TEODORA ENACHE - interpretă de jazz - "Doresc ca vocea mea să mă ducă aproape de cer și de îngeri"

Corina Pavel
- Poposită la București, pentru un concert la Sala Radio, alături de big band-ul condus de dirijorul Ionel Tudor, Teodora Enache, una din cele mai bune voci ale jazz-ului românesc, a adus cu ea nu doar muzică, ci și o tolbă plină cu vești bune. Veche fană a revistei noastre, ea a ales să împărtășească noutățile, în exclusivitate, cititorilor "Formulei AS", pe parcursul următorului interviu -

- Johnny Răducanu, Dumnezeu să îl odihnească în Rai, care te-a descoperit și ți-a vegheat începu­turile, spunea așa de frumos despre tine: "Tudorița cântă pe viață și pe moarte!" Vedea cât suflet pui, cât de intens trăiești atunci când ești pe scenă! La fel cânți și azi! De unde vine această pasiune?

- Da, "Tudorița", așa îi plăcea lui Johnny să-mi spună, și "etichetele" puse de el sunt valabile și astăzi. Avea darul de a "citi" oamenii. Iar pasiunea vine din mine, cântecele mele sunt rupte din viața mea, din în­tâmplările trăite, mai frumoase sau mai triste, din emo­țiile pe care mi le-au adus și pe care le-am transpus pe scenă. Chiar și piesele din repertoriul clasic de jazz, cântate de zeci de ani, deveneau ale mele, le "repovesteam", după cum sim­țeam eu că se po­trivesc cu viața mea. Îmi priveam cu o oarecare invidie colegii de scenă care veneau la concerte ("cân­tări", cum se spune în breaslă), cu o veselie și o seni­nă­tate, ca și cum se pregăteau să în­ceapă un mare chef. Eu simțeam mereu o răspundere imensă, nu pu­team cânta pur și simplu, aveam nevoie de cel puțin o ju­mătate de zi ca să mă pregătesc sufletește, să tac mai mult, să vorbesc mai pu­țin, să mă concentrez la ceea ce am de făcut. Mereu mă întrebam dacă am muncit îndeajuns, dacă nu cumva mai era ceva de făcut, de reinter­pre­tat, aveam permanent o dorință de per­fec­țiune care mă epuiza. În seara concertului, publicul mă trata ca pe o regină, iar dimineața, îmi începeam din nou truda aceasta de sclav, re­petând, recom­pu­nând, șlefuind fie­care piesă, obsedată de perfecțiune. Trăiam cu valiza la ușă. Cântam în toată lumea, pe toate meridianele, mu­zica era totul pentru mine, de­ve­nise un mod de viață, nu îmi mai apar­țineam deloc, deși, uneori, a­veam un sentiment de gol și de ușoa­ră tristețe, care mă apăsa, simțeam că sunt și alte date în "ecuația vieții", de care nu țineam cont. Leacul a venit de la Johnny. Eram în 1998, la un club de jazz de pe strada Zablovski, un cartier vechi al Bucureș­tiului, când, pe neașteptate, m-a îndemnat să cânt o doină. L-am ascultat, și du­pă o clipă de ezitare, am început să cânt o doină a Mariei Tănase. Mi-am vărsat în ea tot focul vieții mele de până atunci. A fost ca o terapie de ușurat sufletul. Am început să o cânt apoi și în concerte, îmi oferea o forță și o susținere emoțională pe care nu o sim­țisem până atunci, mă simțeam si­gură pe mine și liberă, era o experiență aproa­pe mistică, precum o rugăciune. Johnny a intuit că genul liric îmi dă adevă­rata forță a interpretării și a improvizației. Când cântam cu el, iar publicul devenea exuberant și gălăgios, el le spunea instru­mentiștilor să tacă, iar mie îmi cerea: "Tudorițo, ia cântă tu acum o doină, ca să-i mai liniștim!". Și toată lumea se oprea, ca vrăjită, să mă asculte!

- Ai fost prima solistă din România care introducea doina în recitalurile de jazz, ca după scurt timp, să apară curentul etno-jazz în România, să devină o modă, să aibă succes.

- Într-adevăr, în anii care au urmat, am purtat doina cu mine pe scenele din toată lumea. Desigur, românii rezonau cu muzica aceasta, dar rezonau și străinii, cei care nu înțelegeau cuvintele. Era ceva misterios, adânc, simțeau din patosul interpretării că e o muzică ce duce în adâncu­rile ființei, la ră­dă­cina noastră comună, a tuturor oa­me­nilor, indiferent de etnie, de barierele geografice și culturale. Că simțim la fel dorul, dragostea sau nos­talgia sfâșietoare. Era ceva care ne unea sufletele și care venea de Sus, insuflân­du-mi puterea și darul de a cânta. După un concert susținut în SUA, un ameri­can din public a venit la mine, co­ple­șit de ceea ce ascultase, și mi-a spus: "De multă vreme voiam să aflu mai multe des­pre România... A­cum am înțeles to­tul despre țara ta!"

