Uşor, dorule, uşor!
- Îţi mărturisesc cu sinceritate că mi se mai întâmplă câteodată să apăs pe telecomandă, ca să-ţi caut emisiunile de pe micul ecran. Şi ca mine cred că fac o mulţime de oameni, care nu vor să creadă că nu mai poţi fi văzut la televizor. Ce s-a întâmplat? Unde ai dispărut în plină glorie?
- Asocierea mea cu televiziunea e firească: am făcut asta mulţi ani de zile şi am avut şi norocul să fiu parte din nişte producţii foarte importante şi foarte mari. Aşa că reflexul oamenilor de a mă căuta pe TV e justificat. Însă, în prezent, televiziunile parcurg o perioadă foarte ciudată: finanţatorii au dispărut, producţiile mari sunt puţine şi parcă nu mai sunt atât de cu respect faţă de public, cum erau. Mai există doar câteva emisiuni pe care eu le consider etalon, emisiuni curate, care îmi plac şi pe care le urmăresc. De pildă, mă uit la "Nocturne", la "Garantat 100%" sau la "Apropo TV". Mă mai uit şi la teatru TV, dar, din păcate, în ultima vreme, se tot difuzează piese puse în scenă recent, care nu-mi plac - nici din punctul de vedere al performanţelor actoriceşti, nici din punctul de vedere al decorurilor... Cum spuneam, e o perioadă ciudată şi eu sunt un tip "mofturos", nu fac orice şi în orice condiţii. Am prezentat multe genuri de format, dar întotdeauna am ţinut cont de conţinut şi de calitate, or azi criteriile astea se pare că nu prea mai contează, iar eu nu sunt dispus să fac compromisuri.
- Dar dorul de televiziune ţi-a mai rămas?
- Mi-e foarte dor. Şi ştiu şi ce aş vrea să fac acum. "Vrei să fii milionar" a fost o etapă foarte importantă, dar, din punctul meu de vedere, ea s-a încheiat, deşi, în străinătate, formatul continuă să funcţioneze. În schimb, la ideea emisiunii cu copii nu am renunţat şi vreau să fac o variantă on-line. Am început să lucrez la asta. Iar în televiziune, la momentul acesta, mi-aş dori foarte tare să am un "late night show", pentru că am şi vârsta, şi experienţa potrivite pentru a duce un astfel de show - cu invitaţi faini, folosind un umor pe genul meu, mai british, mai cu ironie şi auto-ironie... Unii ar putea să spună "Da, dar invitaţii faini se termină repede". Le-aş răspunde că ştiu eu să-i fac să fie faini şi pe cei mai puţin faini. (râde)
"Ieri şi Azi"
- Televiziunea înseamnă consum de timp. Acum îl ai din belşug. Ce faci cu el?
- Fac lucruri de neconceput pentru mine până acum ceva vreme. (râde) Tot auzeam în jur vorbindu-se de cursuri de coaching, iar reacţia mea, de fiecare dată, era "Mai lăsaţi-mă cu cursurile astea ale voastre, de corporatişti, care aveţi doar două treburi: să staţi la birou sau la cursuri. Mie nu-mi trebuie aşa ceva!" Numai că s-a făcut că, în viaţa mea, a apărut o întâlnire cu un tip cu totul special, Petre Nicolae, care susţine cursuri de leadership, GM etc., iar el m-a "convertit". M-am dus şi eu la un curs de coaching şi-am realizat imposibilul - nu mă vedeam în stare să stau trei zile la rând, câte nouă ore pe zi, la un curs... de orice fel. Am scris în alea trei zile cât n-am scris în toată facultatea! (râde) Am avut, realmente, o revelaţie. În sensul că am înţeles ce probleme am, ce vreau să fac în continuare şi cum pot să obţin ceea ce-mi doresc, am învăţat cum pot să "exprim" nişte date ale mele, a căror existenţă o conştientizam, dar nu ştiam cum să le folosesc. Şi deja am şi reuşit să schimb, cumva, direcţia de viaţă a doi oameni, care aveau nevoie de asta. Ceea ce m-a bucurat enorm. Şi vreau să lucrez în continuare pe calea asta.
