Să luăm lumină!

ANCHETĂ "FORMULA AS"

- Există în amintirile dvs. vreo noapte de Paști, în care să fi trăit, cu adevărat, miracolul Învierii? -

- Uneori, sărbătoarea Paștelui vine peste noi ca un dar luminos, împrospătându-ne inima cu bucurie și înțelesuri. Alteori, prinși în vria treburilor de zi cu zi, nu ne alegem decât cu niște ritualuri, care nu ne mai spun mare lucru. Am invitat câteva personalități apropiate revistei, precum și doi colegi de redacție, să rememoreze o noapte de Înviere, care să le fi dăruit adevăratul sentiment al iluminării și bucuriei. Nopți de taină și înălțare, printre bătăi de clopote și cântări -

Ovidiu Bojor, farmacist
Revelație în Himalaya

Am trăit una din primele nopți de Paște cu ade-vărat tulburătoare, departe de granițele României, de zidurile tainice ale vreunei bi­se­rici, departe chiar și de ceea ce obișnuim să numim civi­li­zație. Se întâmpla acum vreo 30 de ani, și mă aflam la 5000 de metri înălțime, în Himalaya, într-una din expedițiile mele alături de nepalezi, pentru cer­cetarea florei locale. La tabăra de bază se așternuse noaptea. Dar munții, care se înălțau la 7000-8000 de metri deasupra, erau încă scăldați de razele soarelui. "Lăcașul zei­lor", așa obișnuiau tibetanii să numească flăcările aces­tea însângerate de lumină, pe care le poți privi și la miezul nopții. Eram chiar în noaptea de Paști, și știam că acasă, în țară, oamenii se risipesc deja pe la case, cu Lumina Sfântă a Învierii purtată în lumânări. Și, privind înfiorat de emoție jocul flăcărilor peste ghețarii înalți, am avut o revelație. Am înțeles ce în­seamnă fuga noastră veșnică după zei, nevoia noas­tră de a-i urma, fuga după cunoaștere, perfecțiune și iubire. Im­portant nu e vârful muntelui, ci drumul nos­tru până acolo, care e drumul devenirii. Pe atunci, aveam deja 50, 60 de ani. Fusesem dintotdeauna credincios, dar vă spun sincer că abia după această vârstă am început să pătrund tainele credinței și ale învierii. Înainte, oricât de frumoase erau nopțile de Paști, oricât de minunate slujbele din biserică, le trăiam cumva exterior, ritualic. De fiecare dată lipsea din ele, parcă, ceva. Până într-o zi, când m-am rupt de contradictoriul lumii care mă influența și am pa­riat cu curaj pe credința în veșnicie. De atunci, fie­care zi în plus a fost un pas spre lumină și spre tine­rețe. Pentru că și trupurile noastre sunt subordonate stării noastre spirituale. Și, cu cât ne înălțăm spiritual mai mult, cu atât întinerim mai tare. Pe vremuri, mă întrebam și eu, cum vă întrebați și voi: de ce unii simt cu adevărat Învierea și miracolul din Noaptea Sfântă, iar alții participă ca la spectacol? Acum știu răspunsul. Știu că miracolul e în noi și depinde doar de noi să îl trezim, depinde de cum ne pregătim pentru această noapte, de cât dăruim, de cât de mult iubim. Dar, mai presus de orice, trebuie să credem cu toată ființa noastră că adevărata viață începe după moarte, abia după ce ne-am epuizat fizic. Ce altceva e noaptea de Înviere, dacă nu celebrarea deșteptării, a trezirii la viață, sfidarea morții și promisiunea de veșnicie a Creatorului, pentru toți cei care cred în El?! Viața m-a purtat mereu în locuri minunate, am trăit învierea și la Techirghiol, și-n Bucovina, și-n Ardeal, în mânăstiri în care cântau coruri îngerești, de o puritate nemaiauzită. Au fost nopți cu o atmo­sfe­ră de neuitat, în care am simțit cu adevărat cum se aprinde în sufletul meu lumina. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, așa cum îți aprinzi lumâ­narea din lumânarea vecinului tău. Am simțit ce în­seamnă să te umpli de lumină, să primești și să dă­ruiești lumină sfântă, până când și cerul se luminează mai tare. Ca atunci când escaladezi un ghețar și te ridici treptat printre nori, până deasupra lui, unde lumina e veșnică. E ceva ce nu poate fi pus în cu­vinte, ține de al șaptelea simț, simțul apropierii de infinit. Mai e însă ceva. Cu timpul, cu vârsta, și miracolele se destramă. Se destramă, pur și simplu, pentru că devin adevăruri.

