Varlaam e un sat cu nume de sfânt, micuț, de doar 120 de familii, ascuns pe Valea Bâscăi, în Munții Buzăului. Mai sus de el se întinde, nestăpânită, sălbatică și frumoasă, împărăția pajiștilor molcome, a pădurilor uriașe, atinse doar de șoapte, de umbre și de taine bătrâne, nedezvelite, încă, în fața vremurilor acestea bicisnice în care trăim. Un tărâm sau o "țară", cum altădată spuneau bătrânii noștri, în care încă se mai spun povești despre aurul îngropat care "arde" cu flăcări vii, despre duhuri ce bântuie prin poienile de sub munți, despre vrăjitori și sihaștri ascunși prin peșteri săpate în stânci, despre daci și strămoșii lor, uriașii, care au stăpânit înainte de potop.
În lumea aceasta străveche, de dincolo de timp, biserica nu e o zidire, ci un adăpost. O casă ocrotită de Dumnezeu. Oamenii vin spre ea ca spre un refugiu. În Varlaam, lăcașul are mai bine de o sută de ani. Un veac în care aici s-au plâns morții, s-au bucurat nunii, s-au botezat pruncii. Și toate rugăciunile acestea, toate durerile și bucuriile, deși s-au înălțat la cer, nu au plecat cu totul, ci s-au așternut peste scândurile goale și simple ale podelei, strat după strat, viață după viață, cum se așează straturile de ceară curată pe firul subțire de ață, când se fac lumânări. Încet, cu răbdare, ele au îmbrăcat biserica în sfințenie și iubire, iar acum, ea nu mai este doar a lui Dumnezeu sau a preotului, ci mai ales a lor, a sătenilor din Varlaam. Mai ales ei, cu viețile și cu morții lor, i-au dat lăcașului trup.
Am descoperit biserica satului într-o seară fierbinte de vară. Vipia se mai domolise, dar se scurgea, încă, din pajiști și din ierburile de pe marginea drumului, curgea pe poteca gălbuie ce șerpuia printre grădini. Aninat de o pantă, lăcașul, micuț și frumos, e înconjurat de un cimitir cu cruci vechi, de lemn, dar și cu altele mai noi, smălțuite cu flori și îngeri. Pictura de pe pereții bisericii e făcută parcă de un zugrav cu inimă de copil. Respiră o simplitate pe care o regăsești peste tot, în ștergarele de la icoane, în scoarțele de pe jos, în stranele mici, făcute parcă pentru țânci. Doar că biserica aceasta va dispărea. Sfântul lăcaș, așa frumos și simplu cum este, stă să moară. Locul lui va fi luat de o biserică nouă, construită prin bunătatea unui om inimos, cu dare de mână și cu credință în Dumnezeu. Va fi tot din lemn, ca biserica veche, doar că mai încăpătoare și mult mai mândră. Dar cum să dărâmi, așa, ca și când n-ar fi existat niciodată, biserica satului, casa sfântă în care oamenii au fost, pe rând, botezați, și apoi duși la groapă? E ca și cum ți-ai smulge inima pentru a pune în loc una nouă. Hotărârea asta chinuitoare a rupt satul în două și l-a așezat pe preot la mijloc. Duminică urma să săvârșească în vechea biserică ultima Sfântă Liturghie.
"Duminica, îngerii vin la biserică"
- Părinte Ilie Răduca, sunteți absolvent de teologie, om tânăr, cu vise mari. Cum e să fii preot de sat? Să ai grijă de sufletul țăranilor? Vă simțiți împlinit?
