GÜNTER GRASS - "Toba de tinichea" a amuțit

Sanziana Pop
Literatura universală în doliu

Cel mai mare scriitor al Germaniei a murit. Și unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Câștigător al premiului Nobel pentru literatură, a venit în România socialistă, la invitația lui Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor de atunci, dornic să lărgească relațiile literare cu Europa. În calitate de viitoare traducătoare a "Tobei de tinichea", capodopera care îi adusese celebritatea, am avut prilejul să îl cunosc și să petrec, alături de Günter Grass, o seară greu de uitat, pusă la cale "anume", pentru ca MARELE INVITAT să plece acasă extaziat, convins de eminența și grația intelectua­lității române, cu totul alta decât lăsa comunismul să pară.
Textul de față a fost publicat în "Secolul XX", strălucita revistă editată de regretatul Dan Hăulică. Sper din suflet ca mesajul lui să fie încă viu și înțeles, în ciuda timpului care a trecut.


Nu mai țin minte nici anul, nici ziua când l-am cunoscut pe scriitorul german Günter Grass. Memoria mea refuză cu ostentație cifrele. Și, în general, tot ce are legătură cu ele: o ordine prea exactă, infailibilă, aplicată pe existența omului ca un grătar. Ea selec­tează haotic, doar ce îi place, dar am în­credere în capacitatea ei de selecție, fiindcă este o capa­citate de îndrăgostire, un adevărat "coup de foudre", care o mistuie și o inflamează și amin­tirile sunt însoțite mereu de jerbe scăpă­rătoare, ușor de reperat după trecerea tim­pului.
Ca într-o cercetare stelară țin minte, deci, doar candelabrul de aur, oamenii îmbrăcați toți în negru, spațiul gol din mijlocul încă­perii, în mijlocul spațiului un fotoliu și pe fotoliu (ca în povestea cu sfecla) un bărbat căruia dacă cineva i-ar fi așezat pe cap un sombrero, ar fi fost Miguel Gonzales de Silva, cele­brul solist mexican de la "The Nashville String Band", cu vestitele sale succese - "Los banditos" și "Vaya con Dios mujer". Dar Me­xi­cul era pe atunci o țară pe cale de dez­voltare, iar bărbatul de pe fotoliu afișa o dezinvoltură pe care America de Sud era greu să o dobândească, zguduită prea des de revo­luțiile și schimbările ei de guvern. Așa că în ciuda tenului măsliniu, a mustății "babane" și a modului ucigaș în care privea, individul acela, care în respectul înghețat al mulțimii nu ezita să-și țină un picior ridicat peste celălalt, lăsând vederii niște ciorapi de culoarea proas­pătă a spanacului, nu putea fi - cineva mă îm­pin­gea către el cu o decizie militară - decât Günter Grass, cel mai mare scriitor german în viață, poposit și în România, cu prilejul turneului său de documentare prin țările Europei de răsărit. Tradusesem, cu un chin fără margini, capitole întregi din "Toba de tinichea", pu­blicasem o mare parte din "Pisica și șoarecele", și cum nimeni altci­neva nu se încumetase să intre în "Cea mai mare aventură a limbii germane" (extras din presă), iată-mă în postura (era limpede că cel care mă împingea de la spate către mijlocul încăperii era însuși Zaharia Stancu, președinte al Uniunii Scriitorilor) de traducătoare "oficială" a ce­lui mai "en vogue" prozator vest-german.
Așa arăta, deci! Mi-l imaginasem alt­fel, cu toate că temperamentul frenetic care îi bântuia cărțile ducea clar către un strămoș de altă obârșie decât cea germa­nă, ceva mai din sud, pierdut în istoria atât de ameste­cată a naționalităților din vechiul imperiu prusac.