MARIA PLOAE, actriță
Rugăciune în doi

Cele mai multe nopți de Paște le-am petrecut acasă. N-am simțit nevoia să plecăm undeva departe, ci ne-am dorit să fim cât mai aproape unul de altul, părinți, copii și nepoți. Pentru mine, locul nu e im­portant. De aceea, nici n-aș ști să spun care din ele m-a emoționat mai tare. Peste tot e la fel, iar cea mai frumoasă Înviere e me­reu cea prezentă, cea pe care o trăiesc acum. Sâm­bătă seara, când aproa­pe toate pre­găti­rile sunt gata, nu-mi mai rămâne decât să merg în gră­di­nă, să adun într-o tavă iarbă proaspătă, în care așez apoi ouăle roșii. Și par­că de fiecare dată, mi­rosul crud al ierbii se amestecă cu fiorul aș­tep­tării clipei când luăm lumânările și por­nim spre biserică. Dar pentru mine și soțul meu (regizorul Nicolae Mărgineanu), Învierea începe cu mult înainte. Începe cu această peri­oadă de post, de pre­gătire interioară, atât de necesară ca să ne înăl­țăm spiritual. Am deve­nit aproape dependenți de post, de starea de ușurătate și bucurie pe care ne-o dă, de roadele pe care ni le aduce la schimb, care țin de un anume har și de o anu­me bucurie. Postul des­chide portițele inimii, astfel ca miracolul și lumina să poa­tă pătrunde în tine. Nu se poate altfel! De ani buni de zile avem grijă să nu sărim aceste trepte ele­men­tare ale credinței. Ne spo­vedim, avem grijă să schimbăm că­mașa murdară cu cămașa cu­rată, ca așa, pri­meniți, să pu­tem merge să primim Sfânta Împărtășanie. Numai așa îi putem face loc în sufletul nos­tru lui Iisus. Și, parcă, atunci când postești, și rugăciunea e mai fierbinte, e mai puternică. Uneori, când ne plimbăm amândoi, ne rugăm împreună. Nu e o rugăciune în tăcere, în gânduri. O avem și pe aceea, dar asta e altceva, e un obicei pe care l-am căpătat când am fost odată la Medjugorje. E chiar o rugăciune pe care o spunem cu glas încetișor, amân­doi, o rugăciune a misterelor de bucurie, de tristețe și slavă, care pune în evidență toate momentele vieții Mântuitorului. Și așa, postind împreună, rugându-ne împreună, trecând împreună prin toate aceste mo­mente ale pregătirii, parcă și dragostea noastră se pregătește de înviere. Când noaptea cade, când se aude toaca și lumina începe să treacă din mână în mână, ne simțim mult mai aproape de cer decât de pământ. Dispar toate su­pă­rările dintre noi, dispar zidurile, și parcă plutim într-o dragoste mare, de dea­supra, care ne învă­luie pe toți și ne face să ne zâm­bim unii altora. Atunci, mai mult ca ori­când, simt că suntem copii ai lui Dum­nezeu, că de acolo ve­nim, că petre­cem o vreme aici, în cor­turile noastre pă­mântești, dar tot într-acolo ne vom întoarce. E lumina care ne curăță și ne rea­prin­de și nouă iubirea, e un le­gământ între mine și so­țul meu, pe care noaptea aceasta sfântă îl reînno­ieș­te, care ne face să re­zis­tăm încă un an și încă un an și încă un an îm­pre­ună. Prin el, primim pu­tere pentru tot ce ne-am propus. Și nu știu cum se face, dar în momentele as­tea înălță­toare, când sun­tem lumi­nați de atâta bucurie și dragoste, parcă simțim și un soi de nos­talgie după Învierile care au fost, după toți anii care au trecut, aici, pe pământ.

