Să luăm lumină!

ANCHETĂ "FORMULA AS"

- Există în amintirile dvs. vreo noapte de Paşti, în care să fi trăit, cu adevărat, miracolul Învierii? -

- Uneori, sărbătoarea Paştelui vine peste noi ca un dar luminos, împrospătându-ne inima cu bucurie şi înţelesuri. Alteori, prinşi în vria treburilor de zi cu zi, nu ne alegem decât cu nişte ritualuri, care nu ne mai spun mare lucru. Am invitat câteva personalităţi apropiate revistei, precum şi doi colegi de redacţie, să rememoreze o noapte de Înviere, care să le fi dăruit adevăratul sentiment al iluminării şi bucuriei. Nopţi de taină şi înălţare, printre bătăi de clopote şi cântări -

Ovidiu Bojor, farmacist
Revelaţie în Himalaya

Am trăit una din primele nopţi de Paşte cu ade-vărat tulburătoare, departe de graniţele României, de zidurile tainice ale vreunei bi­se­rici, departe chiar şi de ceea ce obişnuim să numim civi­li­zaţie. Se întâmpla acum vreo 30 de ani, şi mă aflam la 5000 de metri înălţime, în Himalaya, într-una din expediţiile mele alături de nepalezi, pentru cer­cetarea florei locale. La tabăra de bază se aşternuse noaptea. Dar munţii, care se înălţau la 7000-8000 de metri deasupra, erau încă scăldaţi de razele soarelui. "Lăcaşul zei­lor", aşa obişnuiau tibetanii să numească flăcările aces­tea însângerate de lumină, pe care le poţi privi şi la miezul nopţii. Eram chiar în noaptea de Paşti, şi ştiam că acasă, în ţară, oamenii se risipesc deja pe la case, cu Lumina Sfântă a Învierii purtată în lumânări. Şi, privind înfiorat de emoţie jocul flăcărilor peste gheţarii înalţi, am avut o revelaţie. Am înţeles ce în­seamnă fuga noastră veşnică după zei, nevoia noas­tră de a-i urma, fuga după cunoaştere, perfecţiune şi iubire. Im­portant nu e vârful muntelui, ci drumul nos­tru până acolo, care e drumul devenirii. Pe atunci, aveam deja 50, 60 de ani. Fusesem dintotdeauna credincios, dar vă spun sincer că abia după această vârstă am început să pătrund tainele credinţei şi ale învierii. Înainte, oricât de frumoase erau nopţile de Paşti, oricât de minunate slujbele din biserică, le trăiam cumva exterior, ritualic. De fiecare dată lipsea din ele, parcă, ceva. Până într-o zi, când m-am rupt de contradictoriul lumii care mă influenţa şi am pa­riat cu curaj pe credinţa în veşnicie. De atunci, fie­care zi în plus a fost un pas spre lumină şi spre tine­reţe. Pentru că şi trupurile noastre sunt subordonate stării noastre spirituale. Şi, cu cât ne înălţăm spiritual mai mult, cu atât întinerim mai tare. Pe vremuri, mă întrebam şi eu, cum vă întrebaţi şi voi: de ce unii simt cu adevărat Învierea şi miracolul din Noaptea Sfântă, iar alţii participă ca la spectacol? Acum ştiu răspunsul. Ştiu că miracolul e în noi şi depinde doar de noi să îl trezim, depinde de cum ne pregătim pentru această noapte, de cât dăruim, de cât de mult iubim. Dar, mai presus de orice, trebuie să credem cu toată fiinţa noastră că adevărata viaţă începe după moarte, abia după ce ne-am epuizat fizic. Ce altceva e noaptea de Înviere, dacă nu celebrarea deşteptării, a trezirii la viaţă, sfidarea morţii şi promisiunea de veşnicie a Creatorului, pentru toţi cei care cred în El?! Viaţa m-a purtat mereu în locuri minunate, am trăit învierea şi la Techirghiol, şi-n Bucovina, şi-n Ardeal, în mânăstiri în care cântau coruri îngereşti, de o puritate nemaiauzită. Au fost nopţi cu o atmo­sfe­ră de neuitat, în care am simţit cu adevărat cum se aprinde în sufletul meu lumina. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, aşa cum îţi aprinzi lumâ­narea din lumânarea vecinului tău. Am simţit ce în­seamnă să te umpli de lumină, să primeşti şi să dă­ruieşti lumină sfântă, până când şi cerul se luminează mai tare. Ca atunci când escaladezi un gheţar şi te ridici treptat printre nori, până deasupra lui, unde lumina e veşnică. E ceva ce nu poate fi pus în cu­vinte, ţine de al şaptelea simţ, simţul apropierii de infinit. Mai e însă ceva. Cu timpul, cu vârsta, şi miracolele se destramă. Se destramă, pur şi simplu, pentru că devin adevăruri.

