De mică am fost învățată că cel pe care trebuie să-l iubesc cel mai mult este Dumnezeu. N-am să uit niciodată când în Duminica Floriilor, mama mă îmbrăca frumos și mă ducea la biserică să mă împărtășească. Până pe la șapte ani, am copilărit mai mult pe la bunici, la țară, și nu era duminică să nu merg la biserică împreună cu ei. Bunicul meu a fost zeci de ani mâna dreaptă a preotului. Nu lipsea de la nicio slujbă, iar când se făcea o reparație la biserică, el era acolo și muncea cot la cot cu meșterii. În ultimul an din viață (a murit la șaptezeci și opt de ani) se urca pe turlele bisericii să vadă cum pun muncitorii tabla cea nouă și să fie sigur că nu se face treaba de mântuială.
Nu mă consider o mare credincioasă și am, și eu, ca orice om, greșeli mai mari sau mai mici, așa că ceea ce vă voi povesti poate că nu este altceva decât răsplata lui Dumnezeu pentru dragostea ce i-au purtat-o bunicii mei. Deci, dacă Dumnezeu mă iubește, s-ar putea să mă iubească datorită lor.
În martie, 2009 m-am dus să stau o vreme la ei. Îmi plăcea să mă întâlnesc cu primăvara la țară. Într-o seară, după ce am stat la povești cu bunicul (subiectul povestirii fuseseră anii copilăriei sale, trăită în Bulgaria), m-am retras în camera mea. În odaie era foarte întuneric. Dar cu toate că îmi este foarte frică de noapte, n-am aprins becul și nici la televizor n-am dat drumul, ci m-am urcat în pat și mă gândeam la prietenul meu, de care eram foarte îndrăgostită. Patul este poziționat în așa fel încât eram cu spatele la geam și cu fața la peretele pe care bunica a pus două icoane, o candelă și o cruce argintie, cam de 25 cm lungime, ce-l avea pe Iisus Hristos răstignit - făcut din fosfor (cred), deoarece se vedea pe întuneric. La un moment dat, dinspre geam a apărut o lumină foarte puternică, de culoare portocalie-roșiatică care bătea exact spre cruce. M-am uitat mirată pe fereastră, deoarece nu avea de unde să vină lumină, pe cer nu era lună, nu aveam bec în partea aceea a casei și nu ardea lumina nici la vecini. Între timp, s-a format un cerc de foc în jurul crucii, și deși m-am speriat, n-am țipat, n-am fugit, nici becul nu l-am aprins, ci m-am așezat în genunchi și am început să mă închin foarte repede. În clipa următoare, Iisus de pe cruce s-a desprins exact în poziția în care era răstignit și a început să plutească până la mine și înapoi, de vreo patru-cinci ori. M-am ridicat repede, am aprins becul, m-am uitat la ceas și am văzut că era 18.25. Tremuram toată, simțeam un amestec de frică și bucurie, îmi venea să plâng, dar să și râd.
Nu le-am spus nimic bunicilor, pentru că eram convinsă că nu mă vor crede. Nu știam dacă este un semn de bine sau de rău. A fost de bine, pentru că după două luni de zile, m-am căsătorit cu băiatul acela cu care eram prietenă de doi ani, fără ca în această perioadă să vorbim foarte serios despre căsătorie. Ne-am hotărât dintr-odată, așa cum și lumina aceea din casa bunicilor a apărut dintr-odată.