- În plină glo­rie, ai dispărut de pe scenă. Se spu­nea că ai plecat definitiv în Ame­rica...

- A fost o pe­­rioa­dă grea în viața mea. În­fruntând o complicată problemă de sănătate, m-am retras timp de doi ani din viața scenică. Nici măcar nu știam dacă voi mai cânta vreodată. Eram bolnavă grav și preo­cu­parea mea era de a înțelege ce înseamnă vindecarea! Am închis com­pu­terul și tele­foanele, și m-am trezit, deo­dată, că am foarte mult timp. Iar cea mai mare parte a lui am început să o dedic cău­tărilor interioare, să înțeleg cine sunt, cine este acel ci­neva cu care-mi împart viața. Și am aflat. Cârmaciul nu eram eu. Des­tinul îmi era pus în mâna lui Dumnezeu. El mă ducea pe drumul vieții, pe cel al cântecului și-al sănătății. În acea perioadă am început să compun: o voce a sufle­tului meu își căuta drum ca să iasă la iveală, iar eu aveam timp să o ascult... Și am reînceput să cânt, simțind că îmi este mult mai ușor, că muzica mea curge într-un mod diferit, mult mai lin decât în anii de început, că nu mai simt crisparea și teama, că sunt inun­dată de o bucurie interioară, pe care o așteptasem ani la rând. Erau cântece pe care le cântam în sin­gurătate, fără public, dar care îmi produceau o emoție atât de mare, că plângeam și mă rugam continuu: eram fericită că trăiesc cu atâta intensitate. Și boala a tre­cut...
Rugăciune și incantație

"Toate suferințele noastre vin din sentimentul de însingurare"

- Poate fi muzica o terapie?

- Răspunsul e cuprins în povestea mea. Am con­tinuat pe drumul pe care doina mi-l deschisese, și am abordat alte cântece lirice, de inspirație etno. Am mers mai departe cu vocea, explorând incantația, cântecul din interior, o formă muzicală originară, venită din muzica ritualică. Acum sunt eu însămi, atât de bogată și atât de dornică să împart cu publicul lumea mea, lumea cântecelor mele. Am început să lucrez foarte mult cu vocea mea, continuu să-mi perfecționez teh­nica vocală, împreună cu un drag și vechi prieten, profesorul Dan Priscornic, de la Iași, un adevărat maestru al artei cântului, a cărui ucenică am fost încă de când eram studentă la Matematici, în "dulcele târg". Tehnica domniei sale e inspirată de la călugării benedictini, care sunt convinși că Sfântul Duh poate fi invocat prin sunet. Suprapus cu Ru­găciunea inimii, deprinsă de la părintele meu duhovnic, cântul devine o practică spirituală. Vocea crește, la fel și su­fle­tul, și conștiința. Astăzi, singura mea grijă este aceea de a-mi curăța "instru­mentul" prin post, prin tăcere, prin ru­gă­ciune, prin alimentație, prin exer­cițiile zilnice de respirație și de tehnică vocală. Ca vocea mea să mă ducă acolo unde îmi doresc să ajung, aproape de cer și de îngeri. Și am fost uimită să văd că vocea vindecă, că sunetele acelea me­lodioase armonizează, la nivel ce­lular, toate structurile vii. De bună seamă, toți preoții și slujitorii tuturor religiilor știu asta, pentru că unind rugăciunea cu incantația, simți cum sufletul tău atinge o stare de copleșitoare bucurie. Trecând prin această grea încercare a bolii, însușin­du-mi o viață spirituală mai profundă decât avusesem până atunci, am fost binecuvântată să pot conștientiza și eu această stare de grație, care nu numai că m-a vindecat, dar mi-a trasat și o altă direcție în muzica mea. M-am convins că vindecarea se produce întâi la nivel mental, și că toate suferințele noastre vin din sentimentul de separare, de însingurare. Și cred cu tărie că prin intermediul muzicii (nu orice fel de muzică, ci cea armonioasă, ritualizată, așa cum era la origine) se poate ajunge la acea stare de bucurie care nu ne lasă să ne mai simțim singuri, în care percepem timpul prezent, ca fiind darul cel mai de preț. Într-un fel copilăros spus, să fii spiritual înseamnă să ai grijă de fărâma de divin din tine, acea parte care luminează și scânteiază... Cum? Nu există rețete, pot spune doar ce înseamnă muzica pentru mine: ea mă ajută să găsesc scânteia aceea, lumina... Odată, fetița mea, Ma­ria, când avea vreo trei ani (acum are 20 și e studentă la Psihologie), l-a auzit la radio pentru prima dată pe Luciano Pavarotti cântând. A venit repede la mine și mi-a spus: "Mama, Dumnezeu e la radio!" Cam așa e cu muzica.

