltuielile cu benzina pentru atâtea drumuri la oraş. Cei mai mulţi se mulţumesc cu o excursie la sfârşit de săptămână. Şi continuă să viseze la natura care se lasă nu doar admirată din când în când, ci şi atinsă cu mâna.
Atracţia este şi mai puternică la cei care au copii. Cine a fost vreodată martor la gingăşia cu care un copil atinge o gâză luată de pe o frunză, la încântarea cu care priveşte cele dintâi tulpiniţe verzi, răsărite din seminţele îngropate de el în pământ, va face tot ce-i stă în putinţă pentru a împlini acest vis. Va lua în posesie o bucăţică de natură, o fărâmă din peisaj, îşi va amenaja o grădină, fie şi în dosul blocului sau pe suprafaţa îngustă a unui balcon.
A redeveni una cu natura şi cu tine însuţi: din ce în ce mai mulţi oameni au această aspiraţie şi încearcă s-o realizeze într-un spaţiu al lor, un petec de verdeaţă împrejmuit cu un gard. Şi experienţele trăite acolo sunt absolut minunate. De la an la an, creşte mereu numărul oamenilor care pleacă din oraşe la ţară şi al orăşenilor care îşi fac grădini.
Raiul din dosul blocului
"Fiecare om are nevoie de o grădină", sună porunca formulată de psihologi. "Fiecărui om îi trebuie ceva pământ sub tălpi, o grămăjoară de ţărână, pe care să semene şi să crească o plantă oricât de mică, un copac de care să se poată rezema."
Maria Tofan din Buzău, cititoare fidelă a revistei noastre, a primit acest dar binecuvântat al vieţii, în urmă cu 17 ani. Împlinise deja 49 şi lucra la un oficiu poştal. Nu era deloc munca pe care şi-ar fi dorit-o, dacă ar fi avut posibilitatea să aleagă. O activitate monotonă, destul de complicată, totuşi, şi adesea dezagreabilă. Locuia singură, fiindcă băiatul se mutase de câtva timp la casa lui. Colegii de serviciu îşi căutau diferite compensaţii pentru insatisfacţiile profesionale: televizorul, miuţa de pe maidan, berea cu prietenii sau cafeaua cu vecinele de bloc. Însă relaxarea însemna mult mai mult pentru Maria Tofan. Voia să facă un lucru care să-i permită să-şi manifeste creativitatea, să construiască ceva. "O mulţime de oameni se află în aceeaşi situaţie cu mine - muncesc, fără să vadă un rezultat al strădaniei lor."
S-a gândit să se ocupe de curtea din spatele blocului, unde creşteau la întâmplare nişte tufe de soc. A început cu o palmă de teren. A săpat, a semănat, a plantat. Câteva cuiburi de trandafiri, un gard viu. Pe urmă s-a întins cu încă o bucăţică de loc. Şi încă una. S-a înfiripat o grădiniţă. Treptat, s-a tot mărit. Femeia a prins curaj, a încercat cu specii rare de trandafiri, cu plante ornamentale mai pretenţioase. Într-o latură a aranjat şi straturi cu ierburi aromate. Şi s-a simţit răsplătită din plin, pe măsură ce grădina ei se lărgea, devenind mai felurită şi mai bogată. "Dacă plantezi ceva, vezi cu ochii tăi cum creşte. Şi auzi glasurile naturii, când, dintr-o dată, îşi găsesc adăpost aici păsări şi gândăcei, broaşte şi libelule. Aceste glasuri îţi aduc împăcare şi linişte."
Maria Tofan a trăit ceea ce simţise Dumnezeu în a treia zi a creaţiei: "Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun." Locul aproape pustiu odinioară pulsează acum de viaţă, s-a transformat într-o revărsare de culori, sunete şi miresme, spre fericirea ei şi-a vecinilor care vin s-o ajute. "Grădina trebuie să fie una cu sufletul. Şi mă bucur de fiecare dată când cei care vin aici îmi spun că eu sunt una cu grădina mea", spune Maria.