MARIA PLOAE, actriţă
Rugăciune în doi

Cele mai multe nopţi de Paşte le-am petrecut acasă. N-am simţit nevoia să plecăm undeva departe, ci ne-am dorit să fim cât mai aproape unul de altul, părinţi, copii şi nepoţi. Pentru mine, locul nu e im­portant. De aceea, nici n-aş şti să spun care din ele m-a emoţionat mai tare. Peste tot e la fel, iar cea mai frumoasă Înviere e me­reu cea prezentă, cea pe care o trăiesc acum. Sâm­bătă seara, când aproa­pe toate pre­găti­rile sunt gata, nu-mi mai rămâne decât să merg în gră­di­nă, să adun într-o tavă iarbă proaspătă, în care aşez apoi ouăle roşii. Şi par­că de fiecare dată, mi­rosul crud al ierbii se amestecă cu fiorul aş­tep­tării clipei când luăm lumânările şi por­nim spre biserică. Dar pentru mine şi soţul meu (regizorul Nicolae Mărgineanu), Învierea începe cu mult înainte. Începe cu această peri­oadă de post, de pre­gătire interioară, atât de necesară ca să ne înăl­ţăm spiritual. Am deve­nit aproape dependenţi de post, de starea de uşurătate şi bucurie pe care ne-o dă, de roadele pe care ni le aduce la schimb, care ţin de un anume har şi de o anu­me bucurie. Postul des­chide portiţele inimii, astfel ca miracolul şi lumina să poa­tă pătrunde în tine. Nu se poate altfel! De ani buni de zile avem grijă să nu sărim aceste trepte ele­men­tare ale credinţei. Ne spo­vedim, avem grijă să schimbăm că­maşa murdară cu cămaşa cu­rată, ca aşa, pri­meniţi, să pu­tem merge să primim Sfânta Împărtăşanie. Numai aşa îi putem face loc în sufletul nos­tru lui Iisus. Şi, parcă, atunci când posteşti, şi rugăciunea e mai fierbinte, e mai puternică. Uneori, când ne plimbăm amândoi, ne rugăm împreună. Nu e o rugăciune în tăcere, în gânduri. O avem şi pe aceea, dar asta e altceva, e un obicei pe care l-am căpătat când am fost odată la Medjugorje. E chiar o rugăciune pe care o spunem cu glas încetişor, amân­doi, o rugăciune a misterelor de bucurie, de tristeţe şi slavă, care pune în evidenţă toate momentele vieţii Mântuitorului. Şi aşa, postind împreună, rugându-ne împreună, trecând împreună prin toate aceste mo­mente ale pregătirii, parcă şi dragostea noastră se pregăteşte de înviere. Când noaptea cade, când se aude toaca şi lumina începe să treacă din mână în mână, ne simţim mult mai aproape de cer decât de pământ. Dispar toate su­pă­rările dintre noi, dispar zidurile, şi parcă plutim într-o dragoste mare, de dea­supra, care ne învă­luie pe toţi şi ne face să ne zâm­bim unii altora. Atunci, mai mult ca ori­când, simt că suntem copii ai lui Dum­nezeu, că de acolo ve­nim, că petre­cem o vreme aici, în cor­turile noastre pă­mânteşti, dar tot într-acolo ne vom întoarce. E lumina care ne curăţă şi ne rea­prin­de şi nouă iubirea, e un le­gământ între mine şi so­ţul meu, pe care noaptea aceasta sfântă îl reînno­ieş­te, care ne face să re­zis­tăm încă un an şi încă un an şi încă un an îm­pre­ună. Prin el, primim pu­tere pentru tot ce ne-am propus. Şi nu ştiu cum se face, dar în momentele as­tea înălţă­toare, când sun­tem lumi­naţi de atâta bucurie şi dragoste, parcă simţim şi un soi de nos­talgie după Învierile care au fost, după toţi anii care au trecut, aici, pe pământ.