- Cum arată viața ta când cobori de pe scenă? Mai ai energie pentru familie, pentru alte preocu­pări?

- Înainte, viața mea se împărțea în timp liber și muncă, dar acum preocupările mele se întrepătrund... Atâtea s-au schimbat, parcă și culorile au devenit mai intense, înțelegerea mai profundă!... Încerc să nu mai fiu contracronometru, să nu trăiesc tensionat, să mă las vieții, firescului ei, să tac când am chef, să mă plimb prin pădure, dar îmi place și forfota unei zile cu casa plină, în care aud continuu cuvântul "mama"! Îmi place să stau cu motanul meu, Ram, în poală, cu privirea pierdută pe cer... Desenez mandale și pictez. Îmi place să merg la Onești, orașul meu natal (destul de rar se întâmplă, din păcate), să-mi regăsesc atmosfera copilăriei, casa veche părintească, să suprapun cele două lumi.

- Zmeul nu zboară câteodată prea sus pentru cei printre care trăiești?

- Mă străduiesc să mențin legătura cu solul și să rămân în normalitate. Îmi temperez tentația de a încerca să schimb destinele celor pe care îi iubesc, deși asta îmi pare foarte greu, e o temă la care lucrez mult cu mine. Familia mea a fost în permanență alături de mine în toate aceste încercări și căutări ale mele, toți ai mei m-au susținut cu iubire, cu încredere, fără spaime, fără temeri! Râdem mult și ne îmbră­ți­șăm mult, căutăm să facem lumină acolo unde era în­tu­neric. Soțul meu este sufletul meu pereche și prie­tenul meu cel mai bun, unul altuia ne facem visele să devină realitate și ne creștem copiii împreună. "Că­sătoria înseamnă să-l introduci pe Dumnezeu în ecua­ție!" - am citit asta în "Formula AS", într-un interviu luat unui preot de la Mânăstirea Oașa, și chiar cred că e așa! Am o familie minunată, încă o binecuvântare și un dar imens, pentru care sunt recunoscătoare! Mama mea este alături de noi și Dumnezeu îi dă putere ca să ne poată ajuta, la rândul ei, și să se bucure împreună cu noi. Suntem o familie mare și frumoasă, încercăm cu toții să trăim în armonie și iubire, avem prieteni minunați și le mulțumesc tuturor pentru tot ajutorul, pentru toată susținerea morală pe care am simțit-o din partea lor.

Cântece de vindecare

- Transformarea spirituală de care vorbești, pricinuită de lupta cu boala, s-a transpus și în interpretarea ta, iar asta te-a propulsat la alt nivel, pe orbita internațională. De trei ani încoace, te-ai lansat în proiecte de ma­re anvergură. Vorbeș­te-ne puțin despre ce faci!