Lecţia trandafirului
Să ieşim din metrou, să ne dăm jos din maşină, să închidem laptopul, să luăm o săpăligă, să răscolim pământul şi să ne umplem nările cu mirosul lui reavăn. Apoi să aşezăm acolo o plantă, de pildă un trandafir, care în luna mai îşi va deschide florile, atrăgând cu parfumul lor roiuri de bondari. Să-i îngropăm adânc rădăcina, să bătătorim bine pământul împrejur şi să-l udăm din belşug. Îndeplinind toate acestea, le vom resimţi tot mai mult ca pe propria noastră împământare şi ca pe un balsam pentru suflet, care nu va mai tresări la semnalul următorului e-mail, ci la cântecul unei mierle, se va smulge din fluxul de informaţii şi apeluri ce vin spre el cu o viteză ameţitoare şi se va concentra, pentru un răstimp, doar asupra lumii minunate a florilor.
Sociologii sunt de părere că vremea consumismului şi a satisfacţiilor procurate prin distracţie a trecut. Ei văd omenirea îndreptându-se acum către o societate de alt tip, una care îşi caută sensul. Şi unde ar putea omul să descopere mai direct şi mai autentic un sens, decât acolo unde are prilejul să reediteze experienţele elementare ale strămoşilor săi, plantând, cultivând, recoltând?
Disidenţii universului cibernetic
Dar armonia cu natura nu este garantată mereu. Oricât de artistic şi-ar aranja un grădinar straturile de flori, omizile, melcii, cârtiţele, gerul, soarele prea zgârcit, ploaia prea darnică îi strică mereu socotelile. Pe de altă parte, tocmai datorită acestui fatalism discret, de care este însoţit în permanenţă, grădinarul are privilegiul unei relaţii speciale cu viaţa. Însăşi grădina îi oferă o imagine simbolică a existenţei, cu toată splendoarea ei, dar şi cu părţile ei umbrite, populate de dăunători. Grădinarul este un martor al neîncetatei prefaceri şi deveniri, al neobositei germinări, creşteri, rodiri, veştejiri şi dispariţii. Spectacolul la care asistă îl va învăţa să se împace cu feluritele încercări ale vieţii.
Pentru grădinarul răbdător, timpul curge printre straturile lui de flori ca un râu domol, în timp ce el stă pe mal şi observă mişcarea continuă a valurilor, păsările ce se rotesc în zbor deasupra, crengile rupte, purtate de apă la vale. "Relaxarea", acest cuvânt tocit de atâta întrebuinţare, devine o realitate trăită. Timpul este pentru grădinar ceva vizibil, aproape palpabil. Şi el îşi dă seama că, irosindu-l numai în aparenţă, de fapt îl primeşte în dar. I se dăruieşte, de asemenea, o schimbare şi o lărgire a perspectivei lui de percepţie. Nu florile şi copacii, păsările şi fluturii sunt oaspeţii săi, ci el este oaspete într-un univers pe care grădina sa doar îl reproduce şi îl face inteligibil. Atât în frumuseţea, cât şi în asprimea lui.
O grădină nu înseamnă doar puzderia de flori primăvăratice şi splendoarea verii, ci înseamnă, înainte de toate, apariţia zilnică a imprevizibilului. Iar aceasta face din fiecare contact cu natura creată de tine o veritabilă aventură incitantă. Ridichile au crescut destul ca să poată fi mâncate? Iedera şi-a mai lungit tulpinile şi dă semne că s-a hotărât să ascundă, cu paravanul verde al frunzelor ei, zidul urât în faţa căruia am plantat-o? Capcanele puse la stratul cu zarzavaturi au avut efect, sau melcii au ros peste noapte şi ultimul pătrunjel?
Chiar şi în "grădinile Zen", la mare modă acum, cu structura lor minimalistă, compusă numai din pietre şlefuite şi plante cu frunzele veşnic verzi, grădinarul va descoperi la vizita de dimineaţă câteva detalii care i se vor părea fascinante: o plasă de păianjen încărcată cu mărgele de rouă sau o gâză care a poposit acolo, ca să facă o baie de soare.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