Boala
În "Formula AS" am aflat pentru prima dată de Părintele Arsenie Boca, Sfântul din Ardeal, de care mi s-a lipit sufletul pentru totdeauna. Părintele spunea că cei ce mor de cancer ajung în cer. Bunicul meu a murit de cancer în săptămâna luminată, adică în săptămâna Paștelui. Fix la un an de la moartea lui, doctorii mi-au pus și mie diagnosticul de epiteliom bazocelular (cancer de piele, pe care l-am făcut de la o aluniță pe care am rupt-o fără să vreau și pe care am neglijat-o foarte mult timp). Cu șase luni înainte să aflu că sunt bolnavă, am visat că eram într-o cameră de spital cu mai multe paturi, iar pe unul din ele stătea o bătrână care m-a întrebat ce diagnostic mi-au pus doctorii, iar eu am răspuns că aceștia m-au găsit sănătoasă și că nu am nimic. Bătrâna a făcut o pauză și mi-a zis: "Ai cancer, dar nu vor să-ți zică!". M-am trezit din somn și am început să râd de visul pe care l-am avut. După șase luni, visul se transformase în realitate, iar pe bătrână chiar am întâlnit-o în camera de spital. Era din Petroșani și avea aceeași boală ca și mine, dar în stadiu avansat. Am trecut prin momente foarte grele și am primit foarte multe semne de la Dumnezeu. În iunie 2013, m-am operat, și pentru că mă simțeam foarte rău (făcusem ședințe de radioterapie) am început să mă rog foarte mult. Știam că este bine să-ți alegi un sfânt ocrotitor la care să te rogi când ai nevoie. În acea perioadă, am citit mai tot ce se putea citi despre Părintele Arsenie Boca și mă gândeam că nu mi-l pot alege ca sfânt ocrotitor, din cauză că nu este sanctificat. Am citit foarte multe acatiste, dar simțeam că nu mi se leagă sufletul de niciunul. În această perioadă, îl visam tot mai des pe Părintele Arsenie Boca și observam că mă simt din ce în ce mai bine. De mai multe ori l-am visat tânăr, doar o singură dată bătrân, și mi-a vorbit de câteva ori în vis.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am trecut prin asemenea chin, pentru că am reușit să-l cunosc cu adevărat, să-l iubesc cu adevărat și să mă cunosc pe mine și sufletul meu cu adevărat.
Chilia din vârful muntelui
Acum o lună de zile, am avut, iarăși, un vis frumos, care mi-a alungat îndoielile. Am visat că urcam niște munți foarte înalți, cu multă repeziciune, și parcă mai mult zburând decât mergând; treceam prin aburi, prin nori, iar sub mine se vedeau mari prăpăstii. Am ajuns într-un sat unde mă aștepta o femeie cam de 60 ani, îmbrăcată într-o rochie albă, cu flori, care cum m-a văzut, mi-a spus că mă va însoți pe tot drumul. Satul în care trăia era foarte frumos, cu foarte multă verdeață, cu foarte puțini oameni, foarte puține case - acestea erau frumos zugrăvite și în loc de garduri erau flori mici, de toate culorile. Mi-am continuat drumul, cu femeia în urma mea și, dintr-odată, în fața noastră se întindea o câmpie de un verde ireal, iar deasupra cerul, care era foarte aproape de pământ, și câțiva nori, pe care, dacă aș fi întins mâna, sigur i-aș fi atins. Dintr-un nor, doar pe-o parte, curgeau picături de ploaie care străluceau, iar din câmpie țâșnea, ici și colo, apă (ca din fântânile arteziene). Atâta frumusețe n-am văzut și n-am să văd niciodată. Mi-am continuat drumul, dar dintr-odată el a început să urce pe stânci și pe munți, devenise foarte obositor. Pentru că urcam din ce în ce mai greu, femeia m-a luat de mână și mă trăgea după ea. Cu mari eforturi, în cele din urmă am ajuns în vârful muntelui, unde era o chilie. Cum intrai în ea, imediat în dreapta, pe peretele cu ușă, era o icoană foarte veche, acoperită cu o țiplă (probabil ca să o protejeze). Pe ea era pictat sfântul Arsenie Boca. Era o icoană făcătoare de minuni și am ridicat țipla de pe ea și am sărutat-o. În aceeași icoană, undeva, în depărtare, se vedea și Iisus răstignit. M-am aplecat să mai sărut o dată icoana, dar atunci m-am trezit.
La aproximativ o săptămână de la acel vis, eram acasă, în tura liberă și făceam mâncare în bucătărie, când aud ușa de la intrare și îl văd apoi pe soțul meu că bagă capul pe ușa de la bucătărie și-mi arată revista "Formula AS". Din fugă, am văzut numele părintelui Arsenie Boca scris mare, într-un titlu de pe o pagină. Exista și o fotografie identică cu aceea văzută în vis. Am lăsat mâncarea, am început să citesc și am rămas șocată. Cel care semna articolul în care se vorbea despre părintele Arsenie Boca spunea că minunile care se înfăptuiesc la mormântul de la Prislop și miile de credincioși care îl caută săptămână de săptămână vorbesc de la sine despre puterea și sfințenia lui. Am știut, atunci, că textul acela e scris pentru mine. Că părintele Arsenie Boca nu e sfânt de la cei care acordă rangul acesta, ci e sfânt de la Dumnezeu. Mi-am ales bine ocrotitorul. Îl am alături de mine, zi de zi, în toată viața mea.
LUCREȚIA - Călărași