MARIN GHERASIM, pictor
Deasupra, cerul înstelat, în inimă, bucurie curată

Amintirile momentelor astrale ale copilăriei din Rădăuții Bucovinei mele dragi stau într-un loc tainic al ființei mele, loc pe care îl consider centrul meu spiri­tual secret. Toate aceste a­min­­tiri mă umplu de o emo­ție vie, dar poate că, cele mai intense emoții de atunci sunt ale nopții sfinte când se ținea slujba Învierii Dom­nului. Simt și acum frea­mă­tul de care era cuprins întreg ora­șul, în Săptămâna Mare, săp­tămâna Deniilor, când în­treaga comunitate se pregătea pentru primirea ma­rii vești, reînnoită an de an, rostită din ușa altarului: "Hristos a înviat!", "Veniți de luați lumină!". Tot orașul afluia spre miezul său spiritual - Biserica Sfântul Nicolae-Bogdana. Din toate direcțiile, de pe toate străduțele, veneau, valuri, valuri, oamenii îm­bră­cați în straie de sărbătoare. Primeniți, cum se spu­nea. Atunci nu înțelegeam sensul adânc al pri­menirii; primenirea îmbrăcăminții și primenirea de sine, pri­menirea și pregătirea interioară, pentru a fi capabil să primești miracolul Învierii, mereu al În­vierii lui Hristos... Simțeam doar energia bună a acelui exod spre făptura vechii biserici a orașului, zidită demult, de însuși Bogdan Vodă, întemeietorul Moldovei. Emoția mea era cu atât mai mare, cu cât cel ce rostea marea veste a Învierii era tatăl meu, preot de mare har, de mare vocație duhov­nicească. Eram copil și atmosfera de la Biserica Bogdana mă copleșea. Nu eram conștient de în­treaga semnificație a momentului pe care îl trăiam, dar simt și azi vraja ce mă cuprindea când, la vestirea pe care o făcea preotul, din altar, întreaga comunitate prezentă, într-un glas care mi se părea ca un vuiet, răspundea deo­da­tă: "Adevărat că a înviat!". Pentru că nu voiam să plec acasă, să părăsesc tainica slujbă de noapte, și într-un târziu oboseam, tata mă lua în altar și stăteam ore în șir într-o strană retrasă. Eram, astfel, în preajma miracolului, partici­pam la el ca atunci când s-a săvârșit pentru pri­ma oară! Cântările preoților mă învăluiau, uneori le auzeam voalate, o clipă eram furat în somn, dar nu voiam să mă las copleșit de tor­poare. Ieșeam afară, în aerul nopții sfinte, și primeam puteri noi. Deasupra mea era cerul înstelat, și în inimă, bucurie curată...

Inelul de foc

Un obicei străvechi în orașul copilăriei mele era ca de Paște, de Înviere, oamenii să aducă, spre a fi sfințite în zori, după săvârșirea slujbei de noapte, coșuri cu merinde. Sute de coșuri, așezate în trei-patru rânduri, rămâneau în jurul bisericii, ca un brâu, ca o îmbrățișare. Și în fie­care coș ardea câte o lumânare. Un brâu de coșuri care se prefăceau în noaptea aceea, în jurul bisericii, într-un mare inel de foc.
Eu, cu ochii minții mele de copil, mă străduiam să-mi închipui că văd de sus, de foarte de sus, din înal­tul cerului, acest spectacol fascinant: biserica noastră, înconjurată de lumină, de foc, înconjurată ca de o lavă fremătătoare...
Diminețile, torente de oameni iluminați de mira­colul Învierii lui Hristos se întorceau la casele, la familiile lor, cu merindea sfințită, pentru a prăznui în jurul mesei, cu bucurie. Căci Paștele îi unește pe oameni.
De atunci, de mai bine de șaptezeci de ani, an de an, în noaptea Învierii, iau lumină sfântă de la bise­rică. Și de fiecare dată, copleșit de emoție, luminat de o mare fericire, în mine se trezește copilul de altă­dată, fascinat de marele miracol al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Miracolul se săvârșește din nou! Împărtășiți-vă din el. Păstrați în voi lumina cea sfântă.

