Amintiri despre MARIA TĂNASE

MARIN VOICAN-GHIOROIU - "A fost o întruchipare a bucuriei"

- Dramaturg, cântăreț și compozitor, autorul mărturiilor cuprinse în paginile de față a cunoscut-o aievea pe Maria Tănase, în anii copilăriei lui. Pline de farmec și prospețime, amintirile sale, legate de casa natală a cântăreței, aflată în mahalaua, de mult apusă, a Căii Văcărești, scot din umbră amănunte gingașe, menite să întregească portretul celei dintâi dintre marile doamne ale cântecului românesc -

Grădina cu crizanteme

- Erați adolescent când ați cunoscut-o pe Maria Tănase. Întâlnirea cu ea a fost atât de puternică, în­cât v-a marcat întreaga viață. Ați compus și cântat me­lodii inspirate de ea, ați evocat-o în piese de tea­tru, ați organizat spectacole în amintirea ei. Ce ma­gie s-a petrecut când ați văzut-o pentru prima oară?

- Totul a început într-o dimineață de august a anului 1956, care nu anunța nimic din ceea ce a urmat. Era o dimineață de miercuri, ca oricare alta din verile copilăriei. Mă sculasem dis-de-dimineață ca să pot merge cu verii mei, Romică, Nelu și Gigi, la ștrandul din fața Teatrului de Operetă, care se afla peste Dâm­bovița, în dreptul podului Mihai Vodă. Tanti Mărioara, sora tatălui meu, care mă găzduia, tocmai îmi pusese în față ceaiul de măceșe, în care picurase puțin rom, și două felii de pâine unse cu margarină și marmeladă. Atunci a sunat telefonul și eu am sărit să răspund: tata, care era ospătar la restaurantul "Calu Bălan", mă che­ma de urgență la el. "Marine, grăbește-te să ajungi cât mai repede la mine. Nu întârzii de ora zece, ai înțeles?" Cum să nu în­țeleg, când vorba tatii era sfân­tă! Am alergat, de-mi sfârâiau tălpile, și în două­zeci de minute am ajuns. Ime­diat s-a apropiat de mine o fetișcană care m-a dus în sa­lonul cel mare al resta­u­rantului unde tata, ca șef de sală, su­praveghea tot ce se în­tâm­plă. În câ­teva vorbe mi-a spus că urma să-l în­soțesc pe cumă­trul Țâmboi, care era meșter la uzina Mateiaș Ra­koși, sau Lemetru, cum îi ziceau bucureștenii, și care împreună cu nea Ionel Ora­ces­cu, alt cunoscut de-al tatei, trebuiau să mă învețe me­serie. Prima lecție urma să aibă loc în di­mineața aceea: repararea pom­pelor care scoteau apa pentru irigații, la serele de flori ale lui Ion Coandă Tănase, tatăl artistei Ma­ria Tănase.

- Unde erau serele acestea?

- Din Calea Văcărești se făcea a cincea sau a șasea stradă pe dreapta, Livedea cu Duzi, la numărul 23. În dimineața aceea am mers până acolo cu tramvaiul. Am așteptat în fața por­ții, până când un câine mare cio­bă­nesc a fost dus în fun­dul curții, ca să putem intra. Ne-a întâmpinat fra­tele Mariei Tănase, Franz, care ne-a și dus la un șo­pron, în locul unde erau așezate pom­pele și motoarele ce așteptau să fie reparate. Până acolo, am trecut printre serele pline de flori și răsa­duri, printre ghivece cu trandafiri, ochiul-boului, stân­jenei, pomișori orna­mentali, cri­zanteme, margarete, sute de flori, era o minunăție de culori în oricare parte te uitai. Cele mai frumoase erau niște crizanteme albe, mari cât floarea-soarelui, care creșteau în sere olan­de­ze. Am aflat că florile acelea erau cele mai frumoase din țară și că Ion Coandă Tănase le trimitea până la Vie­na și Paris, pen­tru vân­zare, dar și în cele mai scum­pe restaurante din Bucu­rești. În copilărie mai vă­zusem eu flori minunate, la bunica Anica din Știrbești, mama tatălui meu. Ea era renumită pentru faptul că atunci când făcea pâine în cuptor, oferea oricui trecea pe uliță câte o bucată de pâine caldă, înmuiată în miere, și câte o floare din gră­dina ei, ca s-o pomenească. Așa i se dusese ves­tea... Dar recunosc că nu mai vă­zu­sem până atunci grădină așa de frumoasă și de măreață ca a lui neica Ion Coandă Tănase.

- Cum arăta casa părintească în care a copilărit Maria Tănase?

