Adina Rosetti
Ilustrată din Grecia
Scriu textul ăsta cu marea la doi pași. Egeea e cea mai frumoasă mare pe care o cunosc! E drept că nu am văzut încă Marea Chinei de Sud sau ah, Marea Caraibilor, așa că mă mulțumesc, de câțiva ani, cu Egeea cea limpede și albastră, pe care o vizitez la capătul unui drum obositor de o zi, sau uneori de mai multe, până în Grecia. Nu m-a dezamăgit niciodată. M-a așteptat întotdeauna cu golfulețele ei mărginite de pini, cu plajele la care ajungi coborând din munți (plajele astea îmi plac cel mai mult, cele mai greu accesibile și pustii, care ți se deschid în față ca o răsplată, după ce rătăcești pe un drum pietros care pare că nu duce nicăieri), cu stâncile pe care cresc ca prin minune arbuști verzi, cu porturile din micile sate în care miroase a sărat, a pești, a călătorie și-a calamar la grătar, umplut cu ierburi aromatice. Egeea e plină de surprize. Își schimbă forma și textura cât ai zice "kalispera", te ademenește cu plaje perfecte, care par desprinse din reclame (nisip fin, auriu, și ape liniștite, turcoaz), pentru ca numai la câțiva zeci de metri mai încolo să se preschimbe cu totul și să-ți deschidă în față o mică plajă sălbatică, presărată cu pietre, și mărginită de munți stâncoși, cu marea bătând în verde-smarald sau albastru-cobalt. Sunt la al patrulea an de Grecia, dar cred că aș putea veni în fiecare vară aici. Sunt atâtea insule, că nu-ți ajunge o viață; visez în fiecare an la alta și lista se tot mărește. Anul ăsta m-am oprit la Thassos. O săptămână e întotdeauna puțin, nu prea se poate numi vacanță, e doar o scurtă pauză în care încerc să concentrez cât mai mult din toate. Adun nisip și priveliști cu munți coborând în mare, leandri înfloriți, golfulețe umbroase, cât să-mi ajungă până la anul, și înfulec tone de măsline de toate felurile. Apoi plec, cu sentimentul confuz că, de fapt, vacanța de-abia a început și vreun spiriduș poznaș a dat timpul prea repede înainte...
Salutări de la Provița
Tot vara, îmi permit luxul exorbitant de a pleca o săptămână singură, la țară, într-un sat de lângă Breaza, unde au părinții mei o căsuță de vacanță. Se numește Provița de Sus și e "țara mea adoptivă". Am nevoie de săptămâna asta de singurătate ca de aer, și gândul la ea mă ține în viață; e limanul meu, e sfârșitul călătoriei de fiecare an, pe cărarea galbenă spre un Oz iluzoriu, e vacanța mea interioară. Acolo mi-am terminat prima carte (în casă, nu pe deal, deși ar fi fost frumos să pot scrie în mijlocul naturii, așa cum pictau impresioniștii...). Pridvorul și foișorul sunt numai pentru mine. E liniște de dimineața până seara, liniștea aceea pe care la București n-o pot găsi niciodată, singurul loc unde reușesc să scriu opt ore pe zi, așa cum am citit că ar face scriitorii despre care scrie, în biografiile de pe coperta interioară, că s-au "dedicat definitiv literaturii". Eu pot să mă dedic doar o săptămână pe an. După cele opt ore în care, chiar dacă nu scriu, am sentimentul că sunt exact unde trebuie și fac exact ce trebuie, ies la plimbare pe uliță și-mi imaginez ce-or crede sătenii despre mine: fata aia care a venit singură și umblă prin sat, mai mereu la aceeași oră (ora la care se întorc vacile de la păscut), care a rătăcit drumul și habar n-are pe unde să se întoarcă acasă. E clar că viața la țară nu s-a inventat pentru mine. Tremur de frică noaptea, mai ales atunci când plouă în rafale sau când scârțâie acoperișul din pricina vântului. Nu-s în stare să aprind un foc ca lumea, intru în panică atunci când apa din fântână e pe sfârșite sau când se termină butelia. Cel mai negru coșmar al meu e să cadă curentul în sat vreo două zile, și nu o dată era să-mi pierd telefonul mobil pe câmpii, lângă o balegă proaspătă de vacă... Și totuși, mă încăpățânez să merg acolo în fiecare vară. Ba chiar mă lupt pentru această săptămână de singurătate, la Provița mea de Sus. La fel o să fac și anul ăsta, prin august. Sper să reușesc să scriu și să nu sece prea repede apa din fântână...
