CAROLINE FERNOLEND - "Vrem să rămânem aici. Să fim puntea de legătură dintre România şi Germania"

Vicepreşedinte al Fundaţiei "Mihai Eminescu Trust", locuitoare a satului Viscri, din judeţul Braşov

Înaltă decoraţie germană, pentru o săsoaică aprigă din Ardeal

Eveniment important în primăvara politică ro­mânească: preşedintele Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, i-a decernat Ca­ro­linei Fernolend, vicepreşedinte al Fundaţiei "Mihai Eminescu Trust", Ordinul Crucea de merit în rang de Cavaler a Ordinului de Merit al Republicii Fede­rale Germania. În data de 19 martie, ordinul a fost în­mânat, în cadru festiv, de către ambasadorul Republicii Federale Germania, Werner Hans Lauk. În calitatea sa de vicepreşedinte al fundaţiei ce poartă numele celui mai mare poet al românilor, fundaţie aflată de 14 ani sub patronajul Prinţului Charles, Caroline Fernolend s-a implicat în realizarea multor proiecte dedicate co­munităţilor locale, păstrării şi valorificării patrimo­niu­lui cultural şi natural din satele transil­vă­nene. Pro­iec­tul ei de suflet, reprezentativ pentru efor­tul puţinilor saşi rămaşi în Ardeal, de a-şi păstra tra­di­ţiile şi auten­ticitatea, îl constituie revitalizarea loca­lităţii natale Viscri, judeţul Braşov. Fostă contabilă la C.A.P., fostă învăţătoare şi studentă la Facultatea de Relaţii Inter­naţionale din Braşov, Caroline Fernolend şi familia ei fac parte dintre saşii care au decis să nu plece în Ger­mania odată cu valul cel mare al emi­grării din anii 1990, 1991. Încurajată de mama ei, Sara Dootz, de so­ţul său, Walter, şi de fiica lor, Ursula, a hotărât să ră­mână şi să-şi găsească "un drum frumos în viaţă", prin­tre stafiile tranziţiei româneşti. Provocarea cea mai dificilă a fost să dovedească cum poate un sat ca Viscri să aibă un viitor, în condiţiile în care 95% din­tre vis­creni, care făceau parte din comunitatea să­sească, l-au părăsit. Decernarea înaltului ordin de către ţara-mamă a tuturor germanilor este cel mai sigur semn că doam­na Fernolend şi familia ei au reuşit. Astăzi, "Viscri" este deja un nume celebru în Europa.

"Sunt foarte onorată şi mândră de această recunoaştere"

- Înaltul ordin german nu se acordă prea des şi răs­plăteşte o activitate re­mar­cabilă, despre care "For­­mula AS" a scris în ur­mă cu zece ani. Cum a aflat Preşedinţia de la Ber­lin de activitatea dvs.?

- Am aflat că "m-au ur­mărit" doi ani... În tot acest timp, 30 de personalităţi au făcut rapoarte şi m-au pro­pus pentru decorare. Sunt personalităţi pe care nu le cunosc, nu pot să spun dacă sunt din România sau din altă ţară, nici nu ştiu ce acti­vitate desfăşoară. Bănuiesc că sunt un fel de consilieri (think-tank) ai Preşedinţiei germane sau, în orice caz, persoane de încredere. Am fost foarte surprinsă şi sunt foarte onorată şi mândră de această recunoaştere. O văd ca pe o răsplată a străda­niilor familiei mele, dar şi a strămoşilor noştri, a căror cultură şi ale căror tradiţii şi obiceiuri ne străduim să le păstrăm pentru cei ce vor veni după noi. Este, totoda­tă, o recunoaştere a spriji­nu­lui prietenilor şi parte­nerilor ultimilor 15 ani, de când activăm sub umbrela Fun­daţiei "Mihai Eminescu Trust".

- Sunteţi o luptătoare cu alură romantică, deşi o vreme aţi fost un om al cifrelor...