- Era o casă cu verandă, care avea geamlâc de jur împrejur. Tavanele aveau grinzi cu tăblii de brad vop­sit în maroniu spre gălbui, ca frunzele de nuc atinse de brumă. Pe tăblii erau încrustate niște flori în formă de inimioară, frunze de viță și ciorchini de stru­guri, agățați pe jordele răsucite, o adevărată dantelărie care m-a făcut să mă minunez de iscusința meșterului care le-a făcut. Era o casă simplă, dar confortabilă, cu obiec­­te de bun gust. Nu era o casă impresionantă, cine știe cât de mare, ceea ce te uimea la gospodăria lui Ion Coan­dă Tănase era grădina imensă, straturile nesfâr­șite de răsaduri, serele, florile de toate formele și culo­rile, dar și oltenașii care lucrau în grădină și care cântau de mama focului ca să le treacă ziua mai fru­mos. Maria a recunoscut, odată, că de la ei a învățat mul­te cântece, jocuri, snoa­ve și povești.
În curtea casei, la in­tra­re, pe partea stângă, erau doi cireși uriași. "Gata! S-au îmbrăcat miresele me­le de nuntă!", zicea Maria des­pre ei, primă­va­ra, când erau plini de flori și de albi­nele care ieșeau din stu­pina tatălui ei.

"Purta o rochie de mătase vernil..."

- Să ne întoarcem la pri­ma întâlnire cu Maria Tăna­se...

- Da, să mă întorc la ziua în care soarta mea s-a schim­bat, în ciuda dorinței părin­telui meu. Nu s-a prins me­seria de mine atunci, deși meșterul se străduia să mă ademenească, și îmi tot cerea instrumente și scule de care avea nevoie la reparat. Mi le arăta și apoi îmi vorbea des­pre ele, îmi spunea cum se folosesc, la ce sunt bune, cum se cheamă. Nu s-a prins meseria, pentru că la un moment dat, când eram deja destul de obosit și plic­tisit, a venit nenea Franz și m-a trimis în casă, unde trebuia să ajut la ceva... Am pornit spre casă, dar n-am apucat să bat la ușa din lemn înflorat, căci pe alee, în fața mea, s-a ivit, din­tr-odată, Maria Tănase. Nu-mi venea să cred că am așa un noroc, să o văd de-a­proa­pe, pe cea mai cu­nos­cută ar­tis­tă a timpului, ale cărei fo­tografii le urmă­ream de mul­tă vreme, cu ne­saț, în re­vis­tele ve­rișoa­re­lor mele mai mari.

- Vă amintiți cum arăta, cum era îmbrăcată? A­mă­­nun­tele a­ces­tea sunt fără preț a­cum, când Ma­ria Tănase s-a transformat în­tr-un mit...

- Cum să nu?! Purta o rochie de mătase vernil, iar pe cap avea o pălărie albă, cu niște flori liliachii su­perbe. Doamne, câtă grație avea, ce distinsă era! Când m-a între­bat ci­ne sunt, nici n-am avut curaj să mă uit în ochii ei, iar când m-am prezentat ca la școală, cu nume și pre­nume, "Voican Marin", a râs, m-a făcut "pui de ol­tean" și m-a întrebat dacă îmi place cântecul "Marine, la nunta ta". Cum să nu-mi placă, dacă așa mă chea­mă?! "Îi fi și logodit", a glumit ea mai de­parte cu mine, căci eram deja de cinci­sprezece ani... "Ce fată ți-au promis că-ți dau părinții?". Am roșit, transpirația mi-a cuprins fața și dacă se putea lua foc din emoție, cu siguranță aș fi ars ca un chi­brit. Mă gândeam... de unde o fi știind oare că tata (care făcea glume, ame­nin­țân­du-mă că mă în­soară cu una bogată și urâtă, dacă nu pun mâna pe carte) mă logodea, când cu fata vreunui cârciumar, când cu a cumătrului Sanchi, an­grosist și mare jucător de table. Văzând că mă fâs­tâcesc și nu știu ce să-i răspund, doamna Maria m-a prins pe după umeri și am mers alături cu dânsa pe alee, până am ajuns în pridvorul casei. Acolo m-a în­trebat dacă am jucat vreodată într-o piesă de teatru și eu "m-am împăunat" și i-am po­vestit cât de grozav fusesem la școală, în rolul lui Șvek, zevzecul și aiuritul. I-am mai spus că-mi place să ascult teatru la radio și că-mi place să citesc. "Ca să vezi unde era artistul de care am ne­voie și nici nu știam!", a zis Ma­ria. "Astăzi vei fi pajul meu!" Abia atunci am avut curaj să mă uit în ochii ei minunați, verzi, stră­lucitori ca frunza pomilor să­rutați de roua dimineții. Privirea ei mă sidera. În clipa aceea am fost parcă fermecat și am devenit dintr-odată vor­băreț, de nu mă mai puteam opri. I-am povestit de pie­sele pe care le-am văzut la tea­tru și de actorii pe care i-am cu­noscut la res­tau­ran­tul unde lucra tata, care avea un separeu special pentru artiști, unde le satis­făcea toate gusturile culinare.

- Maria a cântat în restaurantul în care lucra tatăl dumneavoastră?