Marin Mălaicu-Hondrari
Córdoba, orașul cel mai frumos din lume
Pentru mine, vacanța e strâns legată de școală, mai ales de vacanța mare, de acea senzație de bucurie copleșitoare că urmează zile de libertate totală, zile în care poți să faci ce vrei, să nu dai pe acasă cât e ziua de lungă. În vacanțele de vară am avut parte de cele mai frumoase și mai exotice destinații turistice. Copil, nu ieșeam niciodată din Sângeorz-Băi, dar prin intermediul jocurilor și al cărților, ajungeam pe cele mai izolate insule, pe plaje veșnic însorite, pe cele mai impracticabile poteci de munte, în ținuturi înghețate și în jungle nesfârșite, navigam pe mări nesfârșite și peste tot trăiam aventuri nemaipomenite. Când m-am făcut adult (am fost și eu adult pentru câțiva ani), vacanța s-a transformat în concediu și nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că, de fapt, concediul nu are nimic de-a face cu vacanța. Cât am fost angajat, îmi luam concediu numai atunci când voiam să scriu, când mă prindea "inspirația". Și inspirația niciodată nu mă prindea vara. Cred că eram singurul angajat care-și lua concediu cu dragă inimă în noiembrie, să zicem, când ploua cu găleata, sau în februarie, când era un ger de crăpau pietrele.
Dar iată că întâmplarea a făcut ca în acest an să fi avut deja parte de trei zile de vacanță, un scurt sejur venit oarecum pe neașteptate. Și nu într-un loc oarecare, ci chiar în Córdoba, inima Andaluziei, orașul în care, între 2002 și 2007, mi-am dus zilele de emigrant. Partea fabuloasă e că românul care a muncit cinci ani fără acte, fără niciun fel de protecție socială sau asigurare medicală, se întorcea acum în Córdoba însoțit de regizorul Tudor Giurgiu și de actorul Andrei Runcanu. Știu că pare incredibil - pentru mine mai mult decât pentru oricine altcineva - dar de data aceasta, nu am umblat pe străzile Córdobei în căutare de mâncare mai ieftină, ci pentru a stabili locurile unde vom filma, pentru a reface parcursul personajului Adrian, emigrantul din romanul Apropierea. Acum, în cele trei zile, m-am putut bucura cu adevărat de Córdoba, orașul celor trei culturi, cum este numit, pentru că acolo conviețuiesc culturile romană, musulmană și evreiască, un oraș declarat patrimoniu al umanității.
Córdoba înseamnă pentru mine Judería, cartierul evreiesc, cu casele lui albe, lipite unele de celelalte, înghesuite pe străduțele strâmte, întortocheate, vechi de sute de ani, cu caldarâmul lor din piatră mică, în care artiști anonimi au închipuit desene fanteziste, care-ți încântă ochiul atunci când îți cobori privirea pentru a-ți trage sufletul. Fiecare casă are un patio, spațiu cu verdeață și apă, loc de întâlnire misterios și prietenos în același timp, cufundat în liniști ancestrale sau răsunând de flamenco, cu tot ce înseamnă acesta: dramatismul chitarei, tânguirea cântăreților, ritmul înnebunitor al castanietelor și al pașilor de dans. Piațetele mici, răsărind brusc, surprinzător, cu efectul unei guri de aer proaspăt, solitare și sobre, cu două, trei bănci de fontă și un palmier care se înalță spre cerul de un albastru mistic; sau piețele vaste, cu monumente și fântâni arteziene, pline de terase. Se aud chiote, chemări, râsete. Femei superbe, ce încă mai păstrează trăsături maure, bărbați emanând o masculinitate dionisiacă: erotismul plutește în aer, la un loc cu nisipul adus de peste Gibraltar. Apoi e Mezquita, moscheea de pe vremea când Córdoba era califat, când era centrul lumii culturale occidentale și rivaliza cu Bagdadul; Mezquita, cea despre care au scris Mircea Eliade și Henry Miller și care are un patio imens, plin de portocali și de mici canale cu apă (apa: obsesia maurilor, obsesia oamenilor deșertului).