MARIN GHERASIM, pictor
Deasupra, cerul înstelat, în inimă, bucurie curată

Amintirile momentelor astrale ale copilăriei din Rădăuţii Bucovinei mele dragi stau într-un loc tainic al fiinţei mele, loc pe care îl consider centrul meu spiri­tual secret. Toate aceste a­min­­tiri mă umplu de o emo­ţie vie, dar poate că, cele mai intense emoţii de atunci sunt ale nopţii sfinte când se ţinea slujba Învierii Dom­nului. Simt şi acum frea­mă­tul de care era cuprins întreg ora­şul, în Săptămâna Mare, săp­tămâna Deniilor, când în­treaga comunitate se pregătea pentru primirea ma­rii veşti, reînnoită an de an, rostită din uşa altarului: "Hristos a înviat!", "Veniţi de luaţi lumină!". Tot oraşul afluia spre miezul său spiritual - Biserica Sfântul Nicolae-Bogdana. Din toate direcţiile, de pe toate străduţele, veneau, valuri, valuri, oamenii îm­bră­caţi în straie de sărbătoare. Primeniţi, cum se spu­nea. Atunci nu înţelegeam sensul adânc al pri­menirii; primenirea îmbrăcăminţii şi primenirea de sine, pri­menirea şi pregătirea interioară, pentru a fi capabil să primeşti miracolul Învierii, mereu al În­vierii lui Hristos... Simţeam doar energia bună a acelui exod spre făptura vechii biserici a oraşului, zidită demult, de însuşi Bogdan Vodă, întemeietorul Moldovei. Emoţia mea era cu atât mai mare, cu cât cel ce rostea marea veste a Învierii era tatăl meu, preot de mare har, de mare vocaţie duhov­nicească. Eram copil şi atmosfera de la Biserica Bogdana mă copleşea. Nu eram conştient de în­treaga semnificaţie a momentului pe care îl trăiam, dar simt şi azi vraja ce mă cuprindea când, la vestirea pe care o făcea preotul, din altar, întreaga comunitate prezentă, într-un glas care mi se părea ca un vuiet, răspundea deo­da­tă: "Adevărat că a înviat!". Pentru că nu voiam să plec acasă, să părăsesc tainica slujbă de noapte, şi într-un târziu oboseam, tata mă lua în altar şi stăteam ore în şir într-o strană retrasă. Eram, astfel, în preajma miracolului, partici­pam la el ca atunci când s-a săvârşit pentru pri­ma oară! Cântările preoţilor mă învăluiau, uneori le auzeam voalate, o clipă eram furat în somn, dar nu voiam să mă las copleşit de tor­poare. Ieşeam afară, în aerul nopţii sfinte, şi primeam puteri noi. Deasupra mea era cerul înstelat, şi în inimă, bucurie curată...

Inelul de foc

Un obicei străvechi în oraşul copilăriei mele era ca de Paşte, de Înviere, oamenii să aducă, spre a fi sfinţite în zori, după săvârşirea slujbei de noapte, coşuri cu merinde. Sute de coşuri, aşezate în trei-patru rânduri, rămâneau în jurul bisericii, ca un brâu, ca o îmbrăţişare. Şi în fie­care coş ardea câte o lumânare. Un brâu de coşuri care se prefăceau în noaptea aceea, în jurul bisericii, într-un mare inel de foc.
Eu, cu ochii minţii mele de copil, mă străduiam să-mi închipui că văd de sus, de foarte de sus, din înal­tul cerului, acest spectacol fascinant: biserica noastră, înconjurată de lumină, de foc, înconjurată ca de o lavă fremătătoare...
Dimineţile, torente de oameni iluminaţi de mira­colul Învierii lui Hristos se întorceau la casele, la familiile lor, cu merindea sfinţită, pentru a prăznui în jurul mesei, cu bucurie. Căci Paştele îi uneşte pe oameni.
De atunci, de mai bine de şaptezeci de ani, an de an, în noaptea Învierii, iau lumină sfântă de la bise­rică. Şi de fiecare dată, copleşit de emoţie, luminat de o mare fericire, în mine se trezeşte copilul de altă­dată, fascinat de marele miracol al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Miracolul se săvârşeşte din nou! Împărtăşiţi-vă din el. Păstraţi în voi lumina cea sfântă.