- Mi s-a mai spus că sunt romantică, mai ales de către rudele din Germania, care au insistat pe multe căi să lăsăm totul aici şi să plecăm. Dar cum să întoarcem spatele moştenirii de aproape nouă secole, de care suntem responsabili în faţa generaţiilor viitoare? Şi aşa nu mai suntem mulţi... La recensământul din primă­vara anului 2002, peste 60.000 de locuitori ai Ro­mâ­niei s-au declarat de naţionalitate germană. La recen­sământul din 2011, numai 36.000 de persoane s-au declarat germani. Am spus întotdeauna că et­ni­cilor germani care au rămas în România le revine func­ţia de punte de legătură în relaţiile dintre Germa­nia şi Ro­mânia. Vrem să rămânem aici, să întărim această pun­te, să nu rămână doar o vorbă protocolară. Guvernul federal sprijină această minoritate, în mod consecvent, în misiunea ei, în domeniile cultural şi economic.

"Doamnă, ăştia au devenit mai saşi ca dvs.!"

- Care sunt principalele realizări comunitare ale organizaţiei pe care o conduceţi de 15 ani?

- Dacă este să vorbim în cifre, în ultimii 15 ani am pus în operă peste 1200 de proiecte mari şi mici, în 11 domenii de activitate, în slujba comunităţilor. Spre exem­plu, am realizat o staţie de epurare ecologică la Vis­cri; o livadă de meri la Mălâncrav, unde se pro­duce, din 2003, suc de mere ecologic; cuptoare de că­rămidă şi ţiglă la Viscri şi Mălâncrav; restaurarea co­nacului de la Mălâncrav, pentru care am primit Pre­miul Europa Nostra. În plus, jumătate dintre proiecte s-au adresat sătenilor care au dorit să-şi consolideze casele, şurile, faţadele, acoperişurile etc. Un alt proiect important este cel în parteneriat cu organizaţia Accor, Franţa, cu care am plantat aproape 1,5 milioane de puieţi de ste­jar, pin şi tei. Am început, în toamna anului 2014, tot cu Accor, un alt proiect drag mie, care vine din trecut: refacerea livezilor şcolare. Fiecare şcoală de la ţară avea cândva mica ei livadă; pe acestea dorim să le re­în­fiinţăm, să nu se mai dea elevilor mere sau cireşe din import. Fiecare copil să planteze pomul lui, să înveţe să-l altoiască, să-l ocrotească peste iarnă. Un alt proiect vizează meseriile tradiţionale: zidărie, tâmplărie, fie­rărie, dulgherie etc. Organizăm cursuri cu firme auto­rizate/acreditate pentru sătenii care doresc să înveţe me­serii tradiţionale; îi calificăm pe cei interesaţi şi îi ajutăm să-şi deschidă o mică afacere. Nu-i putem an­gaja noi. În ultimii 15 ani, am calificat deja pes­te 400 de săteni în aceste meserii; ei sunt cei cu care Fundaţia "Mi­­hai Emi­nescu Trust" încheie con­tracte de pres­tări ser­vicii, pen­tru lu­crările pre­vă­zute în proiectele propuse de co­mu­nitate şi pentru ca­re s-a câş­tigat o finanţare.

- În condiţiile în care satul dvs. mai are 13 saşi, 100 de români şi peste 300 de ţigani, cum mai funcţio­nea­ză comunitatea? S-a ade­verit avertismentul ru­de­­lor din Germania, cum că va fi totul distrus?

