VIRGIL IANȚU - "Sunt un tip "mofturos". Nu fac orice și în orice condiții"

- Dacă vă este la fel de dor de el ca și nouă și suspinați că nu-l mai vedeți pe micul ecran, interviul care urmează este o alinare. Ianțu e bine, face muzică "cu parfum", călătorește, își adoră fetița și tânjește după iarba verde de-acasă, din Timișoara -

Ușor, dorule, ușor!

- Îți mărturisesc cu sinceritate că mi se mai întâmplă câteodată să apăs pe telecomandă, ca să-ți caut emi­siunile de pe micul ecran. Și ca mine cred că fac o mulțime de oameni, care nu vor să creadă că nu mai poți fi văzut la televizor. Ce s-a întâmplat? Unde ai dispărut în plină glorie?

- Asocierea mea cu televiziunea e firească: am făcut asta mulți ani de zile și am avut și norocul să fiu parte din niște pro­duc­ții foarte importante și foarte mari. Așa că refle­xul oamenilor de a mă cău­ta pe TV e justificat. Însă, în prezent, televi­ziu­nile parcurg o perioadă foarte ciudată: finanțatorii au dispărut, producțiile mari sunt puține și parcă nu mai sunt atât de cu res­pect față de public, cum erau. Mai există doar câ­teva emisiuni pe care eu le consider etalon, emi­siuni curate, care îmi plac și pe care le urmăresc. De pildă, mă uit la "Noctur­ne", la "Garantat 100%" sau la "Apropo TV". Mă mai uit și la teatru TV, dar, din păcate, în ultima vreme, se tot difuzează pie­se puse în scenă re­cent, care nu-mi plac - nici din punctul de vedere al performanțelor actori­cești, nici din punctul de vedere al decorurilor... Cum spuneam, e o peri­oadă ciudată și eu sunt un tip "mofturos", nu fac orice și în orice condiții. Am prezentat multe genuri de format, dar întotdeauna am ținut cont de conținut și de calitate, or azi criteriile astea se pare că nu prea mai contează, iar eu nu sunt dispus să fac compromisuri.

- Dar dorul de televiziune ți-a mai rămas?

- Mi-e foarte dor. Și știu și ce aș vrea să fac acum. "Vrei să fii milionar" a fost o etapă foarte importantă, dar, din punctul meu de vedere, ea s-a încheiat, deși, în străinătate, formatul continuă să funcționeze. În schimb, la ideea emisiunii cu copii nu am renunțat și vreau să fac o variantă on-line. Am în­ceput să lucrez la asta. Iar în televiziune, la momentul acesta, mi-aș dori foarte tare să am un "late night show", pentru că am și vârsta, și experiența potrivite pentru a duce un astfel de show - cu invitați faini, fo­lo­sind un umor pe genul meu, mai british, mai cu ironie și auto-ironie... Unii ar putea să spună "Da, dar invitații faini se termină repede". Le-aș răs­pun­de că știu eu să-i fac să fie faini și pe cei mai puțin faini. (râde)

"Ieri și Azi"

- Televiziunea înseamnă consum de timp. Acum îl ai din belșug. Ce faci cu el?

- Fac lucruri de neconceput pentru mine până acum ceva vreme. (râde) Tot auzeam în jur vorbin­du-se de cursuri de coaching, iar reacția mea, de fiecare dată, era "Mai lăsați-mă cu cursurile astea ale voastre, de corporatiști, care aveți doar două treburi: să stați la birou sau la cursuri. Mie nu-mi trebuie așa ceva!" Numai că s-a făcut că, în viața mea, a apărut o întâlnire cu un tip cu totul special, Petre Nicolae, care susține cursuri de leadership, GM etc., iar el m-a "con­vertit". M-am dus și eu la un curs de coaching și-am realizat im­posibi­lul - nu mă ve­deam în stare să stau trei zile la rând, câte nouă ore pe zi, la un curs... de orice fel. Am scris în alea trei zile cât n-am scris în toată facultatea! (râde) Am avut, realmente, o revela­ție. În sensul că am înțeles ce pro­bleme am, ce vreau să fac în continuare și cum pot să obțin ceea ce-mi doresc, am învățat cum pot să "exprim" niște date ale mele, a căror existență o conștientizam, dar nu știam cum să le folosesc. Și deja am și reușit să schimb, cumva, direcția de viață a doi oameni, care aveau ne­voie de asta. Ceea ce m-a bucurat enorm. Și vreau să lucrez în continuare pe calea asta.