ANDREI DOROBANȚU, fizician
Vuiet de frumusețe

Cele mai curate sărbători de Paște au fost la țară, la Călina, lângă Drăgășani, de unde era Tata. Eram mici și așteptam Săptămâna Mare cu o emoție fără margini. Și ea venea cu un fel de vuiet de frumusețe. Ne îmbrăcam cu lucruri noi și mergeam la Bi­serică toți. Cântam, ne bu­curam unii de alții, ne întorceam la Învierea mică, din Duminica Mare, și apoi în Lunea Paștilor când, de la poarta curții Bisericii până la ușa ei, oamenii își puneau, de o parte și de alta a potecii largi, câte o mă­suță, pe care așezau tot ce aveau ei mai bun. Se cioc­neau ouă și pahare cu vin. Totul era simplu și curat. Până la ușa Bisericii era curtea, cu pomi și flori și cu monumentul celor căzuți în război, la care ne duceam să le mângâiem numele, ca să știe și bunicul nostru, care nu ne cunoscuse, dar pe care noi îl cunoșteam de la Tata, că nu l-am uitat. Dincolo de Biserică era cimitirul. Prelungire naturală a vieții, dincolo de apa­renta ei linie finală... Și de abia acum încep să înțeleg că în asemenea momente, emoțiile noastre purtau, pe atunci, doar încărcătura viitorului. Acum, încărcătura este cea a trecutului. Prezentul începe să ne fie dureros de indiferent, iar viitorul... o iluzie per­sistentă, pe care ne tot încăpățânăm să o culti­văm.

