La vremea lui, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901) era un personaj cunoscut: om de acțiune cu inițiative culturale, politician liberal (a fost și ministru), istoric, scriitor, publicist, profesor universitar la Iași și București. Azi nu-i mai cunosc numele decât istoricii literari. Și asta doar fiindcă Titu Maiorescu l-a ironizat necruțător în "Observări polemice", "Beția de cuvinte" și alte articole critice, făcând din el exemplul-caz al unei patologii retorice. Din păcate, o boală incurabilă de vreme ce există și azi la noi, în politică și mass-media, indivizi pe cât de bombastici, pe atât de găunoși. Spre deosebire de aceștia, V. A. Urechia avea cu adevărat convingeri patriotice și își dorea cu ardoare să participe la emanciparea politică și socială a tineretului prin învățătură. Dincolo de limbajul grandilocvent și de scrierile literare fără valoare (căci el dădea literaturii un scop educativ), cărturarul e azi demn de interes pentru memorialistica lui, editată științific, cu profesionalism impecabil, de Leonidas Rados. Cei cărora le place să călătorească înapoi în timp au prilejul să se teleporteze citind amintirile din urmă cu 150 de ani pe care vi le recomand acum. În primul rând fiindcă V.A. Urechia a fost martor (și implicat) într-o serie de evenimente ce au marcat istoria țării noastre: revoluțiile de la 1848, mișcarea unionistă, culminând cu dubla alegere a lui Cuza, detronarea acestuia și aducerea lui Carol I, la 1866, obținerea independenței regatului ș.a. Pentru majoritatea dintre noi, acestea sunt pagini din manualele școlare de istorie. Pentru V. A. Urechia sunt zile trăite, viața lui publică și particulară, așa cum și-o privește împăcat din pragul bătrâneții, când patimile se atenuează. Apoi, alt punct de atracție e că memorialistul a cunoscut de aproape și evocă o mulțime de personalități, de la Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C. A. Rosetti, Costache Negruzzi și B. P. Hasdeu, la inamicii săi junimiști, pentru care reprezenta "direcția veche", depășită. E consemnată în detaliu și activitatea lui neobosită pentru elevarea societății timpului: între multe altele a inițiat și condus instituții prestigioase precum Ateneul Român și Academia Română. Amatorii de senzațional vor fi uimiți să-i descopere și viața particulară, presărată cu tragedii și revelații scandaloase. Dezamăgit de trădarea iubitei ieșence din adolescență, se însoară din răzbunare și interes, la 23 de ani, cu o tânără spaniolă bogată și de familie bună, pe care o aduce la Iași. Căsnicia lor a durat numai un an, Francisca murind în urma complicațiilor de după nașterea fiului lor, Tancred (și acesta se va prăpădi de tânăr). Peste numai doi ani, văduvul ajuns în înalte funcții se recăsătorește cu Luiza Wirth-Prester, cu care va avea trei copii: Alceu, ce va ajunge medic și umorist apreciat, Nestor - inginer și scriitor, autorul cărții de povești "Zânele din Valea Cerbului", și Corina - eroină tragică a unei drame ce a ținut prima pagină a ziarelor din 1890. După un mariaj nefericit, divorțată, Corina se îndrăgostește de un căpitan cu care speră să-și refacă viața, dar află că acesta e fratele ei vitreg, fiul nelegitim al lui V.A.U. cu una din cumnatele sale. Fata se sinucide, urmată la scurt timp în moarte și de căpitan. Curat telenovelă. Dar asta nu e tot: Luiza îl părăsește pe tatăl copiilor ei, iar locul în cuplu îi e luat oficial de o a treia soră, Zetta. Viața personală atât de zbuciumată nu-i afectează însă lui V. A. Urechia multiplele activități: scrierea unor lucrări laborioase de istorie, compunerea unor piese de teatru, munca de profesor entuziast și luptător "pentru patrie și românism". Dacă la vremea lui a colecționat titluri și distincții, a fost admirat sau ridiculizat de contemporani, a stârnit scandaluri și polemici, dar s-a aflat oricum în prim-planul societății ieșene și bucureștene, posteritatea l-a împins de tot în uitare. Demersul lui Leonidas Rados se vrea "o încercare de reconfigurare a dimensiunii cărturarului" cu scopul de "a-l face pe acest energic deschizător de drumuri și animator al culturii mai bine receptat de cercetători și publicul larg, de a-i cunoaște personalitatea, cu bune și rele, așa cum a fost în realitate".