Primăvară în culori

- Despre frumusețea naturii și artei, cu pictorii OLGA și VIOREL MĂRGINEAN -

Primăvara a început iar să vibreze tri­umfătoare, cu aburul ei îmbătător. Vi­brează în aer, pe străzi, vibrează peste tot pământul, făcându-ne cu mâna de după florile co­pacilor care au explodat într-o simfonie de culori. Și de câte ori primăvara îmi bate și mie în geam, încep, pentru a-mi spori reveriile, să răsfoiesc al­bu­mele maeștrilor care au pictat-o mai cu osebire. În aceste plimbări printre linii și culori, mă opresc mereu la maestrul Viorel Mărginean și la soția sa, Olga Morărescu-Mărginean. Amândoi sunt din generația seniorilor picturii române, amândoi hărăziți cu un talent deosebit. Deși sunt soț și soție și amândoi pictează natura, viziunile lor sunt com­plet diferite. Puternice, cu multă personalitate. De aceea, stimați cititori, m-am gândit să întâm­pi­năm primăvara cu Olga și Viorel Mărginean. Do­uă des­tine exemplare, doi artiști cu o operă îm­pli­nită, dar care încă trudesc ca să omagieze în picturile lor fru­mu­sețea naturii.

OLGA MORĂRESCU-MĂRGINEAN
"În picturile mele am scris cu petale, cu flori și cu ramuri"

Pe Olga Mărginean am găsit-o tronând între florile și păsările din tablourile sale, din micul ei atelier adă­postit în foișorul unei case din cartierul bucureștean Domenii. În timpul convorbirii noastre, picturile pă­reau să existe aievea, insinuându-se, magnetic, în dia­log.

- Pictura dvs. e dominată majoritar de natură. Dar nu o natură văzută de departe, ca peisaj, ci de foarte aproape, în detalii delicate și intime, mărite parcă, cu lupa. Glumind ușor, dacă v-ați scoate ca­pul printre petalele florilor dvs., ar fi de-a dreptul fi­resc. Cum ați început, doamnă Olga, prietenia aceas­ta măreață cu plantele?

- Prietenia mea cu plantele și cu natura a început într-un sat. Un sat de lângă Blaj, în Ardeal, unde fu­se­seră deportați părinții mei. Acolo am trăit foarte foar­te aproape de natură. Aveam o căsuță pe malul Târ­navei Mari, ultima așezare din sat. Eu aveam opt ani pe atunci. Și aveam prieteni, copii cu care mă jucam toată ziua pe malul Târnavei, pe lângă sălcii. Vedeam chiar și peștii în apă. Când mă duceam la școală, treceam peste un pod în fiecare zi. Și de pe pod, ne uitam în apă și vedeam frunze în culori mag­ni­fice, vedeam flori luate de apă și sclipirile apei. Pe vre­mea aceea, apele erau foarte curate. Țin minte că ne jucam în băltoace și apa sărea pe noi și era foarte caldă, pentru că "ploua cu soare". O copilărie fericită, între gâze, plante și păsări. Asta, deși părinții mei toc­mai fuseseră deportați lângă Blaj, din Craiova, pentru "vina" de a fi avut pământ. Chiaburi. Noi însă am avut o copilărie luminoasă. În Blajul acelor ani '50, exista și o elită intelectuală, rămasă de dinainte de război. Și care m-a format frumos.

- Care au fost primele plante cu care v-ați împri­e­tenit?

- Am descoperit acolo tot soiul de plante, o diversitate formidabilă. Mă fascinau sălciile plân­gătoare. Aveau niște bobițe roșii, care ne încântau. Cu­legeam, și primăvara, și toamna, aceste rămu­rele, din care ne făceam tot felul de "ikebane", bu­chețele pe care le duceam părinților și învă­ță­torilor. Și mai erau floricelele de prin poieni și de pe malul apei. Aveau și un parfum aparte, proas­păt, și culori de la cele mai deschise până la cele mai tari. De aceea în pictura mea am o paletă largă de culori pentru flori. Dar tot atunci, în copilărie, am descoperit că și ramurile au culori aproape infinite. Iar toamna, într-o singură frunză, poți găsi mai multe culori decât într-un copac întreg. Toate aceste ră­mu­rele mi-au folosit mai târziu, când am început să pic­tez, pentru a le desena și ritma, într-un fel anume. Căci în fiecare plantă, cât de mică, există un ritm interior. În acest ritm, prezent oriunde în na­tură, stă esența.