LILIANA URSU, poetă
Întoarcerea acasă

Am auzit, adeseori, vorbindu-se despre "hainele de Duminică", despre "grădina de Duminică", întot­deauna cea din fața casei, cultivată doar cu flori, des­pre "familia de Duminică", cum îi numea bunica pe cei lângă care stai alături, liturghie de liturghie și cu care te împărtășești din același potir, biserica fiind o icoană atotcuprinzătoare a Învierii. Și aceasta era pentru mine prima mea biserică, minunata catedrală din Sibiu.
Dar cea mai tainică expresie am auzit-o de În­viere, la un schit ascuns între dealuri, la fel de vechi ca și Cozia și Vodița, la Schitul Dobrușa, de la o bătrână țărancă pe care Petre Țuțea precis ar fi ad­mirat-o nespus: "Duminica sufletului e Dumnezeu". E întâlnirea aceea unică, de mare taină, atât de așteptată, iar uneori atât de neașteptată, cu El, când ne covârșește "sentimentul unei prezențe misteri­oase în noi" (Psalmul 115). O stare de bucurie ne­maiîntâlnită, de plinătate sufletească, căci Dumne­zeu este bucurie. De aceea, poate, misticii au spus mereu "Află bucuria și Îl vei afla pe Dumnezeu". Și odată ce L-ai aflat sau, mai bine zis, ce El te-a aflat, nu vei mai fi singur niciodată, fiindcă "Iată, eu sunt cu voi, până la sfârșitul vremu­rilor" (Matei 28, 20). E marea promisiune de care avem cu toții atâta nevoie, mai ales la ne­cazuri, în vremuri de restriște sufletească, când simțim, ca-n slujba din noaptea Învierii, cum începe să crească în noi o nădejde lucrătoare, când simțim așa, în duh, cum ni se așează pe cap cununa vieții, la fel ca în clasele primare, când luam premiul cu coroniță și toată lumea era a noastră.
Și gândul mă poartă spre orașul Maicii Dom­nului, spre Nazaretul întins pe coline și spre bucuria fără de margini pe care am trăit-o în noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hris­tos, chiar la biserica ortodoxă a Bunei Vestiri, unde un înger ceresc, Ar­hanghelul Gavril, s-a co­borât la un înger ome­nesc, la Sfânta Fecioară Maria, binevestindu-i: "Bu­cu­ră-te, cea plină de Har! Dom­nul este cu tine!". Cu această Vestire și cu acceptul Ma­riei în­cepe restaurarea și mân­tuirea neamului nos­tru o­menesc." "Bucură-te, Ma­­­rie!" nu e atât un salut în­geresc, cât împli­nirea cosmicei bucurii mesia­nice a Bunei Vestiri, sau Mica Înviere, cum aș numi-o, fiindcă eu cred că e vorba aici de tai­nica înviere a oricărui suflet omenesc. Un act de credință asumat, o trezire, o însuflețire a su­fletului omorât de păcate. Începem să avem "paza inimii", încep să ne "cadă solzii de pe ochi", să trăim o uimire cerească, izvor de neaștep­tate descoperiri și, mai ales, autodescoperiri. Aflăm, astfel, că există și o altă manieră de a fi. O altă viață.
Dar să revin la acea seară înstelată din "Galileea neamurilor", când așteptam cu toți Învierea Domnu­lui, arabi, ortodocși, greci, ruși, bulgari, sârbi, ame­ricani și mulți români, mai ales românce, care lucrau în Israel, venite din toată Galileea și de la Haifa și Tel Aviv, chiar de mai departe, majoritatea cu auto­buze de linie, și care se întorceau în aceeași noapte, cu Lumina Sfântă ocrotită cu atâta grijă în palmele lor muncite, dar cu chipuri înseninate de bucuria Învierii, de biruința Lui Hristos asupra morții, re­devenite, din fiice risipitoare, fiice ale Luminii și ale Harului. Și una din ele spunea, cu ochi plini de la­crimi: "Învierea Domnului e întoarcerea acasă ".