- Deocamdată însă, cea mai vizibilă este preocuparea ta pentru muzică. Bucureştiul e plin de afişele tale. În plus, anul trecut ai scos un album, "Ieri şi Azi", ai avut mai multe concerte prin ţară... De unde atâta elan?
- Au fost nişte oameni în jurul meu care m-au tot întrebat când o să fac ceva în muzică, eu singur, dincolo de colaborările, mai puţin vizibile, cu Nicu Alifantis, cu Alexandru Andrieş etc. Şi eu le tot răspundeam că "Să fac ce? Să mă duc pe la puştii ăştia, pe la compozitorii de azi?" Nu că puştii nu ar face treabă bună. Din contră! Nu sunt de acord cu cei care susţin că azi se face numai muzică proastă. Dacă stai şi asculţi compoziţiile recente şi aplici filtrul profesional, realizezi că, de fapt, se face multă muzică bună. Şi cred că trebuie să învăţăm de la cei tineri, aşa cum şi ei trebuie să se uite un pic în urmă, ca să înveţe din ce am făcut noi şi cei de dinaintea noastră. Uite cum am început să mă trec singur în rândul bătrânilor! (râde) După care, la un moment dat, mi-a venit ideea asta: să iau nişte melodii româneşti, la care ţin foarte mult - eu respect şi iubesc foarte mult muzica românească - care se potrivesc cu stilul meu şi să le reorchestrez pe sufletul meu, în manieră swing. Am ales piese reprezentative, din perioade de timp diferite, inclusiv foarte recente, şi am luat legătura cu George Natsis, care a făcut o treabă fantastică, reorchestrându-le exact aşa cum mi-am dorit. Aşa a ieşit albumul "Ieri şi Azi". Apoi, pentru concerte, aveam nevoie de mai mult de zece melodii, şi Sebastian Burneci, cel care conduce Big Band-ul cu care cânt, a reorchestrat excelent şi alte piese şi-am pornit la drum. Am investit foarte multă energie şi pasiune în albumul ăsta şi m-am bucurat că multe dintre persoanele cu care am colaborat au fost foarte deschise, m-au susţinut enorm, inclusiv un prieten foarte drag mie, Adrian Despot, care m-a ajutat cu tot ce-am avut nevoie, de la set-up, până la a sta cu mine în studio şi a mă consilia vocal, căci eu veneam dintr-o zonă de educaţie clasică, şi ca emisie vocală, şi ca gândire, şi ca interpretare, trebuia să ies din tiparul ăla către o zonă mai liberă, fără prea multă rigoare la pronunţie şi intonaţie. Fiind foarte grijuliu în privinţa acestor aspecte, a trebuit să învăţ cum să dau senzaţia de libertate, fără să fac rabat de la calitate, fără să mă lepăd de obiceiurile bune pe care le-am deprins în şcoală.
Parfumul muzicii
- Să recapitulăm, pentru cine nu ştie, că ai studii de muzică şi nu te-ai "născut" odată cu "Vrei să fii milionar".
- Da, ăsta e un detaliu pe care nu foarte multă lume îl ştie şi care intensifică acea confuzie: "Cum? Ianţu cântă? Nu e prezentator?". Când eram în juriu la "Megastar", erau mulţi care se revoltau: "Ce-mi vine mie ăsta de la televizor, să-mi zică de muzică?". Or, pentru mine, muzica n-a fost nici măcar o alegere, m-am trezit făcând muzică: de la cinci ani şi jumătate, am început să învăţ teorie şi să studiez vioara. Apoi, în clasa întâi, am intrat la Liceul de Muzică, după care am urmat Conservatorul. Deci muzica a fost modul meu de viaţă. Nu unul uşor, având în vedere bogăţia materiilor la care trebuia să fim, fără greş, foarte bine pregătiţi: cultură generală, dar şi cele de specialitate.
- Şi nu e greu să vii pe piaţă cu atâtea studii muzicale în spate, acum, când cântatul după ureche e-n plină glorie? Să le propui oamenilor sonorităţi swing?