În mitologia mea personală, un loc aparte îl ocupă Sector Súr, zona cu parcuri industriale nesfârșite, cu prostituție și trafic de droguri, unde se incendiază mașini furate și se aud focuri de armă. Ca să ajungi acolo, venind dinspre centrul istoric, cel mai simplu e să traversezi podul San Rafael, la mijlocul căruia te întâmpină statuia lui San Rafael, cel care, conform legendei, în Evul Mediu, s-a pogorât din ceruri ca să alunge ciuma din oraș. Nu există familie cordobeză care să nu aibă măcar un Rafael în casa ei. Așadar, traversezi podul San Rafael peste Guadalquívir, râul binecuvântat pentru Andaluzia, cu apele lui leneșe, mâloase, mărginite de palmieri și de eucalipți și te trezești, dintr-odată, într-un loc ce nu are nimic de-a face cu Córdoba istorică, poate doar țiganii adunați pe treptele locuințelor, cântând flamenco, te mai duc cu gândul la măreția orașului.
Pentru mine, care nu am fost niciodată turist și nu am nimic de-a face cu turismul (mai ales cu cel cultural), Córdoba e un oraș unic, nesfârșit, misterios, adică cel mai frumos oraș din lume, pentru că în Córdoba am fost cel mai nefericit și cel mai fericit.
Ana Maria Sandu
Balcicul meu
Primul meu Balcic e așa cum scrie pe fotografiile făcute atunci, în 2002. Ne leagă deja o istorie de 13 ani. Nu e mult, dar nici puțin, din moment ce în toți anii ăștia am ajuns în orașul de pe colinele cretoase, aflat la 65 de km de graniță, cel puțin de două ori pe vară. Pe atunci încă mai auzeai vorbindu-se bulgărește și nu te îmbia nimeni cu meniuri scrise în românește. Chelnerul Viktor, de la terasa de lemn de pe malul mării, se chinuia prin semne să înțeleagă ce ne-ar dori sufletele și se uita adânc în ochii noștri până își dădea seama că peștele mic pe care îl desenam cu mâinile în aer și pe care voiam să-l comandăm la bere era, de fapt, hamsia. "Țața" - ne-a spus el râzând cu toată gura, când ne-a adus castronul imens și ni l-a pus pe masă. Astăzi, unele lucruri s-au schimbat. Iremediabil. Pe malul betonat al mării, în locul teraselor improvizate, modeste și atât de romantice, s-au construit mai multe hoteluri. Multe dintre locuri sunt chiar dichisite. Într-o seară, în timp ce mâncam niște scoici gustoase și vinul se răcorea în frapieră, chelnerul mi-a adus și o păturică.
Dacă ar trebui să i-l descriu cuiva care n-a ajuns niciodată aici, i-aș zice că locul acesta, pe care l-am găsit pomenit mai întâi în jurnalele unor scriitori, e acum un irezistibil amestec de melancolie, de patină rămasă cam în paragină și de kitsch contemporan, colorat și viu.
Mihail Sebastian fugea din Bucureștiul cald, la Balcic. După o cură de soare și de mare se întorcea cu bateriile încărcate, de fiecare dată.
Nu contează de câte ori am fost în grădina Palatului Reginei Maria. Senzația de familiaritate nu mi-a anulat absolut deloc bucuria de a urca și a coborî pe aleile lui înflorite, unde umbra îți face pielea de găină, oricât de cald ar fi afară. Să ne înțelegem, pentru standardele celor mai mulți, palat e mult spus. Și impropriu. Palatul de la Balcic mi s-a părut tot timpul mai degrabă o casă mare, uluitor de simplă. Caldă și prietenoasă, fără nimic ostentativ. Grădinile, văzute an de an, le descopăr și mai spectaculoase. Un colț de rai verde, suspendat deasupra mării.