Mă văzuse și mă aștepta cu o veselie nebună. Știa că am să vin. Trebuia, nu-i așa, să existe și o traducă­toare! și iată-mă îmbrăcată în negru, îmbrăcată și eu - spre superba lui fericire - din cap până-n picioare în negru, în ținuta de gală "obligatorie", dar pe care o aveam, oricum, cu toții la îndemână, pentru ocaziile atât de rare, în care ne putem remarca; împinsă în față, pășind demn, "miza zilei", smolită și reculeasă, spre ciorapii de culoarea proaspătă a spanacului. Un regal!
Murea de râs. Cu țigara în dinți, prăbușit pe spe­teaza fotoliului, râdea ca pe scenă, un râs perfect, de actor, pentru public, lăsând vederii două șiruri de dinți ca două dovezi absolute de copilărie îndopată cu calciu, în ciuda declan­șării celui de al doilea răz­boi mondial.
- Și dacă aș întin­de-o? mi-am zis. Pur și simplu.
Dar din toate oglinzile de cristal care înconjurau încă­perea, un Zaharia Stancu multiplicat (dacă mai era nevoie de asta!) mă privea impasibil, țin­tuindu-mă cu privirile sale hipnotice, co­mandându-mi pro­gra­mul pe care îl fi­xasem în amănunte, care trebuia dus la îndeplinire oricum și în orice condiții, fiindcă era temelia unui ambițios proiect cultural. Günter Grass venise cu impresii bune din Iugoslavia, chiar foarte bune, socialismul țării prietene și vecine îi plăcuse, îl găsise concret, lipsit de demagogie, un model chiar și pentru social-democrația germană, căreia el îi era port-drapel, servind-o cu abnegație și credință, ilus­trân­du-și programul în conferințe de presă și în cam­panii de propagandă alături de Willy Brandt. Ar fi fost neplăcut, dacă nu chiar stânjenitor, ca Bucu­reștiul - erau proiectate mai multe întâlniri, în medii sociale diverse - să-i lase oaspetelui ger­man o altă im­presie decât aceea pe care o merita. Ce-i drept, nu i se tipă­rise până atunci nici o carte, dar garanția pășea spre el în vârful picioarelor (sprijinită de seara aceea de gală, în care șampania nu înceta să pocneas­că), vie, pal­pabilă, în mare ținută de protocol.
Am privit încă o dată mulțimea aceea înveșmân­tată în negru, decorată cu pene și papioane, cu paiete și cu metale care puteau trece drept aur, pe durata unui cocktail, lumea "bună", artistică, rămasă la moda sera­telor dintre cele două războaie, mirosind "istoric" a naf­talină, dar la fel de istoric decisă să răs­pundă invi­tației de a oferi tradiționala dra­goste și ospitalitate locală, unui oaspete de onoare, întâmpinat cu aplauze vii, cu zâm­­bete și, mai ales, cu minunatele vinuri vechi româ­nești.
Băuse? Firește! Toate protocolurile din lume ce­dea­ză în fața Cotnarului și a șam­paniei de Jidvei. Ob­ser­vat mai de aproape, râsul către care mă îndreptam începuse să sune mai omenește, ceva mai adânc, cu toate că și mai nesigur, și-am avut curajul (contextul începuse să-mi fie "intim") să intru în mijlocul cercului.
- Guten Tag.
Un braț de meduză gigantică aruncat după talie și o ventuză pe obraz și iată-mă în poziția ideală de "cheek to cheek" cu marele Günter Grass. Nu era mai înalt de statură ca mine, așa că putea să-și li­pească obrazul de al meu, tandru și pupă­cios ca un prieten regăsit după atâta amar de vreme.
- Credeam că mă traduce și aici o babă, ca-n Iugoslavia!
Asta era deci! Punct propus, punct lovit! Privirile lui Stancu văzuseră și de data asta departe, schimburile literare româno-vest-germane debutau sub aus­picii de excepție.
- N-am mai văzut atâta doliu de la moartea lui soacră-mea! spuse.
