Instituția legislativă, care trebuie să reprezinte aspirațiile și voința cetățenilor, este totalmente desconsiderată, ba chiar respinsă de cei ce i-au votat membrii. Pentru un observator al democrațiilor de tradiție, în care parlamentarismul joacă un rol esențial, situația este cel puțin paradoxală. Din ce cauză a ajuns principala putere în stat, Parlamentul, să cadă atât de jos, încât să fie total desconsiderat tocmai de cetățenii în numele cărora pretinde că deliberează și propune legi? Situația Parlamentului României este - din perspectiva opiniei publice - atât de gravă, încât majoritatea cetățenilor îl consideră o instituție parazitară, un fel de fortăreață a profitorilor, rezistentă la toate asalturile altor instituții de drept, precum și la inițiativele, mai mult sau mai puțin organizate, ale propriilor votanți, nemulțumiți de prestațiile sale. Toate parlamentele lumii democratice au dreptul suveran de a decide ce legi sunt necesare societății pe care o reprezintă, dar toate au limite impuse de Constituție când e vorba de legiferare, și toate răspund - instituțional și electoral - pentru deciziile asumate. În anume împrejurări - mai mult sau mai puțin grave - ele pot fi dizolvate și supuse, iarăși, cenzurii alegerilor. Parlamentul României nu poate fi dizolvat (autodizolvarea, prevăzută de Constituție, nefiind niciodată luată în considerare), nu răspunde nimănui pentru deciziile sale, iar membrii săi au o imunitate atât de largă, încât, practic, nu răspund decât în fața lor înșile pentru actele lor.
Nu mi-am propus aici să vă scriu despre proasta alcătuire constituțională a țării: Constituția României a fost propusă (și impusă) de susținătorii lui Ion Iliescu, la preluarea puterii. Aparent democratică, ea le lasă acestora libertatea interpretării, adică posibilitatea de "a juca" pentru propria bunăstare, fără teama de a fi blocați într-un fel sau altul. Modificările ulterioare nu au atins viciul ei fundamental: garantarea imunității celor aflați la putere, în fața Justiției. Nu întâmplător, în cazul tuturor "parlamentarelor" de până acum, bătăliile "politice" cele mai aprige s-au purtat înaintea alegerilor propriu-zise, pentru obținerea nominalizării pe poziții eligibile la candidaturile pentru Parlament. Afaceriști veroși, amenințați de Justiție, politicieni dornici să își asigure patrimoniul deja dobândit (sau urmând a fi dobândit), funcționari penali din Administrație etc. plăteau generos "fondurile de campanie" pentru a accede la demnitatea (imunitatea) de parlamentar. Recuperarea acestor "donații" se făcea, desigur, în timpul mandatului pentru care au fost votați. Toate partidele, însetate de nevoile campaniilor electorale, au acceptat astfel de "liste negre", ce s-au reflectat - și se reflectă - în componența instituției. Potențarea Justiției independente și activarea ei de către mult hulitul președinte Traian Băsescu a zgâlțâit puțin această stare de lucruri, impunându-le "aleșilor" și "baronilor" cu care partidele interacționau în timpul și după alegeri - să găsească noi formule de afirmare a suveranității și imunității lor. Schimbările din cei douăzeci și cinci de ani de postcomunism arătau că intangibilitatea trufașă dată de legislația impusă de gruparea lui Ion Iliescu la "începuturi" nu mai era chiar atât de funcțională.
Accederea lui Klaus Iohannis la președinția țării a dat multor alegători speranța că procesul de erodare a "fortăreței" parlamentare, început de Băsescu, va continua. Chiar alegerea ca președinte a lui Iohannis a fost și-un efect al respingerii periculosului monopol politic (asemănător celui din "începuturile" lui I. Iliescu) pe care alegerea ca președinte a lui Victor Ponta l-ar fi produs. Dar după șocul pierderii imunității unor "aleși", Parlamentul și-a revenit și și-a continuat bătălia împotriva Justiției, reafirmându-și (i)responsabilitatea constituțională și suveranitatea absolută în raport cu orice lege sau instituție a statului. Este drept, Camera Deputaților și Senatul au renunțat la trufia inițială, din "vremurile bune", când Adrian Năstase dirija totul, fără temeri constituționale, căutându-și sursa supremației în propriile regulamente, mai tari - la noi, ca la nimenea - decât Constituția însăși. "Senatorii se bucură de imunitatea parlamentară pe toată durata exercitării mandatului" - cum sună alin. 1 din art. 172 al Regulamentului instituției - un scut pentru excluderea oricărei imixtiuni a Justiției în "afacerile aleșilor". "Cazul Șova" a fost revelator în această privință. "Omul" premierului Ponta a fost scutit de prezentarea în fața Justiției, deși acuzele, în situația sa, au fost deosebit de grave (obstrucționarea actului justițiar prin distrugerea de probe). "Unda verde" ar fi însemnat, însă, o apropiere periculoasă a justiției de primul ministru, partener intim cu Șova în afaceri și în politică. Rolul jucat în "afacere" de Călin Popescu-Tăriceanu, președinte al Senatului, nu a uimit pe nimeni, autorul faimosului "bilețel roz" - prin care "punea pile" la președinție pentru stoparea unui act juridic - fiind un "tovarăș de drum" dispus să-și vândă oricui "serviciile". Parlamentarii au dat astfel un puternic semnal DNA, ANI, DIICOT și Justiției că, orice ar fi, nu sunt dispuși să renunțe la situarea lor deasupra și în afara societății, chiar dacă, prin Constituție, sunt considerați egali cu muritorii de rând.
Sfidarea parlamentară, greu îndiguită până și de Curtea Constituțională, ascunde - în fapt - o primejdie mult mai adâncă pentru fragila democrație românească. Impopularitatea instituției riscă nașterea unui curent antiparlamentar profund, alimentând nostalgiile unora după dictatură. Propunerile pentru noua Constituție ar trebui, în consecință, să stipuleze clar separația puterilor în stat și limitele acționale ale fiecărei puteri. O depășire a echilibrului lor poate genera situații imprevizibile, din care țara, în ansamblul ei, are de pierdut.