Înainte de Golgota, Hristos s-a răstignit întâia dată pe sine în grădina Ghetsimani. Acolo, printre măslinii bătrâni, a îmbrăţişat El crucea, cu mult înainte ca romanii să-l ţintuiască pe ea. Era aproape singur. Iuda, apostolul care-l urmase pretutindeni, care îi ascultase vorbele de foc şi îi văzuse minunile, cum nu mai săvârşise nimeni în Israel, îl vânduse mai marilor templului, pentru 30 de arginţi. Chiar şi ucenicii săi cei iubiţi, Petru, Iacob şi Ioan, singurii martori ai faptelor sale tainice, înlemniseră, acum, într-un somn ca de piatră, deşi El le ceruse să se roage împreună. I-a trezit de trei ori, iar ei au adormit din nou.
Rămăsese singur, în faţa ameninţării chinului şi a morţii. Dar nu durerile cărnii îl înspăimântau pe Domnul Iisus, de vreme ce ştiuse de ele încă de la începutul propovăduirii sale, ci sluţenia oamenilor pe care-i iubea nespus, ura fără margini a celor cărora nu le făcuse decât bine şi care ar fi trebuit să-L primească după cum fuseseră pregătiţi de prooroci. Poporului acestuia răzvrătit îi închinase toată viaţa şi dragostea Sa. Iar ei îi întorceau acum spatele. Din toată inima şi-ar fi dorit altă cale pentru mântuirea lor - "Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!"" (Luca XXII -42)
Iisus ar fi putut să fugă din Ierusalim, ştiind ce-L aştepta. Să se ascundă într-un sat prăfuit al Galileei, printre ţăranii şi pescarii simpli care-L îndrăgeau şi care L-ar fi ocrotit. Sau ar fi putut să-şi desfăşoare, ca un tăvălug de foc, puterea dumnezeiască, pârjolind necredinţa, minciuna, ura şi zavistia mai marilor templului, care voiau să-L ucidă, doar pentru că le era frică să nu-şi piardă banii, influenţa şi privilegiile. Şi într-un caz, şi în altul, nu ar mai fi fost El. În inima lui vitează, de Domn întrupat, nu încăpea nici frica şi nici mânia, ci doar bărbăţia iubirii nestinse, cu care urma să tămăduiască firea şi sufletul omului, aşa cum altoieşti un măr sălbatic, pentru a-i vindeca roadele de strepeziciune. Îi rămăsese, aşadar, să îmbrăţişeze moartea, "cu moartea pe moarte călcând". "Şi-n luptă cu moartea fiind, cu mai mare stăruinţă Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge ce cădeau pe pământ." (Luca XXII - 44).
Pătimirea
Biciuirea Mântuitorului
L-au prins ca pe un tâlhar la drumul mare. Au venit cu soldaţi înarmaţi, iar El nu a ridicat asupra lor niciun deget. Petru, aprig din fire, şi-a tras sabia şi l-a izbit pe Malhus, o slugă a arhiereului, tăindu-i o ureche. Dar Hristos i-a cerut să-şi vâre sabia în teacă şi l-a mângâiat pe Malhus, tămăduindu-l pe loc.
L-au lovit. Cu pumnii şi picioarele, scuipându-L şi batjocorindu-L ca pe un animal. Nu le-a răspuns. A îndurat cu blândeţe, fără frică şi fără mânie, înjosirea. Preoţimea templului, burduşită de traiul bun cu romanii, a fost satisfăcută în sine, când le-a spus limpede că da, El este Fiul Domnului şi că-L vor vedea negreşit "şezând de-a dreapta puterii lui Dumnezeu." (Luca XXII-69) Le dăduse, în sfârşit, dovada supremă, care-i atrăgea pedeapsa cu moartea. Şi cum legea romană nu mai permitea preoţilor templului să lapideze, L-au dat pe mâna lui Pilat din Pont, plângându-se de faptul că el, Iisus din Nazareth, cel mai blând rabbi al lui Israel, ar fi o ameninţare pentru imperiu şi chiar pentru cezarul de la Roma. Procuratorul a încercat zadarnic să-L elibereze. Mulţimea, aţâţată de preoţii templului, a strigat nemulţumită şi a cerut răstignirea, pe care Cicero o numise "cea mai crudă şi mai dezgustătoare pedeapsă", pe care romanii nu o aplicau niciodată propriilor cetăţeni, ci numai străinilor şi marilor nelegiuiţi.