- Tot e bine, Herr Grass. Noi n-am mai văzut niciodată la o serată de gală un invitat cu ciorapi verzi. Uita­ți-vă cum vă privesc!
Alesesem bine momentul, cuplul tandru pe care îl jucam trebuia motivat.
- De ce? spuse
- Fiindcă v-au citit cărțile. V-au citit ab­solut toate cărțile. Unii direct în ger­mană, alții în franceză sau în engleză, și vă citeau chiar dacă ați fi scris în san­scrită. Nu trebuia să veniți cu șosete verzi!
- Dar de ce? întreabă iar, privindu-mă intrigat.
- Fiindcă momentele de cultură adevărată sunt rare și ne place să le celebrăm.
Îmi dărui o nouă sărutare istorică pe obraz, în pro­tocolul relațiilor externe, și mă trase, făcându-și loc prin mulțime, într-un colț al salonului unde (ce sur­priză!) o măsuță joasă, cu două fotolii și două pahare, era deja pregătită, abia așteptând să faciliteze un "tête-a-tête".
- Sag! zise. Spune!
- Was soll ich sagen? m-am mirat. Ce să spun?
Voia să-i mai povestesc despre cititorii din Ro­mânia? Să-l asigur că, deși nu-i apăruse încă o carte, era cunoscut și stimat? Că ceea ce ar fi trebuit să vadă, într-adevăr, în călătoria sa de documentare prin țara noastră era încrederea neclintită în cultură a oa­menilor? Speranța lor uriașă că literatura le va salva sufletul? Că scriitorii, după anii grei ai dog­ma­tismului, își recâștigaseră publicul? Ar fi izbutit să înțeleagă? Oare cortina de fier fusese doar o metaforă politică sau o barieră reală, între două moduri complet diferite de comportament? Singurul meu avantaj la măsuța tratativelor tandre era că fusesem, nu doar o dată, în Germania Federală, programul cultural al lui Stancu era gândit în arie europeană, adevărate ștafete de scriitori porneau sistematic din țară, purtând me­saje literare de calitate, și între norocoșii care nu pierdeau vreun congres, festival, concurs de proză în limba germană - mă nu­mărasem și eu. Fuse­sem, nu o dată și nu într-o singură librărie din Frank­furt, Köln, Hamburg, Hei­delberg, în acele absolut formidabile palate ale căr­ții, în care te plimbai ca printr-o galerie de artă, cărțile părând și ele niște exponate de artă, într-atât de puțini cumpărători le doreau. Cu excepția stan­durilor de "Unterhalt­ungs­literatur" (literatură de larg consum) - beletristica nu părea să excite în mod vizibil gustul cumpără­to­ri­lor, în orice caz, erau de­parte de animația de-a drep­tul frenetică a libră­riilor din București. Știa, oare, pe ce teren de infor­mație culturală se află? Ce preț îi dădeau veșmintele negre, papioanele, penele și chiar lanțurile de tini­chea? Ce conta că nu sunt de aur? Valorau mai mult decât aurul, din moment ce fuseseră etalate pentru marele Günter Grass.
- Hei, spune!
Ce naiba voia să-i mai povestesc? Prea tandru ca să pot aborda o discuție gravă, atentă mai mult la efuziunile sale sentimentale - cărora încercam să le dau, parându-le "amical", un aer firesc - decât la lu­crurile pe care i le spuneam, aș­teptam un "ci­neva" care să se apropie, să vorbească, de­vansând eta­pele care îmi fu­seseră repar­ti­zate, sărind mai repede spre punctele protocolului în care, nu-i așa, urma ca alți eroi, alți dragi oșteni ai cauzei noastre literare comune să preia ofensiva, debar­cându-mă în spa­­tele frontu­lui.
