Instituţia legislativă, care trebuie să reprezinte aspiraţiile şi voinţa cetăţenilor, este totalmente desconsiderată, ba chiar respinsă de cei ce i-au votat membrii. Pentru un observator al democraţiilor de tradiţie, în care parlamentarismul joacă un rol esenţial, situaţia este cel puţin paradoxală. Din ce cauză a ajuns principala putere în stat, Parlamentul, să cadă atât de jos, încât să fie total desconsiderat tocmai de cetăţenii în numele cărora pretinde că deliberează şi propune legi? Situaţia Parlamentului României este - din perspectiva opiniei publice - atât de gravă, încât majoritatea cetăţenilor îl consideră o instituţie parazitară, un fel de fortăreaţă a profitorilor, rezistentă la toate asalturile altor instituţii de drept, precum şi la iniţiativele, mai mult sau mai puţin organizate, ale propriilor votanţi, nemulţumiţi de prestaţiile sale. Toate parlamentele lumii democratice au dreptul suveran de a decide ce legi sunt necesare societăţii pe care o reprezintă, dar toate au limite impuse de Constituţie când e vorba de legiferare, şi toate răspund - instituţional şi electoral - pentru deciziile asumate. În anume împrejurări - mai mult sau mai puţin grave - ele pot fi dizolvate şi supuse, iarăşi, cenzurii alegerilor. Parlamentul României nu poate fi dizolvat (autodizolvarea, prevăzută de Constituţie, nefiind niciodată luată în considerare), nu răspunde nimănui pentru deciziile sale, iar membrii săi au o imunitate atât de largă, încât, practic, nu răspund decât în faţa lor înşile pentru actele lor.
Nu mi-am propus aici să vă scriu despre proasta alcătuire constituţională a ţării: Constituţia României a fost propusă (şi impusă) de susţinătorii lui Ion Iliescu, la preluarea puterii. Aparent democratică, ea le lasă acestora libertatea interpretării, adică posibilitatea de "a juca" pentru propria bunăstare, fără teama de a fi blocaţi într-un fel sau altul. Modificările ulterioare nu au atins viciul ei fundamental: garantarea imunităţii celor aflaţi la putere, în faţa Justiţiei. Nu întâmplător, în cazul tuturor "parlamentarelor" de până acum, bătăliile "politice" cele mai aprige s-au purtat înaintea alegerilor propriu-zise, pentru obţinerea nominalizării pe poziţii eligibile la candidaturile pentru Parlament. Afacerişti veroşi, ameninţaţi de Justiţie, politicieni dornici să îşi asigure patrimoniul deja dobândit (sau urmând a fi dobândit), funcţionari penali din Administraţie etc. plăteau generos "fondurile de campanie" pentru a accede la demnitatea (imunitatea) de parlamentar. Recuperarea acestor "donaţii" se făcea, desigur, în timpul mandatului pentru care au fost votaţi. Toate partidele, însetate de nevoile campaniilor electorale, au acceptat astfel de "liste negre", ce s-au reflectat - şi se reflectă - în componenţa instituţiei. Potenţarea Justiţiei independente şi activarea ei de către mult hulitul preşedinte Traian Băsescu a zgâlţâit puţin această stare de lucruri, impunându-le "aleşilor" şi "baronilor" cu care partidele interacţionau în timpul şi după alegeri - să găsească noi formule de afirmare a suveranităţii şi imunităţii lor. Schimbările din cei douăzeci şi cinci de ani de postcomunism arătau că intangibilitatea trufaşă dată de legislaţia impusă de gruparea lui Ion Iliescu la "începuturi" nu mai era chiar atât de funcţională.
Accederea lui Klaus Iohannis la preşedinţia ţării a dat multor alegători speranţa că procesul de erodare a "fortăreţei" parlamentare, început de Băsescu, va continua. Chiar alegerea ca preşedinte a lui Iohannis a fost şi-un efect al respingerii periculosului monopol politic (asemănător celui din "începuturile" lui I. Iliescu) pe care alegerea ca preşedinte a lui Victor Ponta l-ar fi produs. Dar după şocul pierderii imunităţii unor "aleşi", Parlamentul şi-a revenit şi şi-a continuat bătălia împotriva Justiţiei, reafirmându-şi (i)responsabilitatea constituţională şi suveranitatea absolută în raport cu orice lege sau instituţie a statului. Este drept, Camera Deputaţilor şi Senatul au renunţat la trufia iniţială, din "vremurile bune", când Adrian Năstase dirija totul, fără temeri constituţionale, căutându-şi sursa supremaţiei în propriile regulamente, mai tari - la noi, ca la nimenea - decât Constituţia însăşi. "Senatorii se bucură de imunitatea parlamentară pe toată durata exercitării mandatului" - cum sună alin. 1 din art. 172 al Regulamentului instituţiei - un scut pentru excluderea oricărei imixtiuni a Justiţiei în "afacerile aleşilor". "Cazul Şova" a fost revelator în această privinţă. "Omul" premierului Ponta a fost scutit de prezentarea în faţa Justiţiei, deşi acuzele, în situaţia sa, au fost deosebit de grave (obstrucţionarea actului justiţiar prin distrugerea de probe). "Unda verde" ar fi însemnat, însă, o apropiere periculoasă a justiţiei de primul ministru, partener intim cu Şova în afaceri şi în politică. Rolul jucat în "afacere" de Călin Popescu-Tăriceanu, preşedinte al Senatului, nu a uimit pe nimeni, autorul faimosului "bileţel roz" - prin care "punea pile" la preşedinţie pentru stoparea unui act juridic - fiind un "tovarăş de drum" dispus să-şi vândă oricui "serviciile". Parlamentarii au dat astfel un puternic semnal DNA, ANI, DIICOT şi Justiţiei că, orice ar fi, nu sunt dispuşi să renunţe la situarea lor deasupra şi în afara societăţii, chiar dacă, prin Constituţie, sunt consideraţi egali cu muritorii de rând.
Sfidarea parlamentară, greu îndiguită până şi de Curtea Constituţională, ascunde - în fapt - o primejdie mult mai adâncă pentru fragila democraţie românească. Impopularitatea instituţiei riscă naşterea unui curent antiparlamentar profund, alimentând nostalgiile unora după dictatură. Propunerile pentru noua Constituţie ar trebui, în consecinţă, să stipuleze clar separaţia puterilor în stat şi limitele acţionale ale fiecărei puteri. O depăşire a echilibrului lor poate genera situaţii imprevizibile, din care ţara, în ansamblul ei, are de pierdut.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