- Pentru un pictor, flo­rile reprezintă o ademenire uriașă. Ca și pentru poeți. E greu să te opui. Pro­blema es­te cum poți pic­ta "floarea ta", care să nu se­mene cu a altuia...

- Eu am ajuns la flori urmărind mai întâi miș­că­rile liniilor în muguri, ramuri și petale. Am stu­diat fiecare frunză cu răb­dare. Și am desco­pe­rit că pe o ramură, frun­zele sunt gata așezate, cum spunem noi pictorii, într-o compoziție perfec­tă. Și am urmat com­po­zițiile natu­rii. Dar am pictat și fru­musețea unei se­mințe, le-am dedicat și lor o serie de pic­turi. Am con­siderat sămânța ca o ple­care. Semințele, în afara fru­museții lor, au în ele vii­torii copaci uriași. Încă o mi­nune a naturii.

Cocoșul împărătesc

- Cum decurge actul picturii la dvs.?

- Mai întâi mă gândesc. Și nu puțin. Mă gândesc la păsări sau la flori, cum aș putea să le pictez mai bine, să le prind culorile nesfârșite. Mă gândesc săptă­mâni și luni și uneori și ani de zile, la câte un tablou. Călăuza mea este o poveste exemplară din China an­tică. Se spune că în vremea de-atunci, cel mai mare pictor al Chinei a fost chemat la împărat. Care i-a po­runcit să-i deseneze cocoșul său favorit. "Nu pot, îm­părate!", a răspuns maestrul. "Dacă nu vei desena co­­­­coșul așa cum trebuie, moar­­tea te așteaptă!", i-a spus îm­păratul. "Închideți-l în curtea găinilor, până va învăța să-l pic­teze". După o lună, împă­ratul l-a che­mat. "Ești gata?". "N-am învățat destul". Și pic­torul a fost trimis îna­poi în poiata găinilor, la în­vățat. După altă lună, a fost che­mat iar. "Pictezi cocoșul?". "So­cot că tot n-am învățat destul, Mă­ria ta.. Trebuie să îl mai stu­diez." Așa l-a dus cu vorba pic­torul pe îm­părat, lună după lună. Și când s-a împlinit anul, i-a zis îm­păratul: "M-am săturat să aș­tept! Ai stat destul închis cu coco­șul, ca să-l studiezi și să înveți să-l pictezi. Porun­cesc să ți se taie capul!". Atunci pic­to­rul a cerut să i se aducă hârtie, pensule și tuș negru. Și chiar acolo, în fața împăratului și a curții imperiale înmărmurite, din doar câteva linii magice, a pic­tat strălucit cocoșul acela. Iar îm­pă­ratul, după ce l-a răs­plătit cu res­pect și cu multă bogăție, la sfâr­șit l-a mai întrebat ușor ne­dumerit: "Cum ai făcut tu, că ai pictat așa bine un cocoș de culoarea curcubeului, folosind doar tuș negru?". "În negru, împărate, sunt ascunse toate cu­lorile. Dar îți trebuiesc ani buni ca să știi să le scoți la lumină".

Imnul bucuriei

- Uneori, florile și păsările dvs. seamănă cu o scriere misterioasă. Un soi de alfabet secret. Care e sensul lui?

- Câteodată, în compozițiile mele pictez un element care se repetă. Și astfel, obțin un fel de mesaj scris. Am făcut asta în niște picturi cu ciocănitori. Acolo, am încercat să urmăresc în desen și culoare tocmai ritmul acela ciudat și repetitiv în care bate ciocănitoarea în copaci. Eu simt că ritmul ciocănitorii nu e un ritm venit din lumea asta. Este un ritm pe care i l-a dat păsării Cel de Sus. Iar pe mine mă interesează aceste mesaje venite de Sus și care se regăsesc în oameni, în păsări, în toată firea naturii. Eu le văd. Cred în aceste me­saje și le văd. Tocmai de aceea le pot desena. Așa că îmi doresc ca li­nii­le desenate de mine să iasă din foaie și să se ducă direct în spațiu, să pluteas­că deasupra pământului, cumva. Pen­tru că noi suntem pe acest pământ îm­preună cu toate plantele, păsările și gâ­zele; aceeași plămadă. Eu când pic­tez, vreau să transmit mesaje. Am fă­cut odată o pasăre. Foarte mică, și ținea în cioc o pană mare, cu mult mai mare decât ea. Ei bine, pasărea aceea este tocmai omul, iar pana cea mare este idealul lui. Idealul pe care noi îl ur­mărim și vrem să-l atingem. Mesa­jul pe care am voit să-l transmit cu pic­tura aceea este unul al înălțării și fericirii. Poți în viață să-ți atingi idea­lurile, chiar dacă nu le împlinești întru totul. Prin toate picturile mele eu în­cerc să transmit oamenilor forța bucu­riei. Mai ales azi, când lumea e prea necăjită și agitată.