ANDREI DOROBANŢU, fizician
Vuiet de frumuseţe

Cele mai curate sărbători de Paşte au fost la ţară, la Călina, lângă Drăgăşani, de unde era Tata. Eram mici şi aşteptam Săptămâna Mare cu o emoţie fără margini. Şi ea venea cu un fel de vuiet de frumuseţe. Ne îmbrăcam cu lucruri noi şi mergeam la Bi­serică toţi. Cântam, ne bu­curam unii de alţii, ne întorceam la Învierea mică, din Duminica Mare, şi apoi în Lunea Paştilor când, de la poarta curţii Bisericii până la uşa ei, oamenii îşi puneau, de o parte şi de alta a potecii largi, câte o mă­suţă, pe care aşezau tot ce aveau ei mai bun. Se cioc­neau ouă şi pahare cu vin. Totul era simplu şi curat. Până la uşa Bisericii era curtea, cu pomi şi flori şi cu monumentul celor căzuţi în război, la care ne duceam să le mângâiem numele, ca să ştie şi bunicul nostru, care nu ne cunoscuse, dar pe care noi îl cunoşteam de la Tata, că nu l-am uitat. Dincolo de Biserică era cimitirul. Prelungire naturală a vieţii, dincolo de apa­renta ei linie finală... Şi de abia acum încep să înţeleg că în asemenea momente, emoţiile noastre purtau, pe atunci, doar încărcătura viitorului. Acum, încărcătura este cea a trecutului. Prezentul începe să ne fie dureros de indiferent, iar viitorul... o iluzie per­sistentă, pe care ne tot încăpăţânăm să o culti­văm.