- Deocamdată însă, cea mai vizibilă este preocu­parea ta pentru muzică. Bucureștiul e plin de afișele tale. În plus, anul trecut ai scos un album, "Ieri și Azi", ai avut mai multe concerte prin țară... De unde atâta elan?

- Au fost niște oameni în jurul meu care m-au tot întrebat când o să fac ceva în muzică, eu singur, din­colo de colaborările, mai puțin vizibile, cu Nicu Ali­fantis, cu Alexandru Andrieș etc. Și eu le tot răspun­deam că "Să fac ce? Să mă duc pe la puștii ăștia, pe la compozitorii de azi?" Nu că puștii nu ar face treabă bună. Din contră! Nu sunt de acord cu cei care susțin că azi se face numai muzică proastă. Dacă stai și as­culți compozițiile recente și aplici filtrul profesional, realizezi că, de fapt, se face multă muzică bună. Și cred că trebuie să învățăm de la cei tineri, așa cum și ei trebuie să se uite un pic în urmă, ca să învețe din ce am făcut noi și cei de dinaintea noastră. Uite cum am început să mă trec singur în rândul bătrânilor! (râde) După care, la un moment dat, mi-a venit ideea asta: să iau niște melodii românești, la care țin foarte mult - eu respect și iubesc foarte mult muzica românească - care se potrivesc cu stilul meu și să le reorchestrez pe sufletul meu, în manieră swing. Am ales piese reprezentative, din perioade de timp diferite, inclusiv foarte recente, și am luat legătura cu George Natsis, care a făcut o treabă fantastică, reorchestrându-le exact așa cum mi-am dorit. Așa a ieșit albumul "Ieri și Azi". Apoi, pentru concerte, aveam nevoie de mai mult de zece melodii, și Sebastian Burneci, cel care conduce Big Band-ul cu care cânt, a reor­chestrat excelent și alte piese și-am pornit la drum. Am investit foar­te multă energie și pasiune în albumul ăsta și m-am bucurat că multe dintre persoa­nele cu care am cola­bo­rat au fost foarte des­chise, m-au susținut enorm, inclusiv un prieten foarte drag mie, Adrian Despot, care m-a ajutat cu tot ce-am avut nevoie, de la set-up, până la a sta cu mi­ne în studio și a mă con­silia vocal, căci eu veneam dintr-o zonă de educație clasică, și ca emisie vocală, și ca gândire, și ca inter­pre­tare, trebuia să ies din tiparul ăla către o zonă mai liberă, fără prea multă rigoare la pro­nunție și intonație. Fiind foarte grijuliu în privința acestor aspec­te, a trebuit să învăț cum să dau senzația de libertate, fără să fac rabat de la calitate, fără să mă lepăd de obiceiurile bune pe care le-am deprins în școală.

Parfumul muzicii

- Să recapitulăm, pentru cine nu știe, că ai studii de muzică și nu te-ai "născut" odată cu "Vrei să fii milionar".

- Da, ăsta e un detaliu pe care nu foarte multă lume îl știe și care intensifică acea confuzie: "Cum? Ianțu cântă? Nu e prezentator?". Când eram în juriu la "Megastar", erau mulți care se revoltau: "Ce-mi vine mie ăsta de la televizor, să-mi zică de muzică?". Or, pentru mine, muzica n-a fost nici măcar o alegere, m-am trezit făcând muzică: de la cinci ani și jumătate, am început să învăț teorie și să studiez vioara. Apoi, în clasa întâi, am intrat la Liceul de Muzică, după care am urmat Conservatorul. Deci muzica a fost modul meu de viață. Nu unul ușor, având în vedere bogăția materiilor la care trebuia să fim, fără greș, foarte bine pregătiți: cultură generală, dar și cele de specialitate.