- Oamenii înțeleg mesajele dvs.? Înțeleg bucuria aceasta pe care vreți să le-o dăruiți prin culori?

- Să știți că nu mă sperie subiectele insolite din lucrările mele, pe care le găsesc pictând acele mesaje tainice. Odată am pictat doi papagali. I-am făcut foarte mari și tandri. Și lumea care i-a văzut într-o expoziție i-a admirat. Au înțeles că asta vreau să transmit: armonia.

"Vin florile peste noi și trebuie să le dăruim și noi ceva!"

- Sunteți o romantică fără leac, d-nă Olga. Așa-i?

- Da, sunt și cred în visele romantice. Cred că mi-au rămas din copilărie. Eu am avut niște părinți extraor­dinar de iubitori de carte și romantism. Tatăl și ma­ma mea erau foarte frumoși. Tata era brunet, ma­ma, blondă; erau atâta de frumoși, că dacă mergeau împreună pe stradă, oamenii întorceau totdeauna ca­pul după ei. Frumusețea lor și a relației dintre ei mi-au imprimat definitiv copilăria.

- Există în viața dvs. vreo întâmplare aparte care v-a îndemnat să înțelegeți natura ca pe un mister?

- Un moment care într-adevăr m-a marcat am trăit când eram foarte tânără, aveam 18 ani. Atunci am primit de la soțul meu, Viorel Mărginean, drept cadou de 1 Martie, în locul unui mărțișor obișnuit, un mugu­re de plantă. Era o singură tulpiniță cu un mugure, în­ve­lită într-o mătase roșu cu alb. Atunci am descoperit frumusețea mugurilor de iarnă. Magia lor. Plantele au muguri și iarna, uneori muguri mari, colorați. Nu știu­sem. De atunci am început să observ plantele în deta­liu, culorile mugurilor, ale scoarței copacilor, ale flo­rilor. Și să le pictez.

- Ce flori preferați?

- Prefer florile ale căror petale sunt foarte clar dezvoltate. De exemplu, nu-mi plac așa de mult cri­zantemele, îmi plac în schimb petuniile și trandafirii. Petalele mici nu sunt atât de expresive, după părerea mea, ca petalele acelea mari. De aceea îmi place, de pildă, panseluța. Se desenează foarte bine în spațiu. Iar petalele ei, în formă de inimă, eu pot să le mișc pe foaie, să le redesenez ca și când ar fi aruncate acolo. Un fel de scris. Am scris cu petale, cu flori și cu ra­muri. Am numit aceste desene, "Poeme". Și chiar sunt niște poeme. Dar am făcut și desene cu fructe, fructe adesea obișnuite. Cum ar fi perele. Sunt toamna niște pere colorate cu brunuri și cu verde și care au numai așa, câte o flacără de roșu, aruncată pe ele. Un mister al unui regal de culori, pe care am încercat să-l prind, pic­tându-l. În lumea asta, a naturii, totul este mis­terios, iar una dintre cele mai frumoase povești despre frumusețea și magia picturii este tot din China antică. Este vorba despre un pictor care picta atât de frumos peisajele, încât toată lumea venea de departe, din toată țara, ca să i le admire. Dar pictorul spunea întruna: "Mai am încă mult de studiat. Pot să le fac și mai frumoase". Într-o bună zi, tot așa, a venit cineva la pictor în atelier, să-i vadă tablourile. Dar artistul dispă­ruse și atelierul era gol. Iar în mijloc, trona un singur ta­blou uriaș: un peisaj gigantic și mirific, de o fru­musețe fără seamăn, greu de prins în cuvinte. În atelier mai erau câțiva ucenici ai maestrului, care priveau, și ei, uluiți la tablou. "Unde e pictorul?", i-a întrebat vi­zitatorul. "Nu știm! Poate că a dispărut în acest peisaj". Pictorul se topise cu totul în opera sa. Ce poa­te fi mai frumos?!...