LILIANA URSU, poetă
Întoarcerea acasă

Am auzit, adeseori, vorbindu-se despre "hainele de Duminică", despre "grădina de Duminică", întot­deauna cea din faţa casei, cultivată doar cu flori, des­pre "familia de Duminică", cum îi numea bunica pe cei lângă care stai alături, liturghie de liturghie şi cu care te împărtăşeşti din acelaşi potir, biserica fiind o icoană atotcuprinzătoare a Învierii. Şi aceasta era pentru mine prima mea biserică, minunata catedrală din Sibiu.
Dar cea mai tainică expresie am auzit-o de În­viere, la un schit ascuns între dealuri, la fel de vechi ca şi Cozia şi Vodiţa, la Schitul Dobruşa, de la o bătrână ţărancă pe care Petre Ţuţea precis ar fi ad­mirat-o nespus: "Duminica sufletului e Dumnezeu". E întâlnirea aceea unică, de mare taină, atât de aşteptată, iar uneori atât de neaşteptată, cu El, când ne covârşeşte "sentimentul unei prezenţe misteri­oase în noi" (Psalmul 115). O stare de bucurie ne­maiîntâlnită, de plinătate sufletească, căci Dumne­zeu este bucurie. De aceea, poate, misticii au spus mereu "Află bucuria şi Îl vei afla pe Dumnezeu". Şi odată ce L-ai aflat sau, mai bine zis, ce El te-a aflat, nu vei mai fi singur niciodată, fiindcă "Iată, eu sunt cu voi, până la sfârşitul vremu­rilor" (Matei 28, 20). E marea promisiune de care avem cu toţii atâta nevoie, mai ales la ne­cazuri, în vremuri de restrişte sufletească, când simţim, ca-n slujba din noaptea Învierii, cum începe să crească în noi o nădejde lucrătoare, când simţim aşa, în duh, cum ni se aşează pe cap cununa vieţii, la fel ca în clasele primare, când luam premiul cu coroniţă şi toată lumea era a noastră.
Şi gândul mă poartă spre oraşul Maicii Dom­nului, spre Nazaretul întins pe coline şi spre bucuria fără de margini pe care am trăit-o în noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hris­tos, chiar la biserica ortodoxă a Bunei Vestiri, unde un înger ceresc, Ar­hanghelul Gavril, s-a co­borât la un înger ome­nesc, la Sfânta Fecioară Maria, binevestindu-i: "Bu­cu­ră-te, cea plină de Har! Dom­nul este cu tine!".Cu această Vestire şi cu acceptul Ma­riei în­cepe restaurarea şi mân­tuirea neamului nos­tru o­menesc." "Bucură-te, Ma­­­rie!" nu e atât un salut în­geresc, cât împli­nirea cosmicei bucurii mesia­nice a Bunei Vestiri, sau Mica Înviere, cum aş numi-o, fiindcă eu cred că e vorba aici de tai­nica înviere a oricărui suflet omenesc. Un act de credinţă asumat, o trezire, o însufleţire a su­fletului omorât de păcate. Începem să avem "paza inimii", încep să ne "cadă solzii de pe ochi", să trăim o uimire cerească, izvor de neaştep­tate descoperiri şi, mai ales, autodescoperiri. Aflăm, astfel, că există şi o altă manieră de a fi. O altă viaţă.
Dar să revin la acea seară înstelată din "Galileea neamurilor", când aşteptam cu toţi Învierea Domnu­lui, arabi, ortodocşi, greci, ruşi, bulgari, sârbi, ame­ricani şi mulţi români, mai ales românce, care lucrau în Israel, venite din toată Galileea şi de la Haifa şi Tel Aviv, chiar de mai departe, majoritatea cu auto­buze de linie, şi care se întorceau în aceeaşi noapte, cu Lumina Sfântă ocrotită cu atâta grijă în palmele lor muncite, dar cu chipuri înseninate de bucuria Învierii, de biruinţa Lui Hristos asupra morţii, re­devenite, din fiice risipitoare, fiice ale Luminii şi ale Harului. Şi una din ele spunea, cu ochi plini de la­crimi: "Învierea Domnului e întoarcerea acasă ".