- Ba da. Lumea se sperie când aude cuvântul jazz, nu prea ştie ce e swing-ul... Tocmai asta vreau să arăt: că e vorba de o muzică melodioasă, elegantă, dar accesibilă, care trebuie ascultată în momente de relaxare, în momente cu parfum, într-o anume conjunctură. De-asta nici nu accept să merg să cânt în orice loc. Dar public există şi pentru acest gen de sonorităţi. La concertele pe care le-am avut, am remarcat că în săli erau oameni din categorii diferite de vârstă, inclusiv foarte mulţi tineri. Deci nu e vorba de un public exclusiv în vârstă sau de nişă. Şi asta mă bucură foarte tare.
- Pe unde ai cântat?
- N-am avut un turneu propriu-zis, ci am răspuns cererilor care se potriveau cu acest gen de muzică şi care îmi puneau la dispoziţie spaţiul necesar să mă desfăşor, având în vedere că eu cânt cu un Big Band. Primul concert a fost la Filarmonica din Timişoara, apoi am fost la Opera din Cluj - un concert foarte fain, cu o atmosferă foarte elegantă, cu lume de toate soiurile, inclusiv cu persoane care veniseră, după cum îţi spuneam, crezând că eu prezint concertul, nu că sunt interpretul (râde) - după care am revenit în Timişoara. Teatrul de Vară al Filarmonicii, unde am cântat, are o capacitate de 1300 de locuri, de m-a apucat spaima, gândindu-mă că şi dacă veneau 500 de oameni, tot ar fi fost gol în sală, dar au venit peste 1500 de persoane, încât s-a stat şi în picioare! Apoi am mai mers şi prin alte locuri, iar cel mai recent concert a fost cel de luna trecută, din Bucureşti. Aici iar am avut emoţii mari, căci publicul din Capitală are acces la mult mai multe concerte decât cel din ţară, şi-atunci are o atitudine ceva mai rece, întâlnirea cu un artist nu mai este atât de emoţionantă, nu mai are tuşa aceea de spectaculos, de extraordinar. Însă şi de data aceasta, am avut parte de un public foarte cald, oamenii au fost foarte deschişi, au cântat cu mine, au participat, mi-au dat o energie extraordinară! Şi au fost şi foarte mulţi, din nou, s-a stat masiv şi în picioare.
- Vei rămâne, oare, în lumea muzicii? Te simţi confortabil în ea? Obrazul tău e foarte subţire...
- Eu nu mă simt ca făcând parte din aceste lumi. Şi-n lumea muzicii, şi-n cea a televiziunii sunt mulţi care folosesc arme foarte contondente, iar eu nu port astfel de arme la mine niciodată.
- Se poate trăi din muzică, Virgil?
- Sunt mulţi care trăiesc foarte bine din muzică. Dar asta nu înseamnă că nivelul remuneraţiei reflectă întotdeauna calitatea artistică. În schimb, e foarte greu să trăieşti din muzică, chiar şi decent, atunci când eşti un artist riguros. Paradoxal, tocmai atunci intervin problemele!
Jasmina şi alte bucurii
- Să vorbim puţin şi despre muzica vieţii. N-o ascultăm în concerte, dar stăm cu urechea la ea, zi de zi. Ce mai face Jasmina, fetiţa ta?
- Jasmina are acum zece ani, e un copil foarte bun şi cu un simţ al umorului extraordinar. Avem o relaţie foarte deschisă, suntem prieteni şi ne înţelegem împreună de minune. Fireşte, prietenia are nişte limite, stabilite încă de la început. Dar niciodată n-am avut nici cea mai mică problemă în sensul încălcării acestor limite. Ce mai! Zic "Doamne, mulţam!" şi mă consider un norocos. Un norocos care nu se mai poate dezlipi de copilul lui. Chiar ieri am fost în vizită la prietenii mei Răzvan Suma şi Analia Selis, care mi-au spus "Hai, o iei pe Roxana (partenera de viaţă a lui Virgil, n.n.) şi mergem cu toţii în Argentina, să vedeţi şi voi ţara!". Iar eu le-am răspuns că vreau foarte mult să vizitez Argentina, dar nu pot să plec fără copil, două săptămâni. Nu mi-ar prii nimic şi mi-ar sta totul în gât. Noi nu mai mergem nicăieri fără Jasmina, mai ales că acum s-a făcut mare. Aşa ne-am obişnuit, asta e normalitatea noastră, nu putem să ne mai imaginăm vacanţele fără ea.