- Ca om, nu poți să fii împlinit niciodată, poți să fii doar mulțumit. Știți ce spune Fericitul Augustin: "Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Și neliniștit este sufletul meu, până nu-și va afla odihna întru Tine." Când îți cauți mântuirea, cauți anumite virtuți și este foarte greu să le dobândești. Nu că nu te-ai mântui cu o singură virtute, dar tu știi că trebuie să dobândești cât mai multe. Eu mă situez acolo, la linia de plutire, unde ispita te trage înapoi, iar tu ai vrea să te duci înainte. Întind mâna după Dumnezeu, câteodată Îl găsesc, câteodată nu... Mă simt căldicel. Sunt convins că Dumnezeu există, fac totul din credința pe care o am în El, dar mai e și lumea care mă atrage cu mrejele ei. Nu pot să am o renunțare totală. Ăsta sunt.
Firește, aș dori să fac mai mult pentru satul și credincioșii mei. Ei sunt oameni buni, liniștiți, oameni cu frică de Dumnezeu. Unii dintre ei mă uimesc cu dragostea lor adâncă pentru Hristos. Am un creștin în parohie, nea Vasile Maftei, care are o cameră doar pentru rugăciune, plină cu icoane aduse din pelerinajele pe care le-a făcut pe la toate mânăstirile din țară. E un om simplu, care a muncit toată viața la pădure. E tare credincios și se roagă mereu. Niciodată nu dă înapoi. Din puținul pe care-l are a ridicat mai multe troițe și ajută biserica foarte mult, iar de moarte nu îi e frică deloc. Odată l-a întrebat cineva (eram și eu de față), ce i-a venit să-și facă o cameră în care să așeze numai icoane? Că acolo nu mai poți decât să te rogi! Bătrânul i-a răspuns ca din Biblie: "Eu m-am gândit, chiar de când mi-am făcut casa, că dacă Dumnezeu nu-Și găsește un loc în casa mea, eu cum o să-mi găsesc un loc la El?" Când am auzit cuvintele acestea, vă spun sincer că mi-au dat lacrimile. O înțelepciune strânsă în puține cuvinte, care cântărește cât o viață de om.
Poate că printre sătenii mei mai sunt unii care au și scăpări, pentru că trăiesc în lumea asta de munți, unde rădăcina păgână e încă puternică, dar ultimul gând al lor e tot la Domnul. E o lume păgână, care îl are pe Dumnezeu în centru, chiar dacă el nu e neapărat Cel creștin. Cel mai tare mă doare când văd că nu răspund chemării clopotului de duminică pentru Sfânta Liturghie. Cea mai mare dorință a mea ar fi ca fiecare familie să își trimită măcar un membru la biserică. Sau, dacă nu se poate în fiecare duminică, măcar așa, din când în când, o dată la două-trei slujbe, să simt și eu biserica plină în jurul meu. Am trăit și bucuria aceasta. Sunt sărbători care cheamă tot satul la rugăciune, și atunci mă simt împlinit, simt că plutesc de fericire.
Dar, dincolo de toate aceste dureri ale mele, vă pot spune că aici, la Varlaam, mi-am găsit liniștea sufletului, care e de fapt întâlnirea mea cu Dumnezeu, pentru că Hristos nu o să vină niciodată într-un suflet în care nu e pace. Întâlnirea aceasta se petrece mai cu seamă în timpul Sfintei Liturghii. În momentul acela, când clopotele bat și dau binecuvântarea pentru începerea slujbei, eu știu că spațiul bisericii se rupe de lumesc, de teluric. Deși, vizibil, biserica rămâne pe pământ, duhovnicește, prin rugăciunea mea și a creștinilor, ea se mută în Cer, pentru că în acele clipe și Cerul coboară pe pământ. Pentru că unde se roagă credincioșii e prezent și Hristos, capul bisericii. Nu mai există timp, nu mai există spațiu, prezentul se unește cu trecutul și viitorul. În prezent suntem noi, cei care primim harul dumnezeiesc, iar trecutul și viitorul este Hristos. Trecutul cu venirea Sa pe pământ, cu patimile Sale, cu Răstignirea și Învierea Sa din morți, iar viitorul cu venirea Sa în slavă, la sfârșitul veacurilor. De aceea v-am spus că biserica nu este pe pământ în momentul liturghiei. Ea este un spațiu duhovnicesc, și cine se atinge de acest spațiu se sfințește. Și creștinii care vin la biserică, dar și lucrurile care se ating de biserică, până și cimitirul cu cei care au adormit în nădejdea Învierii, toți se sfințesc!