CLAUDIU TÂRZIU
Noapte de Paști la malul mării

Înaintea slujbei de Înviere, am pornit într-o scur­tă plimbare pe plajă. Pașii mi se afundau în nisipul umed, dar fără ca asta să-mi încetinească prea mult mersul. Marea părea o­bo­sită, și ea, după atâta ploaie, câtă căzuse în acel început de aprilie, iar vântul, care rosto­golea la răstimpuri câte o tufă mică și uscată, era încă al iernii. Pustiul aș­ternut între cerul vânăt și țărmul mărginit de spu­ma valurilor care se lo­veau de el avea ceva de început sau de sfârșit de lume. Un peisaj asemă­nător cu cel interior.
Trăiam unele dintre cele mai sumbre zile din viața mea și îmi căutam un iluzoriu refugiu dina­intea lor într-un orășel de la malul mării, în care nu mă cunoș­tea nimeni și unde primăvara este stra­niu de frumoasă, uneori. Acolo nu riști să-ți răvășească sufletul și mai mult vreo explozie flo­rală, căci anotimpul se strecoară precum o pisică la vânătoare, precaută și neau­zită.
Am ajuns destul de repede în dreptul bisericii. Am urcat pe faleza de piatră, mi-am scuturat pan­tofii și m-am apro­piat. Lă­ca­șul părea decupat din altă fo­to­grafie și lipit, neve­ro­si­mil, în decorul micului oraș do­minat de biserici de influ­ență greacă și de mos­chei turcești. Bise­ri­cuța ridicată din bârne de lemn, în stil mara­mure­șean, și împodo­bită cu zeci de ghi­vece de muș­cate, era nepo­trivită aco­lo. Cu toate as­tea, răs­pândea o căldură cum ra­reori am simțit. Flă­cările candelelor jucând umbre pe pereți, mirosul per­sis­tent de mir, salcie verde și apă de mare, liniș­tea pioasă a puți­nilor creștini aflați înăun­tru și, mai ales, cântările bizantine ale stranei te cu­prindeau ca în vis.
M-am așezat într-un ungher și am început să re­pet în gând rugăciunile cântate de cor, în așteptarea strigării preotului de la miezul nopții. Curând, n-am mai auzit cuvintele, ci numai ritmul rostirii lor, și fie­care cântec a devenit un val care îmi spăla inima de zgura adunată ani și ani.
La un moment dat, în biserică s-a făcut tăcere și întuneric, pentru ca, în câteva clipe, preotul să iasă din altar cu lumânări mari în mâini și să ne cheme: "Veniți de luați lumi­nă!". Am ieșit cu toții în fața bise­ricii, cu lumânările aprinse, în sunet de clopote și de toacă, să ascultăm Evanghelia. Când preotul a citit: "Nu vă temeți, căci știu că pe Iisus cel răstignit îl căutați. Nu este aici, căci S-a sculat precum a spus" - a fost de parcă aș fi auzit pentru prima oară această frază din Scriptură. Am știut, atunci, că Hristos a înviat cu ade­vărat. Și mi-au dat lacrimile. Mă învârtisem tot timpul, ca un orb, într-un nesfârșit labirint, des­chizând uși care nu duceau nicăieri, alu­necând pe povârnișuri nebănuite și urcând prea puține trepte, în vreme ce El aștepta alături, doar să-i întind mâna, ca să mă scoată de aco­lo. Poate că nu l-am văzut, pentru că niciun post și niciun canon nu-ți curăță ochii precum plânsul sincer, născut din suferință. Un plâns de care am avut parte târziu și pe care l-am pur­tat cu mine, nedezlegat, până în pragul ace­lei mici biserici de lemn.
Norii se risipiseră, iar luna tremura sub dan­gătele clopotelor, ca o făclie uriașă, luminând plaja și ma­rea. Mugurii pomilor au devenit deodată grăbiți să irumpă în floare și stoluri de păsări s-au ridicat să bată aerul cu aripi repezi.
M-am aprins de o bucurie nestăvi­lită, cântând, alături de toți cei de față: "Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte căl­când, și celor din mor­minte viață dăruin­du-le". Eram ușor, fluid și incan­descent, gata să mă răs­pân­desc în cele patru zări, ca un foc ce nu arde, pur­tat de vânt. În ochii oa­menilor îmi părea că văd aceeași lumină și aceeași dorință de a acoperi cu ea cer și pământ.
Pe parcursul întregii slujbe care a urmat, am avut o stare amestecată, de pace și bucurie. O stare de care nu mă simțeam ca­­pabil și care m-a cu­prins când mă așteptam mai puțin. Niciun gând rău, nicio teamă, niciun regret, nicio frus­tra­re, nicio grijă, nicio ambiție nu și-au gă­sit loc în mi­ne, preț de câteva ore. Ci nu­mai certitudinea ca­re îmi dădea o în­cre­dere nemăr­ginită în toate zilele care vor urma, și veselia care mă făcea să iu­besc totul. O trăire la care am tânjit în­delung, înainte de a o avea, și de care mi-e dor de atunci încoace.