- Ce bucurii mai ascunzi în partea nevăzută a vieţii tale? Mai mergi acasă, la Timişoara, să-ţi reîmprospătezi forţele?
- Da, merg, poate nu atât de des - cam de două-trei ori pe an - dar de fiecare dată cu mare bucurie. Care e sporită, de vreo doi ani încoace, de transformările ce se petrec în oraş: se renovează clădiri, se schimbă conducte, se refac pieţele, toată Timişoara e un mare şantier. Ştiu că timişorenii sunt destul de deranjaţi de praf, de zgomot, de restricţiile de trafic şi sunt nerăbdători ca toate inconvenientele astea să dispară, dar eu zic că eforturile merită şi că trebuie să aibă răbdare (eu vorbind acum din perspectiva confortabilă a celui care nu locuieşte acolo). Şi ştii ce mă mai bucură mult? Întâlnirile cu oameni buni la suflet şi la sfat. Îmi face mare plăcere când descopăr oameni care au aceleaşi gânduri, aceleaşi sentimente şi aceleaşi porniri frumoase ca şi mine. Încerc să mă înconjur cu astfel de persoane, pentru că mă schimbă şi pe mine în bine. Şi-mi dau seama, în ultima vreme, probabil pentru c-am îmbătrânit, c-au început să mă bucure, mai mult ca orice, lucrurile simple. De exemplu, o seară petrecută în grădina casei mele, stând pe iarbă cu prietenii şi povestind.
- Obiceiul de a călători peste mări şi ţări ţi l-ai păstrat?
- Da, da! Îmi iau fetele, uneori şi câţiva prieteni, şi plecăm. Iernile, neapărat undeva unde e cald. De pildă, în iarna asta, am fost în trio, în Sri Lanka. Şi-a ieşit una dintre cele mai faine vacanţe! Mi-am păstrat bucuria asta a voiajelor în zone necunoscute. Mă uit pe hartă şi zic "Pe unde să mai mergem?". Acum am făcut o fixaţie pentru Coreea de Sud. Nu ştiu de ce. (râde) Mi-ar mai plăcea să merg în Argentina şi, de fapt, în toată America de Sud. Mă bătea gândul şi la o incursiune în Africa de Sud, dar mi s-a recomandat să mai aştept o vreme. Şi Beirut-ul am auzit că e un loc foarte frumos şi aş vrea să merg. Şi neapărat vreau să ajung şi în Albania, la Tirana. Mi-au spus nişte prieteni că ţara asta s-a schimbat enorm şi că Tirana, în particular, e foarte frumoasă. Sunt genul de călător care e interesat atât de viaţa străzii, cât şi de muzee, palate, castele... Caut, de fapt, să înţeleg fiecare cultură, atât din perspectiva trecutului, cât şi din cea a prezentului.
- Dar următoarea destinaţie de vacanţă ţi-ai stabilit-o?
- Da! Luna viitoare o să mă duc într-o "băieţească" de trei, întinsă pe trei zile, peste week-end, în Kazahstan. Ăsta o să fie cadoul meu de la Roxana. (râde) Până atunci, am oricum ce face. Unde mai pui că, în ultima vreme, m-a cam apucat pofta de scris. Abordez, în general, subiecte sociale, teme care ţin de actualitate, "vorbesc" despre muzică, sport etc. sau situaţii, evenimente care mă bucură sau mă frustrează. Opiniile acestea scrise sunt de găsit pe www.virgiliantu.ro
Foto: ALEX GÂLMEANU (5), PETRE IVU, arhiva personală