Scârbit şi, poate, înfricoşat de ticăloşia preoţimii, Pilat s-a învoit şi a poruncit ceea ce i se cerea. Răstignirea era precedată cel mai adesea de biciuire. Un chin peste fire, căruia mulţi condamnaţi nu-i rezistau, murind sub loviturile flagrumului; biciul cu care romanii îi pedepseau pe marii răufăcători avea prinse la capăt bile de plumb, fragmente de os şi bucăţele de sticlă, menite să rupă repede carnea de pe oasele condamnaţilor.
Răstignirea
O sută de kilograme! Atât avea crucea pe care Iisus a trebuit să o ducă în spate. Cu carnea însângerată de bice şi sufletul sfâşiat de ura poporului său, Hristos s-a prăbuşit, curând, în ţărână. Sufletul îi era aninat de trup printr-un fir subţire şi străveziu. Sleit de puteri, legionarii au trebuit să-L târască spre locul supliciului, silind un trecător, pe Simeon Cirineanul, să-i care crucea.
Sus pe Golgota L-au dezbrăcat. Era ultima batjocură a celor ce urmau să fie martirizaţi. Să atârne goi, în faţa unei mulţimi atrase de spectacolul morţii. Tradiţia spune că Fecioara Maria şi-a dat atunci jos marama de pe cap şi I-a înfăşurat Mântuitorului coapsele.
L-au ţintuit în piroane. Pe El, Dumnezeul cel întrupat. Moartea unui răstignit venea încet. Uneori, condamnaţii trăiau zile întregi, agonizând pe cruce. Când legionarii doreau să pună capăt chinurilor, le zdrobeau răstigniţilor fluierele picioarelor, iar aceştia mureau de îndată, asfixiaţi.
Ultimele cuvinte
Jelirea
* "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca XXIII, 24).
* "A zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!", apoi s-a întors spre Ioan, ucenicul cel iubit, singurul care a avut tăria să-L urmeze până la picioarele crucii, şi i-a spus: "Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine." (Ioan XIX 26-27).
* "Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca XXIII, 39-43), aceste cuvinte le-a spus Hristos unui tâlhar la drumul mare, care, atârnat lângă El pe o altă cruce, a avut tăria să-L roage să fie mântuit. "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta..."
* "Eli, Eli, lama sabahtani", care se tălmăceşte: "Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit" (Matei XXVII, 46).
* "Mi-e sete!" (Ioan XIX, 28), a spus Iisus, vădindu-ne că a fost om ca şi noi, supus durerilor şi nevoilor. A fost adăpat cu oţet, aşa cum făceau romanii cu toţi condamnaţii la răstignire.
Lemnul Sfintei Cruci
Coborârea de pe cruce a Mântuitorului
În anul 70, împăratul Titus va asedia Cetatea Sfântă şi apoi o va face una cu pământul. Se împlinesc astfel profeţiile lui Hristos, care îi avertizase pe locuitorii Ierusalimului cu privire la aceste timpuri de groază. Templul ridicat de Irod este complet distrus. Împăratul Adrian va ridica pe locul lui un monument închinat lui Jupiter, iar peste vechea cetate, acum în ruine, o nouă colonie romană - Aelia Capitolina. Golgota a fost acoperită în întregime cu un val de pământ, întărit cu contraforţi, iar deasupra ei, împăratul a pus să fie construit un for şi un templu al zeiţei Venus.
Au trecut anii şi împăratul Constantin cel Mare a ajuns la conducerea Imperiului Roman, dând libertate religiei creştine. Dorind să afle crucea pe care fusese răstignit Hristos, el a ordonat demolarea templului zeiţei Venus şi a trimis-o la Ierusalim pe mama sa, Sfânta Elena, să facă săpături în jurul Golgotei. Aşa au fost dezgropate lemnele de la cele trei cruci. Ca să afle care dintre ele era cea a lui Iisus, împărăteasa a atins un cadavru de toate cele trei. Puterea dumnezeiască a Sfintei Cruci s-a arătat, înviind mortul. Ca să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu, Sfântul Împărat Constantin a zidit un întreg complex pe locul răstignirii, care încadra o bazilică ridicată pe Golgota şi o biserică rotondă construită deasupra Sfântului Mormânt. În anul 335, pe 13 septembrie, când împăratul serba tricenalia - aniversarea a 30 de ani de domnie, Patriarhul Macarie al Ierusalimului a sfinţit noile bazilici. A doua zi, pe 14 septembrie, el a ridicat Sfânta Cruce, învelită într-un sipet de argint, pe un deal din apropierea Ierusalimului. Acest eveniment a dat naştere la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Locul răstignirii lui Hristos
Sfânta Cruce păstrată la Ierusalim a avut o istorie tumultuoasă şi, în final, tragică. Ea a căzut mai întâi în mâinile perşilor, în anul 614, a fost apoi recuperată de împăratul Heraclie, în anul 630, şi aşezată în Biserica Sfântului Mormânt. Ascunsă, în anul 1009, de persecuţiile califului fatimid, a dispărut definitiv în bătălia de la Hattin, din 1187, când a căzut în mâinile sultanului Salladin. De atunci, nu s-a mai ştiut nimic de ea.