Și mai e un lucru foarte important: îngerii, care în restul timpului au grijă de sufletele oamenilor, îngerii doresc cel mai tare să audă cântările Sfintei Jertfe și să o vadă cu ochii lor. De aceea, preotul îi poftește printr-o rugăciune specială să vină în jurul Sfintei Mese, să participe și ei la Sfânta Liturghie. Și ce nu poate face el, din neputință sau slăbiciune omenească, fac ei. De pildă, numele nepomenite de preot sunt pomenite de îngeri. E o minune! De asta liturghia e atât de frumoasă și am în timpul ei atât de multe emoții. Iar preotului nu îi este îngăduit să nu o celebreze. Chiar dacă s-ar întâmpla ca la biserică să nu mai vină niciun credincios, eu nu am niciun motiv pentru care să nu fac Sfânta Liturghie, împreună cu îngerii! De aceea, îngerii vin duminica în biserică, iar în urma lor, satul rămâne gol. Cei care stau acasă fără motiv rămân singuri, pentru că îngerii lor păzitori vin la slujbă. Întotdeauna!
Un dor de copil
Părintele Ilie Răduca este tânăr, abia a împlinit 35 de ani. E născut și crescut în Bâsca Rozilei, la doi pași de Varlaam, și visează să se întoarcă preot în satul natal. A venit pe lume într-o familie de preoți, în care 34 de bărbați au slujit lui Dumnezeu. Își aduce și acum aminte cum tatăl său îl lua cu el în altar. Din anii aceia are o amintire puternică, o amintire care se desprinde limpede, pe cerul clar al copilăriei. Stătea cu tatăl său până la sfârșitul liturghiei, când se cumineca. Dar, după ce se împărtășea cu Trupul și Sângele lui Hristos, se năștea în sufletul lui un dor misterios, care-i stârnea o sete și o foame năpraznică după Dumnezeu.
"Eram doar un copil, iar împărtășania pe care o primeam din mâna tatălui meu era o descătușare a inimii mele. Știam că în potir este Domnul, dar eu primeam din El doar foarte, foarte puțin la cuminecare și-mi doream mai mult, tot potirul dacă s-ar fi putut! Îl priveam pe tata la sfârșitul Sfintei Liturghii cum se împărtășea cu ce mai rămânea din Sângele și Trupul lui Hristos și mi-aș fi dorit să pot să fac și eu acest lucru, îngăduit în biserică doar slujitorilor altarului. Nu pot să spun că l-am rugat atunci pe Dumnezeu să ajung și eu preot ca el, dar vă pot spune că aveam în inimă dorul acesta - să mă cuminec cu tot ceea ce este în potir, cu tot Trupul și cu tot Sângele Domnului. Sigur că eu știu astăzi că în fiecare fărâmă de împărtășanie este Hristos întreg, dar eu nu de simbolistică vă vorbesc acum, ci de dorul meu de copil, care-mi vedeam tatăl împărtășindu-se. Astăzi, îmi dau seama că am fost crescut în biserică, iar Domnul a ales să rămân în ea și să o slujesc."
"Moartea devenise prietena mea"
- Cum ați ajuns în cele din urmă preot? A fost doar chemarea aceasta din copilărie?