CLAUDIU TÂRZIU
Noapte de Paşti la malul mării

Înaintea slujbei de Înviere, am pornit într-o scur­tă plimbare pe plajă. Paşii mi se afundau în nisipul umed, dar fără ca asta să-mi încetinească prea mult mersul. Marea părea o­bo­sită, şi ea, după atâta ploaie, câtă căzuse în acel început de aprilie, iar vântul, care rosto­golea la răstimpuri câte o tufă mică şi uscată, era încă al iernii. Pustiul aş­ternut între cerul vânăt şi ţărmul mărginit de spu­ma valurilor care se lo­veau de el avea ceva de început sau de sfârşit de lume. Un peisaj asemă­nător cu cel interior.
Trăiam unele dintre cele mai sumbre zile din viaţa mea şi îmi căutam un iluzoriu refugiu dina­intea lor într-un orăşel de la malul mării, în care nu mă cunoş­tea nimeni şi unde primăvara este stra­niu de frumoasă, uneori. Acolo nu rişti să-ţi răvăşească sufletul şi mai mult vreo explozie flo­rală, căci anotimpul se strecoară precum o pisică la vânătoare, precaută şi neau­zită.
Am ajuns destul de repede în dreptul bisericii. Am urcat pe faleza de piatră, mi-am scuturat pan­tofii şi m-am apro­piat. Lă­ca­şul părea decupat din altă fo­to­grafie şi lipit, neve­ro­si­mil, în decorul micului oraş do­minat de biserici de influ­enţă greacă şi de mos­chei turceşti. Bise­ri­cuţa ridicată din bârne de lemn, în stil mara­mure­şean, şi împodo­bită cu zeci de ghi­vece de muş­cate, era nepo­trivită aco­lo. Cu toate as­tea, răs­pândea o căldură cum ra­reori am simţit. Flă­cările candelelor jucând umbre pe pereţi, mirosul per­sis­tent de mir, salcie verde şi apă de mare, liniş­tea pioasă a puţi­nilor creştini aflaţi înăun­tru şi, mai ales, cântările bizantine ale stranei te cu­prindeau ca în vis.
M-am aşezat într-un ungher şi am început să re­pet în gând rugăciunile cântate de cor, în aşteptarea strigării preotului de la miezul nopţii. Curând, n-am mai auzit cuvintele, ci numai ritmul rostirii lor, şi fie­care cântec a devenit un val care îmi spăla inima de zgura adunată ani şi ani.
La un moment dat, în biserică s-a făcut tăcere şi întuneric, pentru ca, în câteva clipe, preotul să iasă din altar cu lumânări mari în mâini şi să ne cheme: "Veniţi de luaţi lumi­nă!". Am ieşit cu toţii în faţa bise­ricii, cu lumânările aprinse, în sunet de clopote şi de toacă, să ascultăm Evanghelia. Când preotul a citit: "Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, căci S-a sculat precum a spus" - a fost de parcă aş fi auzit pentru prima oară această frază din Scriptură. Am ştiut, atunci, că Hristos a înviat cu ade­vărat. Şi mi-au dat lacrimile. Mă învârtisem tot timpul, ca un orb, într-un nesfârşit labirint, des­chizând uşi care nu duceau nicăieri, alu­necând pe povârnişuri nebănuite şi urcând prea puţine trepte, în vreme ce El aştepta alături, doar să-i întind mâna, ca să mă scoată de aco­lo. Poate că nu l-am văzut, pentru că niciun post şi niciun canon nu-ţi curăţă ochii precum plânsul sincer, născut din suferinţă. Un plâns de care am avut parte târziu şi pe care l-am pur­tat cu mine, nedezlegat, până în pragul ace­lei mici biserici de lemn.
Norii se risipiseră, iar luna tremura sub dan­gătele clopotelor, ca o făclie uriaşă, luminând plaja şi ma­rea. Mugurii pomilor au devenit deodată grăbiţi să irumpă în floare şi stoluri de păsări s-au ridicat să bată aerul cu aripi repezi.
M-am aprins de o bucurie nestăvi­lită, cântând, alături de toţi cei de faţă: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte căl­când, şi celor din mor­minte viaţă dăruin­du-le". Eram uşor, fluid şi incan­descent, gata să mă răs­pân­desc în cele patru zări, ca un foc ce nu arde, pur­tat de vânt. În ochii oa­menilor îmi părea că văd aceeaşi lumină şi aceeaşi dorinţă de a acoperi cu ea cer şi pământ.
Pe parcursul întregii slujbe care a urmat, am avut o stare amestecată, de pace şi bucurie. O stare de care nu mă simţeam ca­­pabil şi care m-a cu­prins când mă aşteptam mai puţin. Niciun gând rău, nicio teamă, niciun regret, nicio frus­tra­re, nicio grijă, nicio ambiţie nu şi-au gă­sit loc în mi­ne, preţ de câteva ore. Ci nu­mai certitudinea ca­re îmi dădea o în­cre­dere nemăr­ginită în toate zilele care vor urma, şi veselia care mă făcea să iu­besc totul. O trăire la care am tânjit în­delung, înainte de a o avea, şi de care mi-e dor de atunci încoace.