- Dimpotrivă. As­tăzi, Vis­cri este un e­xem­plu european de in­tegrare şi spirit comu­nitar. Specializarea Fun­daţiei "Mihai Eminescu Trust" este tocmai lucrul cu comunitatea. Suntem buni la capitolul ăsta, fie-mi iertată lipsa de mo­des­tie. Ştim să facem oamenii să conştientizeze valorile care-i înconjoară şi potenţialul lo­cal. La noi nu mai contează ce eşti. Suntem o comunitate, mergem împreună la bal, s-a creat un nou spirit. Anul trecut, am făcut o asociaţie agricolă cu 60 de familii fondatoare, n-a contat dacă sunt saşi, români sau ţigani. Fundaţia "Mihai Emines­cu Trust" a motivat Fundaţia umanitară Heifer să vină la Viscri şi, prin proiectul lor, "dar din dar", 31 de fa­milii din Viscri au primit câte o văcuţă de rasă, adusă din Irlanda. Fiecare familie, la rândul ei, va da mai departe darul, când pri­mul viţel va împlini vârsta de 18 luni. Nimeni nu le mai spune romi sau ţigani consă­tenilor noştri. Sunt mem­bri ai Asociaţiei Agro Eco Viscri (Weisskirch) şi atât. Am stabilit reguli şi ne ţi­nem de ele. Spre exem­plu, cine nu-şi face zilele la cu­răţat păşunea primeşte o amendă usturătoare. În cadrul asociaţiei, au fost doar patru persoane care nu şi-au făcut şase zile, din mai mult de o mie de zile care s-au lucrat pe păşune. "Să-i iertăm", am propus. "Nu, doam­nă, nu-i iertăm", au răspuns membrii consiliului director, iar adunarea generală a membrilor asociaţiei a hotărât ca această decizie să fie dusă la îndeplinire. De notat că hotărârile sunt luate de către 50 + 1 din to­talul membrilor fon­da­tori. "Să plătească", s-a spus, "alt­fel, în primăvară, vor lipsi mai mulţi de la mun­că". "Doamnă", a zis un ve­cin, cu admiraţie; "ăştia au devenit mai saşi ca dvs.!" Nu cred asta. Ceea ce au cons­­truit consătenii noş­tri este un spirit nou, nu nea­părat săsesc. Am cons­truit împreună o comunitate cum n-a mai avut Viscri, o comunitate pe care-o iubesc; sunt foarte mândră de ea, am crescut împreună cu ea şi ea împreună cu mine. Sigur, avem multe greutăţi cu păşunatul, cu drumul atât de prost, cu lipsa unei parcări la intrarea în sat...

"În urma lobby-ului Prinţului Charles, cel mai mult ne-a bucurat că au început să ne viziteze turişti români"

- Prinţul de Wales a făcut lobby pentru satul dvs., ca şi pentru întreaga Transilvanie. Care este rezul­tatul concret, la Viscri, al acestei campanii de ad­miraţie în media internaţională?

- Au venit, desigur, turişti din nenumărate ţări. Dar cel mai mult ne-a bucurat că au început să ne viziteze turişti români. Am ajuns deja la 100 de paturi în sat, sunt 15 familii care au case de oaspeţi. Deja e prea mult, aşa că am început să promovăm şi satele din jur, ca să nu aglomerăm Viscri prea mult. Nu vrem să ne pierdem autenticitatea. Or, invazia turistică dăunează, vin prea multe maşini, se ridică prea mult praf, cirezile de vite sunt deranjate. Încercăm să găsim o soluţie. Am vrut să înfiinţăm o parcare în afara satului, dar n-am reuşit încă. Primăria a spus că nu poate pune barieră, că nu poate interzice accesul liber al maşinilor. O să vedem, avem nişte idei, e păcat să stricăm tot ce-am construit în aceşti ani, să distrugem ceva din cauza succesului turistic.

- Am auzit că v-aţi mutat biroul din Viscri, lă­sân­du-l pe Walter, soţul dvs., să se ocupe de turişti. Nu mai e nevoie de prezenţa dvs. acolo?

- Viscri nu mai are nevoie de ajutor. Walter cola­bo­rea­ză cu Eli, vecina care are şi ea PFA, ca şi Walter. Ea găteşte minunat, el ghidează şi serveşte turiştii, vor­beşte principalele limbi europene. Mi-am mutat biroul la Sighişoara şi aproape în fiecare zi sunt plecată în alt sat. Fundaţia "Mihai Eminescu Trust" are ca scop sal­va­rea şi valorizarea patrimoniului cultural şi natural din cinci judeţe: Braşov, Mureş, Sibiu, Covasna şi Har­ghita. Pornim de la ideile sau nevoile localnicilor, noi doar scriem proiectele şi urmărim înfăptuirea lor. Res­ponsabilitatea e a lor, nu a noastră. Dar e foarte greu să găsim responsabili la nivel local... Ne cheamă primarul la o întâlnire cu sătenii. "Veniţi, doamnă, şi la noi în sat, avem mare nevoie de sprijinul dumnea­voastră...". Mă duc şi aranjăm o întâlnire cu oamenii. Totul e bine, până când întreb: cine se oferă să facă o listă cu meseriaşii din sat, dar şi cu cei care ar dori să înveţe aceste meserii tradiţionale? Dacă nimeni nu se oferă voluntar, fiindcă nu-i plătesc să facă acest lucru, atunci plec; nu avem ce căuta în satul ăla, poate să fie cel mai frumos sat din România, dar dacă oamenii nu sunt responsabili, nu putem lucra.