- Observația aceasta așa de tandră a naturii are, oare, răspuns? Comunicați cu florile și cu frunzele, cu ramurile copacilor?

- Eu consider că natura este stăpânul, iar eu sunt umilul ei servitor. Ea îmi spune niște povești, iar eu trebuie să le traduc pe hârtie, cu tușuri și acuarele; îmi plac acuarelele și tușurile, pentru că sunt transparente. Nu trebuie să copiem natura, ci să lucrăm în "sensul ei", cum spunea Luchian. Natura ne învață, ne arată liniile și culorile pe care să le folosim. E așa de bogată și diversă, încât ochii noștri aproape că nu-i pot per­cepe complexitatea. În ce privește comunicarea despre care mă întrebați, sentimentul acesta, al transmisiei și retransmisiei către noi, există. Ba, și mai mult, eu cred că, uneori, plantele, păsările și gâzele vin special către noi. Am trăit asta! Mă trezesc, uneori, diminețile, și mă gândesc că aș vrea să pictez o pasăre. Și tocmai atunci se apropie de mine o pasăre. N-am mai văzut-o până atunci. Se oprește pe pervazul atelierului meu și nu pleacă. Stă acolo, de parcă ar fi venit special s-o pictez. De unde știe c-o așteptam? Minunile aces­tea, toate, sunt de dincolo, de la Cel de Sus. Și vreau să vă spun, cu prilejul aces­ta, că și în revista "Formula AS" se simte din plin această apropiere față de cele de Sus. De cele transmise din afara noastră și fără voia noastră. Asta face ca să fie revista dvs. atât de iubită.

- Prietenia cu natura, cu intimitatea ei, v-a schimbat sufletul în vreun fel?

- M-a ajutat mult! Pentru că natura este un dar de la Dumnezeu pe care tre­buie să-l iubim și să-l ajutăm. Să ajutăm pomii, animalele și păsările. Pentru că lor le datorăm viața noastră.

- Povestiți-ne ultima dvs. întâlnire cu florile, din acest martie năzuros...

- Zilele trecute mi-a adus cineva din pădure floarea paștelui. Este galbenă și foarte frumos colorată. Am stat zile în­tregi s-o admir. E pentru mine un ves­ti­tor. Îmi transmite vestea cea bună, că flo­rile vin peste noi, că ni se oferă. Și că noi trebuie să le pic­tăm sau să scriem despre ele. Ele ne dau fru­musețea lor, dar noi ce le oferim? Trebuie să le oferim și noi o cântare, un poem în linii și culori.

VIOREL MĂRGINEAN
"Sunt îndrăgostit de România. De aceea îi pictez peisajele"

Pe maestrul Viorel Mărginean l-am întâlnit în expoziția pe care și-a deschis-o zilele acestea la Palatul Știrbey, de pe Calea Victoriei din Bucu­rești. Tablourile sale, strălucind din pereți, salutau, și ele, anotimpul speranței.

- Primăvara a coborât iar, și în pic­turile dvs., d-le Viorel Mărginean.

- Așa-i! În această expoziție am multe lucrări închinate primăverii. Dar alături de ele am și picturi despre toamnă și iarnă. Un concert în cu­lori al anotim­purilor.
- Cum curgeau anotimpurile la Cenade, satul copilăriei dvs.?

- Eu cred că tot ceea ce vezi în co­pilărie te formează pentru toată viața. La Cenade, casa în care m-am născut era casa ocolului silvic. Tatăl meu fusese primul primar din Cenade, din Ro­mânia Mare, după 1918, și după ce a încheiat două legislaturi, s-a ocupat cu pădurăritul, pentru că aveam tradiții în familie. Era brigadier silvic și îngrijea pă­durile de pe Târnave. Casa asta în care m-am născut era așezată între doi versanți mari. În spatele ei era un ver­sant în trepte, care cobora până aproape de Târ­nave. Și pe urmă începea pădurea, care venea până aproape de casă. În față, era alt versant, și cele două culmi erau despărțite de o vale. Dar când ploua mai tare, apa din vale se făcea de 20 de metri și venea pâ­nă la fântâna casei. În copilăria mea, am văzut de mai multe ori învolburarea asta impresionantă a apelor. Și tot tim­pul am văzut, de la o oarecare înăl­țime, și pei­sajul din jur. Pe marginea Târ­navei Mari se află un drum național și o cale ferată. De pe dealurile me­le, când trecea trenul, părea mic de tot, ca o ju­cărie. Ca să nu vă mai spun că în tim­pul războiului, am văzut tre­nuri în­tregi încărcate cu tancuri și armament. Și toate se vedeau micșorate de acolo de sus, cum se miș­cau încet, pe șine. Doar păcănitul liniștit al ro­ților li se auzea, ca un refren. Departe de lumea dez­lăn­țuită, mă simțeam cumva pe aco­pe­rișul lumii.