- E vorba, într-adevăr, de o "revelație", pe care am trăit-o concret, ca pe o mică minune, într-un studio din Cluj. Înre­gis­tram niște piese cu Mircea Kiraly, sfătuitorul și mu­zicianul cu care am lucrat sistematic în acest timp, și care a fost martorul tu­turor acestor schimbări spi­rituale. Într-o zi, i-am spus să apese pe butonul "înregistrare" și să mă lase să cânt fără între­ru­pere. Simțeam cum un cântec urcă în mine, îl aveam de câteva zile în min­te. L-am înregistrat atunci, pe loc, și l-am numit chiar așa, "Healing Song", "Cântec de vin­decare", pentru că, după ce l-am cântat, m-am sim­țit foarte liniștită, împă­cată, împlinită. Parcă se înfăptuise un ritual asupra mea. Imediat au apărut proiecte mari, interna­țio­nale, ca și cum s-a deschis brusc o ușă prin care mu­zicieni valoroși veneau în România ca să cânte cu mine. Chitaristul ame­ri­can Stanley Jordan a fost primul cu care am sus­ți­nut, în întreaga lume, con­certul denumit "De la doină la blues". Împreună cu el am explorat sufletul meu românesc și am mers mai departe, ajungând la sursa comună, unde am găsit rădăcinile doinei, dar și rădăcinile blues-ului, ale mu­zicii klezmer... Apoi, cu Lars Danielsson, "Im­pressions from Pangaea", iar cu Benny Rietveld, "Celebrations of the Spirit", un alt proiect de succes, care a fost încununat de înregistrarea, în luna februarie a acestui an, a unui album în Statele Unite ale Ame­ricii, la Las Vegas, și pe care îl voi lansa în toamnă. Managerul meu de proiect, Simona Ripley, i-a trimis lui Benny Rietveld (fost basist al lui Miles Davis, și de 12 ani directorul muzical al lui Carlos Santana), ceea ce compuneam eu, iar el a fost atât de încântat, încât mi-a propus să îmi facă aranjamentele muzicale pentru toate aceste piese pe care nu le cântasem ni­cio­dată. Mi-a spus: "Ia un reportofon cu tine și înre­gistrează orice cântec îți sună în minte, apoi trimite-mi toate înregistrările așa cum sunt!" O vară întreagă am luat cu mine reportofonul, cântam și trimiteam pe e-mail cântecele care curgeau ca un fluviu. După șase luni de la această experiență fascinantă, mi-a trimis orchestrațiile, și după alte șase luni, înregistram ală­turi de el și de o parte a secției ritmice a orchestrei lui Carlos Santana, albumul "Celebrations of the spirit". Cu Theodosii Spassov, un mai vechi colaborator al meu, mare muzician bulgar și cunoscător al folclo­rului balcanic, am demarat proiectul "Incantații în muzica lui Bela Bartok", ce va debuta luna viitoare, în 13 iunie, pe scena Operei Maghiare din Cluj. Voi apărea alături de mari ins­trumentiști ca Marian Geor­gescu, Tuddy Zaha­res­cu, Cristian Soleanu, și mulți alții, cu care am cân­tat de-a lungul anilor, în diverse formule. Împreună vom cânta piese de jazz clasic, "îmbrăcate" în niște aranjamente orchestrale su­perbe, voi trece în revistă mu­zica anilor în care cân­tam cu dragul de Johnny Răducanu în "Lăptăria lui Enache", ca un remember și un omagiu pentru el, dar și pentru alții dintre aceia care nu mai sunt dar de la care am învățat enorm (Alin Constanțiu, Anca Parghel) și, de asemenea, voi aduce în fața publicului și o parte din "incantațiile" la care lucrez acum.

- Cum te-ai simțit săp­tă­mâna trecută, la con­cer­tul de la Sala Radio, unde ai cântat "nebunește" ală­turi de big band-ul dirijat de Ionel Tudor?

- Am avut aceeași bucu­rie care pune stăpânire pe mine atunci când urc pe o scenă, față în față cu un public select. Am avut însă și mari emoții pentru noile proiecte pe care le-am pro­pus, îndrăznind să aduc ală­turi de mine trei studente de la Conservatorul din Cluj, două la percuție și una la violoncel, ca să mă acom­panieze la trei dintre pie­se­le care se vor regăsi pe vii­torul meu album. E vorba de "Mândruțul meu", pe motivele unei compoziții inspirate din folclorul ardelenesc a lui Bela Bartok, de "Sânzienele", o piesă solară, compusă de mine și orchestrată de Mircea Kiraly, de la Cluj, și o alta, "Profetul", compusă tot de mine și inspirată de poemele pline de înțelepciune orientală ale lui Khalil Gibran. Din fericire, publicul a receptat foarte bine aceste înnoiri, exprimate într-un limbaj muzical îndrăzneț, pe care le voi repeta și în concertele viitoare. De asemenea, am fost foarte emo­ționată știind că toată familia mea de la Cluj asculta în direct concertul difuzat pe postul Radio România Cultural. Bucurii peste bucurii.


Scurtă fișă biografică:
Teodora Enache a cântat alături de mari muzicieni de jazz din lume, precum Curtis Fuller, Les Paul, Ricardo Scale, Darius Brubeck, Burton Greene, în săli ca Library of Congress (Biblioteca Națională a Statelor Unite - Washington), Columbia University, CalTech University, Kumbwa Jazz Centre etc. și a purtat muzica ei în turnee în întreaga lume: Montreal, Montreux, Marciac, Budapesta, Panama, Paris, Viena. În anul 2006, Radio România i-a acordat "Premiul de excelență pentru cea mai bună contribuție internațională a unui artist de jazz din România". Câteva dintre cele mai apreciate albume ale sale sunt: "Jazz Behind The Carpathians" - cu Johnny Răducanu, 1999; "Meaning of Blue" - alături de Jean Stoian, 2000; "On The Sunny Side of the Street" - cu Guido Manusardi, 2002; "Jazz Made in Romania" - cu Johnny Răducanu, 2002; "Rădăcini" ("Back to my Roots") - întregistrat împreună cu Lucian Maxim și Marius Mihalache, 2002 și "A Child Is Born" - cu Istvan Gyarfas și Balazs Berkes, 2011.