- Și nu e greu să vii pe piață cu atâtea studii mu­zi­cale în spate, acum, când cântatul după ureche e-n plină glorie? Să le propui oamenilor sonorități swing?

- Ba da. Lumea se sperie când aude cuvântul jazz, nu prea știe ce e swing-ul... Tocmai asta vreau să arăt: că e vorba de o muzică melodioasă, elegantă, dar ac­ce­­sibilă, care trebuie ascultată în momente de rela­xare, în momente cu parfum, într-o anume conjunc­tură. De-asta nici nu accept să merg să cânt în orice loc. Dar public există și pentru acest gen de sonorități. La concertele pe care le-am avut, am remarcat că în săli erau oameni din categorii diferite de vârstă, inclu­siv foarte mulți tineri. Deci nu e vorba de un public exclusiv în vârstă sau de nișă. Și asta mă bucură foarte tare.

- Pe unde ai cântat?

- N-am avut un turneu propriu-zis, ci am răspuns cererilor care se potriveau cu acest gen de muzică și care îmi puneau la dispoziție spațiul necesar să mă desfășor, având în vedere că eu cânt cu un Big Band. Primul concert a fost la Filarmonica din Timișoara, apoi am fost la Opera din Cluj - un concert foarte fain, cu o atmosferă foarte elegantă, cu lume de toate soiu­rile, inclusiv cu persoane care veniseră, după cum îți spuneam, crezând că eu prezint concertul, nu că sunt interpretul (râde) - după care am revenit în Timișoara. Teatrul de Vară al Filarmonicii, unde am cântat, are o capacitate de 1300 de locuri, de m-a apucat spaima, gândindu-mă că și dacă veneau 500 de oameni, tot ar fi fost gol în sală, dar au venit peste 1500 de per­soane, încât s-a stat și în picioare! Apoi am mai mers și prin alte locuri, iar cel mai recent con­cert a fost cel de luna trecută, din Bucu­rești. Aici iar am avut emoții mari, căci publicul din Capitală are acces la mult mai multe concer­te decât cel din țară, și-atunci are o atitudine ceva mai rece, întâlni­rea cu un artist nu mai este atât de emoțio­nan­tă, nu mai are tușa aceea de spectaculos, de ex­tra­ordinar. Însă și de data aceasta, am avut parte de un public foarte cald, oamenii au fost foarte deschiși, au cântat cu mine, au participat, mi-au dat o energie extraordinară! Și au fost și foarte mulți, din nou, s-a stat masiv și în picioare.

- Vei rămâne, oare, în lumea muzicii? Te simți confortabil în ea? Obrazul tău e foarte subțire...

- Eu nu mă simt ca făcând parte din aceste lumi. Și-n lumea muzicii, și-n cea a televiziunii sunt mulți care folosesc arme foarte contondente, iar eu nu port astfel de arme la mine niciodată.

- Se poate trăi din muzică, Virgil?

- Sunt mulți care trăiesc foarte bine din muzică. Dar asta nu înseamnă că nivelul remunerației reflectă întotdeauna calitatea artistică. În schimb, e foarte greu să trăiești din muzică, chiar și decent, atunci când ești un artist riguros. Paradoxal, tocmai atunci intervin problemele!

Jasmina și alte bucurii

- Să vorbim puțin și despre muzica vieții. N-o ascultăm în concerte, dar stăm cu urechea la ea, zi de zi. Ce mai face Jasmina, fetița ta?