- Ca să slujești altarului, trebuie să ai o vocație specială, iar vocația e chemare de la Dumnezeu. Dar eu cred că această chemare este așezată de Hristos în inima ta atât de firesc, de delicat, încât ți se pare că de la tine ar fi venit totul. El știe să o mascheze, doar tu să o recunoști, mai târziu, în rugăciune. E o taină pe care Domnul o așează în tine. Îmi amintesc că în anii aceia, în care mergeam cu tata la slujbă, am ajuns să mă gândesc la preoție. Mă îmbrăcam, de multe ori pe ascuns, cu hainele lui, îi luam reverenda, care-mi era foarte mare, și o târam un pic pe jos (zâmbește), îmi așezam, apoi, după gât, câte un epitrahil, la vremea aceea nu știam că nu e îngăduit, și-mi amintesc că-mi plăcea tare mult să fiu în hainele acelea preoțești.
Apoi am crescut, anii au trecut, am dat la seminarul teologic, iar acolo am avut un moment de revoltă. Am fost, vreme de cinci ani de zile, la internat, pentru că așa cerea regulamentul. Aveam un program ca de armată. Învățam de luni până sâmbătă. Dimineața mergeam la ore, după-amiaza stăteam în clase, pentru așa-numitele meditații, de la 4 la 6, apoi luam masa și urmau alte meditații, până seara la 9. Un orar continuu, îți găseai timp pentru tine doar așa, printre meditații. Era ca un fel de armată, o armată duhovnicească pe care, voiai, nu voiai, trebuia să o faci. Așa că am avut momentele mele de revoltă în seminar, când spuneam că nu o să mă fac preot niciodată. Acum zâmbesc când îmi amintesc de ele, pentru că îmi dau seama că greșeam. A fost ca o bătălie pe care am pierdut-o, dar nu am pierdut războiul, pentru că Hristos m-a scos din impas. Întotdeauna El este Cel care te scoate; te lasă să te duci uneori la fund, apoi te ridică, întinzându-ți mâna. Eu am avut niște probleme de sănătate pe care le-am trecut cu ajutorul lui Dumnezeu și ele m-au mai potolit.
- Ați fost încercat?
- Aveam 18 ani, eram la sfârșitul seminarului, când am fost diagnosticat cu cancer. Sunt ani mulți de atunci... Vestea m-a lovit! Știu că stăteam și mă toooot gândeam la moarte... Am avut-o în față, devenise prietena mea, deși, în general, nu poți să vorbești despre ea decât cu teamă. Atunci am descoperit că, dacă ești cu adevărat răbdător (pacient vine de la paciență, care înseamnă răbdare) învingi, treci peste toate. Am făcut mai multe operații în patru luni de zile, am refuzat chimioterapia și, în cele din urmă, s-a descoperit că tumora era benignă. A fost tot de la Domnul, o încercare. El mi-a ajutat și am ajuns aici și sunt tare mulțumit. Nu știu dacă m-a schimbat cu ceva lăuntric, dar știu că, pur și simplu, m-a domolit și m-a reorientat spre preoție. Acum nu mi-aș mai imagina viața fără slujirea la altar...
"La noi, la țară, porțile sunt mereu deschise pentru preot"
- Părinte, v-ați dorit vreodată să plecați de la țară și să fiți preot la oraș? Nu v-au atras niciodată parohiile de acolo, care sunt mai bogate, cu credincioși mai mulți?
- Mie orașul nu îmi place, e prea multă pastorație pe verticală. Blocurile îmi par un fel de biserici suprapuse, cu care nu cred că m-aș putea obișnui. Pentru preot, e comod să urce până sus cu liftul și apoi să coboare din apartament în apartament, intrând acolo unde i se deschide ușa. Unii deschid, alții se uită suspicioși pe vizor. La noi, la țară, când mergi cu Sfânta Icoană, sau cu Botezul, ai de urcat dealuri întregi ca să ajungi la casele oamenilor, dar nu trebuie să îți faci griji ca la oraș, că porțile nu sunt deschise. Aici cineva te poftește din prag și te conduce până la camera unde sunt toți cei din familie, care te așteaptă smeriți, cu capul plecat. E greu să treci de la o astfel de ospitalitate, la bătutul în uși, sau la așternutul hârtiilor în bloc, la avizier - "În ziua x vin cu Botezul". Și la noi sunt oameni reticenți, care se mai ascund, dar poarta e întotdeauna deschisă, casa e deschisă. Uitați-vă dumneavoastră: în orice sat, biserica e la vedere, e în centru, pe când în oraș, vezi vreodată biserica printre blocuri? La oraș, clopotul deranjează pe multă lume, la sat, pe nimeni. Dacă vrei să îl cauți la oraș pe Dumnezeu, Îl găsești, dar mai greu. Nici măcar nu știi unde răsare soarele între blocuri, dar să mai știi unde e biserica?