Sufăr uneori că la Balcic nu este plajă. Dar m-am obișnuit. Dacă o iei pe străduțele în pantă din orașul vechi, neinvadat de turiști, dai de scări care te duc spre pâlcuri de case ascunse în vegetație. S-a construit mult, alandala, dar un farmec discret tot mai păstrează locul. Într-un an, am căutat toate casele desenate de Henriette Delavrancea, care au mai rămas în picioare. Toate au ceva țărănesc, balcanic și mediteranean. Un fel de "luxe, calme et volupté" care îți bucură ochiul. Au existat vreo 22 de vile proiectate de marea arhitectă la Balcic, din păcate, unele au dispărut sau au fost mult transformate. Printre cei care i-au comisionat proiecte se numără: Ion Pillat, generalul Rasoviceanu, Eliza Brătianu, ministrul de Finanțe Cancicov, familia Cuțescu-Storck...
Dacă vreți să vă faceți o idee despre Balcicul de altădată, căutați și poze. În casa lui Ion Pillat, desenată de Henriette Delavrancea, acum e un restaurant. Clădirii i s-au adăugat terase și alte construcții ajutătoare, dar încă îți mai poți imagina cum arăta în perioada interbelică.
Pentru Vila Storck, aflată în apropierea palatului, am o slăbiciune imensă. E lăsată de mult timp într-o paragină care îmi rupe inima. Știu că în scurt timp o să dispară. Și un bloc impersonal îi va lua locul. Dintr-o clădire misterioasă și majestuoasă, înghițită de o vegetație sălbatică, a ajuns azi o ruină, care încă se încăpățânează să rămână în picioare. Tavanul s-a prăbușit și se văd porțiuni mari de cer. Foișorul de abia se mai zărește dintre bălării. Un banner anunță că e de vânzare. Dacă ajungeți la Balcic și treceți prin fața ei, opriți-vă și priviți-o. Va dispărea în curând și, odată cu ea, se va duce o întreagă lume.
Îmi place și Hotelul Speranța. O clădire boierească din 1886, care i-a aparținut doamnei Ghica și care se află chiar pe strada principală, Cerno More. A fost mult timp de vânzare, dar se pare că și-a găsit la un moment dat un cumpărător englez. Nu l-a renovat, de câțiva ani a rămas semeț și gol, și cu obloanele trase.
Mahalaua tătărească, azi locuită de romi, a rămas la fel de săracă, ca pe vremea Reginei Maria, care mergea acolo și împărțea copiilor haine, mâncare și bani. Regina a iubit locul ăsta cu tot sufletul. Oricâte straturi de istorie crudă ar fi trecut peste el, o înțeleg atât de bine. Mi-o imaginez, uneori, cum privește, de pe jilțul ei de piatră, marea, până hăt, departe. Și imaginea asta o port cu mine și mă face să mă întorc, precum fiica rătăcitoare, mereu, la Balcic.
Matei Florian
Barca pe valuri...