- Jasmina are acum zece ani, e un copil foarte bun și cu un simț al umorului extraordinar. Avem o relație foarte deschisă, suntem prieteni și ne înțelegem îm­preună de minune. Firește, prietenia are niște limite, stabilite încă de la început. Dar niciodată n-am avut nici cea mai mică problemă în sensul încălcării acestor limite. Ce mai! Zic "Doamne, mulțam!" și mă consi­der un norocos. Un norocos care nu se mai poate dez­lipi de copilul lui. Chiar ieri am fost în vizită la prie­tenii mei Răzvan Suma și Analia Selis, care mi-au spus "Hai, o iei pe Roxana (partenera de viață a lui Virgil, n.n.) și mergem cu toții în Argentina, să vedeți și voi țara!". Iar eu le-am răspuns că vreau foarte mult să vizitez Argentina, dar nu pot să plec fără copil, două săptămâni. Nu mi-ar prii nimic și mi-ar sta totul în gât. Noi nu mai mergem nicăieri fără Jas­mi­na, mai ales că acum s-a făcut mare. Așa ne-am obișnuit, asta e nor­ma­litatea noastră, nu putem să ne mai imaginăm vacanțele fără ea.

- Ce bucurii mai ascunzi în partea nevăzută a vieții tale? Mai mergi acasă, la Timișoara, să-ți reîmprospătezi forțele?

- Da, merg, poate nu atât de des - cam de două-trei ori pe an - dar de fiecare dată cu mare bucurie. Care e sporită, de vreo doi ani în­coace, de transformările ce se petrec în oraș: se renovează clădiri, se schimbă conducte, se refac piețele, toată Timișoara e un mare șantier. Știu că timișorenii sunt destul de deranjați de praf, de zgomot, de restricțiile de trafic și sunt nerăb­dători ca toate inconvenientele astea să dispară, dar eu zic că eforturile merită și că trebuie să aibă răbdare (eu vorbind acum din perspectiva confortabilă a celui care nu locuieș­te acolo). Și știi ce mă mai bucură mult? Întâlnirile cu oameni buni la suflet și la sfat. Îmi face mare plă­cere când descopăr oameni care au aceleași gânduri, aceleași senti­men­te și aceleași porniri frumoase ca și mine. Încerc să mă înconjur cu ast­fel de persoane, pentru că mă schim­bă și pe mine în bine. Și-mi dau seama, în ultima vreme, probabil pentru c-am îmbătrânit, c-au înce­put să mă bucure, mai mult ca orice, lucrurile simple. De exemplu, o seară petrecută în grădina casei mele, stând pe iarbă cu prietenii și povestind.

- Obiceiul de a călători peste mări și țări ți l-ai păstrat?

- Da, da! Îmi iau fetele, uneori și câțiva prieteni, și plecăm. Iernile, neapărat un­deva unde e cald. De pildă, în iarna asta, am fost în trio, în Sri Lanka. Și-a ieșit una dintre cele mai faine vacan­țe! Mi-am păstrat bucuria asta a voiajelor în zone ne­cunoscute. Mă uit pe hartă și zic "Pe unde să mai mer­gem?". Acum am făcut o fi­xa­ție pentru Co­reea de Sud. Nu știu de ce. (râde) Mi-ar mai plăcea să merg în Argentina și, de fapt, în toată America de Sud. Mă bătea gândul și la o incursiune în Africa de Sud, dar mi s-a recomandat să mai aștept o vreme. Și Beirut-ul am auzit că e un loc foarte frumos și aș vrea să merg. Și neapărat vreau să ajung și în Albania, la Tirana. Mi-au spus niște prieteni că țara asta s-a schimbat enorm și că Tirana, în particular, e foarte frumoasă. Sunt genul de călător care e interesat atât de viața străzii, cât și de muzee, palate, castele... Caut, de fapt, să înțeleg fiecare cultură, atât din pers­pectiva trecutului, cât și din cea a prezentului.

- Dar următoarea destinație de vacanță ți-ai stabilit-o?

- Da! Luna viitoare o să mă duc într-o "băiețească" de trei, întinsă pe trei zile, peste week-end, în Kazah­stan. Ăsta o să fie cadoul meu de la Roxana. (râde) Până atunci, am ori­cum ce face. Unde mai pui că, în ultima vreme, m-a cam apucat pofta de scris. Abordez, în general, su­biecte sociale, teme care țin de actualitate, "vorbesc" despre muzică, sport etc. sau situații, evenimente care mă bucură sau mă frustrează. Opiniile acestea scrise sunt de găsit pe www.virgiliantu.ro

Foto: ALEX GÂLMEANU (5), PETRE IVU, arhiva personală