Sfinţii părinţi spun că nu cuiele l-au ţinut pe Mântuitorul pe cruce, ci dragostea Sa nemărginită pentru noi. O iubire ce s-a imprimat, într-un fel tainic, şi în lemnul pe care El s-a chinuit timp de şase ceasuri, înainte de a muri, mântuind, astfel, lumea de păcat. Prin această iubire clocotitoare, Hristos săvârşeşte şi astăzi mari minuni, lucrând, prin părticelele Sfintei Cruci, risipite în întreaga lume.
Însemnarea cu Sfânta Cruce
Mormântul lui Hristos - piatra pe care a stat trupul său
La începuturi, acest semn era făcut doar pe frunte, cu un singur deget. Ulterior, credincioşii aveau să-şi însemneze şi buzele, şi braţele, şi inima cu el. Această extindere a semnului crucii, pe alte părţi ale trupului, stă la baza semnului crucii pe care ni-l facem noi astăzi, pornind de la cap şi apoi aşezând degetele pe piept şi umeri. Acest fel de a-ţi face cruce, foarte vizibil în exterior, este însă de dată mai târzie, după ce religia creştină a avut drept de manifestare în cetate. În timpul prigoanelor, semnul ei era făcut foarte discret.
O minune
Una dintre cele mai vechi minuni legate de semnul crucii, cu care creştinii obişnuiau să se însemneze încă din primele veacuri, îi arată puterea tămăduitoare. Întâmplarea, păstrată în tradiţia bisericii, s-a petrecut cândva în primul secol, la doar câteva decenii de moartea şi învierea lui Hristos.
Un credincios, care fusese botezat chiar de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, a ajuns la sapă de lemn. Încet, aşa cum se întâmplă uneori cu cei care se zbat într-o sărăcie lucie, deznădejdea a pus stăpânire pe sufletul său. Disperat că nu afla nicio ieşire, s-a hotărât să-şi pună capăt zilelor. A mers atunci la un vrăjitor evreu de la care a cumpărat otravă. Când a ajuns acasă, a turnat-o într-un pahar şi, din obişnuinţă, a însemnat băutura cu semnul crucii, după care a băut-o pe nerăsuflate şi s-a întins pe pat, aşteptând venirea morţii. Dar nu s-a întâmplat nimic... Mirat, s-a dus din nou la vrăjitor, a cumpărat iarăşi otravă, însemnând paharul cu semnul crucii înainte de a bea, dar nu s-a întâmplat nici de data aceasta nimic.
Furios, crezând că fusese tras pe sfoară, a mers la vrăjitor să-şi ceară banii înapoi. Când i-a povestit acestuia tot ce făcuse, magicianul s-a cutremurat. I-a spus că-i dăduse o otravă bună, nu încăpea nicio îndoială - dar semnul crucii îl scăpase cu viaţă. Convins că în biserică există o putere dumnezeiască, vrăjitorul a cerut să fie botezat. Tradiţia spune că Sfântul Ioan Evanghelistul l-a primit în biserică pe evreul convertit, iar pe ucenicul sărac şi deznădăjduit apostolul l-a ajutat cu bani, ca să iasă din sărăcie.
Părticele din Sfânta Cruce
Capela Sf. Mormânt al lui Hristos
În apropiere de Bucureşti, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la biserica "Sfântul Vasile cel Mare" de pe Calea Victoriei şi la mânăstirile Căldăruşani şi Ţigăneşti din Ilfov.
Sărbătorile Sfintei Cruci
Biserica Ortodoxă a rânduit de-a lungul anului mai multe sărbători închinate Sfintei Cruci. Pe 14 septembrie se sărbătoreşte cu post aspru Înălţarea Sfintei Cruci, în amintirea momentului în care Patriarhul Ierusalimului a arătat credincioşilor Sfânta Cruce descoperită de Sfânta Elena. Avem de asemenea praznicul Scoaterii Sfintei Cruci, pe 1 august, dar şi Duminica Sfintei Cruci, sărbătorită în a treia duminică a Postului Mare.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