Cred că oamenii de la țară diferă foarte mult de oamenii de la oraș. Nu știu dacă nu cumva sunt mai superficiali cei de la oraș, dacă nu dau atenție amănuntelor minore, dacă nu sunt prea scrupuloși cu lucrurile mărunte. Și asta îi îndepărtează de veșnicie și din cauza asta le este frică de moarte.
Țăranii, în schimb, nu sunt speriați de ea. O întâmpină senini. Mai ales bătrânii sunt mulțumiți de viața pe care au avut-o. Și toată comunitatea satului e aici foarte legată de cei care au murit. Să veniți să vedeți parastasele la care participă bătrânii! Simți atunci legătura vie pe care o au cu sufletul celui care a plecat. E în felul în care se roagă pentru morți și o bucurie misterioasă, e bucuria că și la tine, la mormânt, vor veni să se roage și să te întâlnească frații tăi. E o anticipare a morții care trebuie să vină, dar care nu înseamnă numai despărțire, ci și o reîntâlnire cu cei pe care i-ai iubit. Arareori am întâlnit țărani care nu-și acceptă moartea: de obicei, aceștia sunt triști, posomorâți. Când nu ai dispoziția de a te rupe de lume, de a veni alături de Dumnezeu, nici nu te poți ruga, și atunci pierzi și legătura cu El, pierzi totul! De asta, eu cred că fiecare vârstă are virtutea ei, iar bătrânețea aduce peste tine o anumită neputință, care îți oferă timp mai mult spre meditație. Și mai e ceva la țărani. Ei integrează moartea în natură. Se mai întâmplă ca la înmormântare să plouă și atunci ei spun - "Ați văzut că plânge cerul? Ați văzut, i-a părut rău că a murit!".
Ultima liturghie
Duminică dimineață am urcat la bisericuța din Varlaam, pentru ultima liturghie. Știa toată suflarea satului că, de a doua zi, vor începe să o dărâme. Așa că veniseră la slujbă cu mic, cu mare. Bătrânii mai aproape de altar, tinerii, cuviincioși, lângă intrare, așa cum cere rânduiala satului. Liturghia a început devreme, de teama arșiței prevestită de lumina orbitoare a dimineții. O lumină care se strecura prin fiece ungher, îmbrăcând în bucurie altarul, pe preot, pe credincioșii care se rugau în genunchi. Pe fețele brăzdate de viața aspră, arse de soare și de vânt, nu am putut citi tristețea. Erau liniștiți și senini. Am înțeles atunci că țăranii din Varlaam primeau moartea bisericii lor, așa cum îmi spusese părintele că-și așteaptă propria moarte - împăcați cu ea, liniștiți. Afară, în cimitir, crucile lor vesele, împodobite cu flori, păsări și îngeri sinilii, îți vorbesc de pacea blândă cu care ei pășesc spre cealaltă lume. Cum spune un epitaf, pe care l-am citit pe o cruce din cimitir - "Ca o floare ce se trece/ Este omul pe pământ,/ Astăzi cântă și petrece,/ Mâine zace în mormânt." Atât. Restul e liniștea de a fi în mâinile lui Dumnezeu și aici, și dincolo. Mai ales dincolo...
(Fotografiile autorului)