Când plec, vreau să ajung acasă. Acasă la mine, în locurile acelea după care tânjesc, când încep să mă strângă zidurile de beton. Și ele, zidurile, chiar strâng. Au un fel al lor, nesuferit, prin care mă fac să fug cât mai departe. Apartamentul se tot micșorează, se năclăiește de un soare stătut, zidurile dospesc, se umplu de o căldură mâzgoasă, și atunci știu că nu mai pot, că e timpul să o iau din loc, să-mi las blocul de izbeliște și să mă reîntorc acasă. N-ai nevoie de mare lucru ca să ajungi. Am cortul, am izoprenul, am sacul de dormit, am câteva lansete, am și niște prieteni care gândesc la fel ca mine. Ei au mașină și au motor de barcă și asta, zău, e ceva al naibii de important. Cu mașina ajungi până în Murighiol, cu motorul ajungi și mai departe. Motorul se montează pe barca pe care o închiriezi, iar barca pe valuri plutește ușor. Bine, ar fi de dorit să nu fie valuri, pentru că barca e mică, noi suntem mai mulți, iar "casele" pe care le purtăm în rucsacuri nu ar fi atât de grele, nici sacii de dormit, și cu atât mai puțin izoprenele, cât ce-i trebuie unui om pe lângă cortul său de toate zilele. Și aici, cu voia Domnului, sunt niște lucruri pe care ai face bine să nu le uiți. Apă, multă apă, conserve, porumb de momit crapii pe care îi vei prinde, toate monturile cu plumbi și ace posibile, și - oameni suntem, iar serile sunt lungi - vei avea nevoie și de ceva mai mult de băut decât de apă. Barca o să plutească, motorul va toarce ușor, și ar fi bine să nu te prindă vreo furtună pe lacul Isac, de pildă, pentru că una sunt cântecele, și cu totul alta, realitatea. Nu, o barcă atât de încărcată, cu un motor atât de mic ca al nostru, nu plutește deloc ușor pe valuri, iar valurile de pe Isac, atunci când e furtună, pot fi al naibii de neprietenoase. Dar nu va fi furtună, iar de udat, valurile ne vor uda foarte puțin, cât să știm că suntem în barcă, avem bagaje și plutim pe Canalul Litcov, spre Caraorman. E un loc bun de făcut tabără, chiar acolo, la răspântie. Malul e întins, apa e adâncă, sălciile sunt bătrâne și te feresc de soarele nemilos de după-amiază, nu e nici stuf să te împiedice să pescuiești, e numai bine. Pământul e al tău, pe el vei monta corturile. Aici ești acasă. Cel mai simplu loc de pe pământ. Ai nevoie doar de trei lucruri, iar ele sunt toate aici, din belșug. E pământul pe care dormi strâns lipit, despărțit doar de un izopren și de foaia subțire de cort, e apa din care aștepți să vină peștele, și e cerul nesfârșit, care se coboară asupra ta și te înfofolește până peste cap cu albastru. E bine și, să mă bată Dumnezeu dacă mint, n-am avut niciodată nevoie de mai mult. Pământul pe care te odihnești, apa din care pescuiești și cerul cu care te învelești. De nesuferiții ăia de țânțari am învățat, încet, să nu-mi mai pese. Și nu-mi mai pasă. Pentru că înainte ca ei să vină, lumina se scurge ca mierea printre sălciile bătrâne, aerul încremenește și se umple de ninsoarea plopilor, pelicanii fâlfâie în stoluri de fum alb spre lacuri, crengile uscate încep să troznească în vatra noastră de foc, apa se îmblânzește și avații și crapii o plesnesc cu cozile. Se face liniște, se face seară, și taci, până când soarele se scufundă într-o altă apă, înaltă, sângerie, și, nu știu dacă am cum să vă spun, în toată tăcerea asta care se umple de milioane de țânțari, simți că ești viu, că trăiești, că nu te-ai născut degeaba, că aici e cel mai bun loc de pe pământ. Vei vorbi apoi despre orice, despre țestoase, de pildă, că nu le-ai văzut niciodată, aici, în Deltă, apoi le vei găsi pe un câmp cu miros înnebunitor de izmă, așteptându-te. Și vei ști că miracolele astea mici sunt răspunsul la toate întrebările tale complicate, răspunsul la frământări și neliniști, răspunsul, pur și simplu. Iar a doua zi vei aștepta cu lansetele întinse, o zi lungă, sărată de soare și căldură, iar așteptarea asta te va curăța, iarăși, de toate zidurile tale de beton care se strângeau în jurul tău. Și vor veni și crapi, veșnic mai puțini decât ai fi vrut, și vei prinde și știucă, veșnic mai mică decât ai fi vrut, și va fi atât de simplu, și vei simți că bucuria e atât de aproape, și îți va fi iar ciudă că uiți asta atât de des. Nu, nu ai voie să campezi în Rezervația Deltei Dunării. Dar când vor veni oamenii să-ți zică asta, trebuie doar să le zâmbești și să le spui că ai ajuns acasă.