M-am uitat în oglindă, dar Zaharia Stancu era tot acolo, la fel de neîndu­ple­cat și de in­flexibil, el însuși îmbrăcat în veș­minte de gală, îmbrăcat superb (ca întotdea­u­na), într-un impe­ca­bil cos­tum de seară, ele­gant din naștere, fără trudă, distins și distinct prin simpla natură, făcut firesc să conducă, să impună cu ținuta sa princiară de țăran din Bărăganul Teleor­manului, să intimideze cu privirile sale hipno­tice, "vizionare", să câștige bătăliile incredibile, cu mag­nifica sa distincție și demnitate, cu superbia lui care străbătea ca un laser coridoarele, cancelariile și cabi­netele vremii, reprezentând la cotele sale maxime "literatura română de astăzi, domnilor". Iar acum era acolo, privindu-mă din oglindă, urmărind cu atâta insistență "stadiul" tratativelor.
- Fă tot ce poți, îmi spusese, bătând darabana cu degetele în sticla biroului. Sunt atâtea cărți de tradus. Dacă aș fi mai tânăr cu o sută de ani, nu ți-aș cere-o. Dar nu sunt.
Asta era deci. "Tot ce poți".
Am ridicat paharul cu vin, l-am privit adânc în ochii săi hispano-americani pe scriitorul german Günter Grass și-am început să îi povestesc despre iernile îngropate în zăpezi și închise în ger ca într-o crisalidă de sticlă, iernile lungi, cu nopți și mai lungi, în care orbecăiam în căutarea cuvintelor potrivite, a sensurilor fidele și a muzicii adecvate pentru cine știe ce frază din fantasticul său roman, "Toba de tini­chea", pe care o începeam dimineața, dar n-o sfâr­șeam niciodată înainte ca noaptea să înghită lumea în pântecele ei încremenit și albastru, înainte ca mintea să mi se transforme într-un roi de cuvinte metalice.
- Un împărat al cuvintelor, am spus, asta ești.
Zece ani trudisem cu o încăpățânare de piatră. A fost ca și când aș fi scris pentru mine o carte nouă, dacă nu și mai greu, problema echivalenței cuvintelor din germană în română fiind un joc de copii în comparație cu structura alchimică a frazelor, pe care doar o minune le putea ajuta să iasă logice și biruitoa­re prin țevăria de conducte și tuburi care le distila. Magician al cuvintelor, stăpân al lor absolut, pe tot parcursul celor șapte sute de pagini, Grass n-a lăsat nici o vorbă să-i scape, înainte de a-i fi încercat aurul la ureche, astfel că a traduce din ope­ra lui în­semna, înainte de toa­te, a descifra un text mu­zical. Partitura ei com­plicată și dificilă presu­pune, ce-i drept, răbdare de înger și o rezistență sisi­fică, dar sa­tisfacția de a auzi, deodată, cuvintele trans­formân­du-se în su­nete muzicale, și fraza, abia ter­minată, în cântec pur, te spală de chin și te răsplă­tește cu o bucu­rie atât de senină, că vezi, fluturând luminoase, fla­murile vic­toriei.
- Un învingător, am spus, Günter Grass, asta ești. Un campion al lite­raturii în secolul XX.
Și, obosită brusc, depășită brusc de emoție și de încordare, mi-am privit partenerul de tratative, care își luase demult brațele de pe mine și nici de râs nu râdea și nu mă mai privea "apaș", ca Miguel Gon­zales, locul celebrului cântăreț mexican fiind luat de un domn cordial și extrem de politicos, care mă ascul­ta cu atenție concentrată, întrebându-mă scurt și decis, doar acolo unde credea că lucrurile trebuie să devină mai clare, notând chiar, cu un Parker de aur, data când spe­ram să apară tra­ducerea. Ce­re­bral până în măduva oase­lor, Günter Grass "al doi­lea" îmi reamin­tea ceea ce n-ar fi trebuit să uit vreodată, faptul că profe­sia nu trebuie con­fun­dată ni­ciodată cu viața, chiar dacă viața pier­de enorm din afacerea as­ta, și că orice dis­cuție "pro­fe­sională" tre­buie pur­ta­tă... profesio­nal.