VALENTIN IACOB
Întâlnire cu Iisus

Pe atunci, îmi părea că primăvara începe mereu într-o clipă anume, stabilită de ea. O clipă pe care, cu timpul, o învăţasem şi o înţelegeam. Momentul în care ea se de­clan­şa, cu adevărat, pentru mine era în Săptămâna Mare. Aflasem pe atunci câteva se­crete simple şi sfinte. Era în vremea în care, copil fiind, bu­nicul matern a început să mă ducă să sărbătorim Paştele în comuna Dumitreşti, de pe va­lea Râmnicului Sărat. Timp de câţiva ani, în noaptea de În­viere, m-am întâlnit acolo, cu adevărat, cu Iisus. Căţărat pe un deal...
În seara de Înviere, cum eu eram încă prea mic, bunicul mă lua în cârcă şi urcam încetişor, amândoi, dealul înalt al Giurcarilor. "Hai să Îl întâmpinăm pe Iisus, cum învie la biserica noastră". Aşa îi spunea buni­cul bisericii de acolo, din Dumitreşti, "biserica noas­tră", pentru că fusese ridicată de tatăl său, preotul Iordache Popescu. Asta, după ce mai vechea biserică de pe dealul Giurcarilor, clădită tot de străbunicul acela al meu măreţ şi misterios, străbunicul cuvios şi dăruit, arsese. Dar el nu s-a lăsat şi a făcut alta în loc, mai zveltă şi mai mare. Poveştile bunicului curgeau, spuse cu glas puternic şi blând, şi vorbele lui scoteau aburi în aerul rece al serii de primăvară. Cocoţat în spatele lui, mă pregăteam de întâlnirea cu Mântuitorul care va învia. Şi, alături de noi, se pre­gătea tot satul, urcând spre biserică, prin mires­mele primăverii, pe colina potopită de iarba verde. Era un verde atât de intens verdele copilăriei mele, încât mi se părea că lucea pe întuneric, luminându-ne calea. Ca un far de iarbă, al lui Dumnezeu...
Sus, la biserică, slujba începea cu preoţii îmbră­caţi în odăjdii de sărbătoare şi oamenii adunaţi cio­por şi sfioşi. Când mulţimea ieşea afară, preoţii sco­teau steagurile bisericeşti. Şi, pentru că eram urmaş al ctito­rului bisericii, mi se făcea cin­stea să duc şi eu unul. La cât eram de mititel, prapurele mi se pă­rea copleşitor şi gigantic, şi bunicul trebuia să mă ajute ca să îl ţin. De pe el, chipul lui Iisus mă ur­mărea gânditor şi totuşi atât de apropiat. Imagi­nea aceea a Sa, de atunci, din copilărie, privindu-mă de pe steag în noaptea de Înviere mă mai urmăreşte şi azi, apărându-mi ca din senin, ori de câte ori îmi e greu.
Pe urmă, preoţii vesteau: "Hristos a înviat!". Bu­curia intensă şi pură de atunci, din sufletul meu de copil, bucuria cu care trăiam aievea învierea, nu o pot încăpea bine cuvintele, azi. Cântam înfocat, aşa cum mă învăţase bunicul, cântam înfrăţit în cu­ră­ţie cu satul întreg, pe dealul strălucind de lumâ­nă­rile aprinse de la Lumina aceea fără de margini. Iar eu chiar îl vedeam pe Iisus coborând aievea de pe steagul uriaş pe care-l duceam, mergând printre noi, neştiut şi blând.
În noaptea de Paşte, bunicul mă ţinea cu el până târziu. Mai întâi, ascultam slujba mare a Învierii, apoi clopotarul mă lăsa să bat un pic toaca şi să trag clopotele de funie. După care, ne duceam întotdea­una la cimitir. Puneam flori şi aprindeam lumânări la mormântul străbunicului, lângă crucea înaltă de pia­tră. Cimitirul era pe o coastă a dealului şi toate mor­mintele începeau să ardă de lumânări şi noaptea de primăvară răsuna, până dimineaţa, de cântarea În­vie­rii, intonată de oameni pentru cei duşi dintre ei. Frânt de oboseală, coboram în sat şi, după ce cioc­neam primele ouă roşii cu bunica şi cu mătuşile mele, adormeam, prins în cămaşa unei fericiri pe care nu am mai întâlnit-o de atunci, din vremea aceea, în care toate tainele lumii îmi păreau aşa de simple şi sfinte.
Înainte de a adormi, abia mai apucam să văd pe fereastră cum, străluminat de focul miilor de lumâ­nări ce continuau să ardă pe dealul Giurcarilor, râul Râmnic se făcea şi el un şuvoi de purpură. Focul sfânt învelea lumea întreagă...