VALENTIN IACOB
Întâlnire cu Iisus

Pe atunci, îmi părea că primăvara începe mereu într-o clipă anume, stabilită de ea. O clipă pe care, cu timpul, o învățasem și o înțelegeam. Momentul în care ea se de­clan­șa, cu adevărat, pentru mine era în Săptămâna Mare. Aflasem pe atunci câteva se­crete simple și sfinte. Era în vremea în care, copil fiind, bu­nicul matern a început să mă ducă să sărbătorim Paștele în comuna Dumitrești, de pe va­lea Râmnicului Sărat. Timp de câțiva ani, în noaptea de În­viere, m-am întâlnit acolo, cu adevărat, cu Iisus. Cățărat pe un deal...
În seara de Înviere, cum eu eram încă prea mic, bunicul mă lua în cârcă și urcam încetișor, amândoi, dealul înalt al Giurcarilor. "Hai să Îl întâmpinăm pe Iisus, cum învie la biserica noastră". Așa îi spunea buni­cul bisericii de acolo, din Dumitrești, "biserica noas­tră", pentru că fusese ridicată de tatăl său, preotul Iordache Popescu. Asta, după ce mai vechea biserică de pe dealul Giurcarilor, clădită tot de străbunicul acela al meu măreț și misterios, străbunicul cuvios și dăruit, arsese. Dar el nu s-a lăsat și a făcut alta în loc, mai zveltă și mai mare. Poveștile bunicului curgeau, spuse cu glas puternic și blând, și vorbele lui scoteau aburi în aerul rece al serii de primăvară. Cocoțat în spatele lui, mă pregăteam de întâlnirea cu Mântuitorul care va învia. Și, alături de noi, se pre­gătea tot satul, urcând spre biserică, prin mires­mele primăverii, pe colina potopită de iarba verde. Era un verde atât de intens verdele copilăriei mele, încât mi se părea că lucea pe întuneric, luminându-ne calea. Ca un far de iarbă, al lui Dumnezeu...
Sus, la biserică, slujba începea cu preoții îmbră­cați în odăjdii de sărbătoare și oamenii adunați cio­por și sfioși. Când mulțimea ieșea afară, preoții sco­teau steagurile bisericești. Și, pentru că eram urmaș al ctito­rului bisericii, mi se făcea cin­stea să duc și eu unul. La cât eram de mititel, prapurele mi se pă­rea copleșitor și gigantic, și bunicul trebuia să mă ajute ca să îl țin. De pe el, chipul lui Iisus mă ur­mărea gânditor și totuși atât de apropiat. Imagi­nea aceea a Sa, de atunci, din copilărie, privindu-mă de pe steag în noaptea de Înviere mă mai urmărește și azi, apărându-mi ca din senin, ori de câte ori îmi e greu.
Pe urmă, preoții vesteau: "Hristos a înviat!". Bu­curia intensă și pură de atunci, din sufletul meu de copil, bucuria cu care trăiam aievea învierea, nu o pot încăpea bine cuvintele, azi. Cântam înfocat, așa cum mă învățase bunicul, cântam înfrățit în cu­ră­ție cu satul întreg, pe dealul strălucind de lumâ­nă­rile aprinse de la Lumina aceea fără de margini. Iar eu chiar îl vedeam pe Iisus coborând aievea de pe steagul uriaș pe care-l duceam, mergând printre noi, neștiut și blând.
În noaptea de Paște, bunicul mă ținea cu el până târziu. Mai întâi, ascultam slujba mare a Învierii, apoi clopotarul mă lăsa să bat un pic toaca și să trag clopotele de funie. După care, ne duceam întotdea­una la cimitir. Puneam flori și aprindeam lumânări la mormântul străbunicului, lângă crucea înaltă de pia­tră. Cimitirul era pe o coastă a dealului și toate mor­mintele începeau să ardă de lumânări și noaptea de primăvară răsuna, până dimineața, de cântarea În­vie­rii, intonată de oameni pentru cei duși dintre ei. Frânt de oboseală, coboram în sat și, după ce cioc­neam primele ouă roșii cu bunica și cu mătușile mele, adormeam, prins în cămașa unei fericiri pe care nu am mai întâlnit-o de atunci, din vremea aceea, în care toate tainele lumii îmi păreau așa de simple și sfinte.
Înainte de a adormi, abia mai apucam să văd pe fereastră cum, străluminat de focul miilor de lumâ­nări ce continuau să ardă pe dealul Giurcarilor, râul Râmnic se făcea și el un șuvoi de purpură. Focul sfânt învelea lumea întreagă...