- Bănuiesc că majoritatea jocu­rilor dvs. se pe­tre­ceau în pădure, o mare ispită pen­tru copii.

- Da, în anii copilăriei, cutreieram toată ziua pădurile. Găseam prin ele cuiburi de păsări, am văzut de aproape tot felul de păsări și vie­tăți. Era o a­ven­tură fără margini, pe care o trăiam cât era ziua de lun­gă. Primăvara, la Cenade, trăiam ceva cu totul aparte. Auzeam cio­cănitorile cum își făceau cuibu­rile. Și erau așa de mul­te! Îmi aduc aminte că odată eram cu un frate de-al meu mai mare, sub pădure, și aram. Deodată au început să bată cio­că­nitorile. Păreau niște zgomote ca de mitralieră, dar era și mai mult de atât, nu înțelegeam bine ce aud. Su­na ba într-o parte, ba-n alta, de parcă vântul ar fi făcut copacii să scârțâie. Erau ciocănitorile lucrând la cuiburile lor. Simfonia ciocănitorilor, primăvara. Neasemuită!

- Cum vă pictați peisajele, maestre Mărginean? Mergeți să le căutați în natură sau le pictați din memorie?

- Eu am studiat pictura, în tinerețe, 10 ani. Am făcut liceul de artă în Cluj, pe urmă am făcut șase ani la Institutul Grigorescu din București. Studiu temei­nic, foarte serios. În timpul ăsta, am desenat enorm după natură. În facultate, ne duceam cu Vladimir Șetran și cu alți colegi în jurul Bucureștiului și fă­ceam peisaje. De toamnă, în special. Iar dacă era iarnă cu mai puțină zăpadă și nu era foarte frig, mai pictam și iarna. Iar faptul că-s născut în natură m-a ajutat să-mi sporesc îndemânarea, încât la un moment dat, am ajuns să compun singur, în atelier, peisaje de primăvară sau din orice anotimp. Se impri­maseră în memoria mea. Dar cele mai multe din­tre pei­sajele mele sunt de iarnă, nu pictez însă ierni glaciare, pe care când le vezi să ți se facă frig. Nu, iernile mele sunt blânde ca niște primăveri tim­purii. Parcă ai vrea să fii și tu acolo, în tablourile mele. Eu am în­țeles spi­ritul peisajului româ­nesc. Toc­mai de aceea pot crea peisaje în așa fel încât să ți se pară că le-ai mai văzut un­deva. Deși pic­tez în atelier, ți se pare că ai mai văzut undeva locul pictat de mine.

- Pictura dvs. e co­ple­șită de pei­saje. Un fabulos tezaur vizual, pe care îl recunoști, de în­dată, a fi românesc. De ce le pictați cu atâta pa­ti­mă și magie?

- Vedeți dvs, eu am fost cu expo­zițiile mele în multe țări ale lumii. Am fost și în Statele Uni­te, unde am avut o ex­poziție de succes. Am vân­dut lucrări și aș fi putut să rămân acolo. Cu acel prilej, la Chicago, l-am vizitat pe Mir­cea Eliade, iar el mi-a cum­părat două pas­teluri. Voia să aibă ima­gini de acasă, mi-a spus. A fost o întâlnire ex­trem de emo­ționantă. Gândul că pei­sa­je­le mele erau pe pereții ca­sei lui Mircea Eliade m-a în­curajat teribil! Și cum înce­pu­sem să vă spun, atunci, în anii '70, am călătorit cu ta­blo­urile și expo­zi­țiile mele prin Occident. Am fost și în Anglia și la Paris, în Germa­nia, Japonia, Austria. Am cir­culat mult și aș fi putut să ră­mân și să rezist acolo, cu arta mea. Dar n-aș fi renunțat pen­tru nimic în lume la România. Sunt îndrăgostit nebunește de ea. De aceea îi și pictez pei­sajele, decla­rații de recu­noș­tință și dragoste.