Târziu, când oglinzile de cristal s-au dat la o parte și candelabrul de aur s-a retras printre stelele de pe cer, când m-am pomenit mergând pe Calea Victoriei alături de marele prozator german Günter Grass, când el tot mai dorea să vorbesc des­pre cărțile lui și eu o făceam cu tot mai mare plăcere, când tot pur­tând tratativele către un final care ar fi trebuit, de fapt, să fie începutul, și ne îngropam tot mai mult în noap­tea de vară fierbinte și înmiresmată a Bucureș­tiului - am uitat să privesc înapoi ca să văd dacă Zaharia Stan­cu a ieșit din oglindă, dacă ne însoțește, dacă su­pra­veghează, dacă aude ceea ce aș fi dorit atât de mult să audă ca să-și retragă cei o sută de ani:
- Ce să-ți trimit din Germania? m-a întrebat Günter Grass.
Și eu am spus:
- O rochie neagră. Fiindcă pe asta o s-o donez la Muzeul Literaturii Române din București.

PROFIL
Ce nu știați despre Günter Grass:


La fel de gălăgios ca "Toba de tinichea"

* Născut la Danzig, un oraș care astăzi apar­ține Poloniei, Günter Grass a avut în atitudinea lui o vitalitate și o poftă de viață, care nu prea se­mănau cu stilul sobru, german. Om de stânga convins, membru al par­tidului socialist german și prieten intim cu Willi Brandt, și-a amintit doar într-un târziu al vieții că făcuse parte, la 17 ani, din SS, unde s-a înscris voluntar.
* Nici în "plan per­so­nal" n-a fost "în rând" cu lumea. Pe răbojul "ex­centricităților" lui, presa germană notează cu acribie: o fostă soție, două foste logodnice oficiale, o văduvă, șase copii proprii și doi adoptați. Într-un final, și-a aflat liniștea lângă Ute, o fostă balerină superbă, cu care a trăit fericit și care l-a vegheat până în ultima clipă.
* Gură mare, certăreț și agresiv în polemici, n-a avut prieteni printre confrații săi, deși încerca sistematic să-i îmblânzească, poftindu-i la mese îmbelșugate, în grădina casei sale, sub un nuc uriaș. Nici măcar premiul Nobel pentru lite­ra­tură, pe care l-a primit în 1999, n-a sporit simpatia ce­lor din jur, provo­când, din nou, bâr­fe, pentru că la masa oficială, ofe­rită la Stockholm, a dansat cu țopăituri mult prea dezlăn­țui­te, alături de Ute, soția lui. Dacă Grass s-a simțit ne­dreptățit, vreodată, pentru neînțe­lege­rea felului său pof­ticios de-a trăi, cam "proletar" pen­tru gustul prusac, nu există dovezi. Prea orgolios să se plân­gă, a etalat până la sfârșitul vieții o veselie molipsitoare, gălăgioasă precum "Toba de tini­chea".
Testamentul său sună astfel: "Vreau să fiu în­gropat cu o pungă de nuci și cu ultima mea pro­teză dentară. Dacă, totuși, se vor auzi scrâșnete din pă­mânt, cel ce trece pe-aco­lo să fie si­gur: «E Günter Grass, bineînțeles»".
Mărturisirile publicate în presa germană la moar­tea marelui prozator, poet, eseist și desenator sunt în același ton. Criti­cul literar Karasek, nu­mă­rul unu în domeniu, scrie în "Die Zeit": "A fost un om mare, un lite­rat războinic și o gazdă neîntrecută. N-o să uit niciodată supa de pește pe care o gătea chiar el, lăsând capetele înăun­tru".
A murit pe 13 aprilie, la 87 de ani, într-un spital din Lübeck, în urma unei infecții gripale. Ute, soția lui mult iubită, i-a pus la creștet, mai mult ca sigur, punga cu nuci.