- Maria a cântat în multe locuri în București. Tata a lucrat la "Calu Bălan", la "Caru cu bere" și la "Ci­na". A fost prezent peste șaizeci și cinci de ani în res­taurant. A început ca ucenic, apoi a fost picolo, ospă­tar, și a urcat toată scara ierarhică, până a ajuns șef de sală. În toți anii aceștia a căpătat înțelepciunea de a-i asculta și înțelege pe toți cei care călcau pragul lo­calului unde lucra. Și, mai ales, pe artiștii ale căror în­tâl­niri se petreceau pe atunci, cel mai adesea, în cârciumioare, ce aveau un farmec deosebit.
Maria a cântat la "Caru cu bere", sezonier. Ea avea uneori reprezentații la câte cinci, șase restaurante în aceeași seară, mergea de la unul la altul, o așteptau oamenii, și mulți veneau la restaurant special ca s-o as­culte cântând. Acolo unde cânta Maria Tănase, și în­ca­sările erau întotdeauna mai mari. Tata mi-a pre­zen­tat mulți actori și cântăreți. Așa i-am cunoscut pe Alexandru Critico, Pop Marțian, Nae Roman, Bim­bo Mărculescu, Florin Vasiliu, Marcel Anghelescu, Ionel Fernic, pe Fărâmiță Lambru, mereu cu țigara Mă­ră­șești lipită în colțul gurii, pe Nelu Busuioc, pe Fănică Luca și pe mulți alții. Tata a fost un mare iubitor al oa­menilor cultivați, al artiștilor. I-a ocrotit cât a putut. Nu era un simplu ospătar. Era om citit. Când s-a în­surat, a adus ca zestre un geamantan de cărți. Eu m-am născut cu Eminescu în casă, și în clasa a cincea știam mai mult de douăzeci și cinci de poezii pe de rost. Când aveam oaspeți, la rugămintea părin­telui meu, trebuia să recit în fața lor. Sora lui tata, tanti Mărioara, a studiat Conservatorul la Atena și a cântat la Neapole și Roma, unchiul Pavel și-a câștigat traiul cântând la balalaică. Așa că este de înțeles, cumva, și nu e de mirare, că n-am ajuns, nici eu, reparator de pompe, ci am început să cânt, să scriu poeme, piese de teatru și să compun muzică.

Pajul concediat

- Ați cântat și în fața Mariei Tănase?

- Da, am cântat chiar la acea primă întâlnire, când după ce m-a întrebat ce-mi place să citesc, ce piese de teatru și ce spectacole am văzut, mi-a spus că am să fiu pajul ei, într-un spectacol pe care tre­buia să-l joace chiar în acea seară. Dar pâ­nă să-mi propună rolul, m-a testat, s-a asigurat că o să mă descurc, că o să fiu capabil să-i dau un buchet de flori și să spun la momentul potrivit fraza: "Sunt fericit să vă văd, Ducesă. Primiți aceste flori, care simbolizează dra­gostea pe ca­re v-o port." La prima încercare, în loc de ducesă, am zis "coană prințesă", ceea ce a făcut-o să râdă cu lacrimi, apoi am repetat până am știut bine rolul. Țin min­te că după aceea a scos o țigară din­tr-o tabacheră cu încrustații aurite și, cu miș­cări încete și delicate, a apăsat-o puțin, apoi a fixat-o într-un port-țigaret argintiu foarte lung, ce răspândea reflexe liliachii, fiindcă de-a lungul lui se observau peta­lele unei mici tămâioare ieșite în relief. Eu mi-am intrat imediat în rol și, ca un adevărat paj, am luat repede bricheta care era în apropiere și i-am aprins țigara. După aceea, doamna a tras cu sete un fum și mi-a mulțumit cu o înclinare ușoară a capului, în vreme ce rotocoale subțiri îi atin­geau borul pălăriei...
În tot răstimpul pregătirii mele teatrale, la poarta casei aștepta o mașină. Doamna Maria mi-a dat să duc în ea un buchet mare de crizanteme, zicând: "Să ai grijă, să nu le lovești, că sunt așa de fragede, scum­pele mamii, se frâng cât ai clipi din ochi".
Am dus florile la mașină și nu mai puteam de bucurie. Înainte să ies, m-a sărutat pe frunte și atunci am fost învăluit de parfumul ei. Ce-mi trebuia mai mult? M-am crezut în rai. Mă și gândeam la ce vor spune ve­rișorii mei și delurenii din Vâl­cea na­tală, când vor auzi că am jucat în rolul de paj, în spec­tacol cu marea ar­tistă Maria Tănase. Numai că fericirea mea n-a durat mult. Ziua care începuse pentru mine atât de promițător s-a sfârșit cum nu se poate mai trist. Exact în mo­men­tul în care mă așezasem, plin de im­portanță, în mașină, lângă Ma­ria Tănase, lângă noi s-a oprit cu scrâș­net de frâne o altă ma­șină. Din ea a co­borât o femeie gră­sană, de mână cu o fe­tiță îmbrăcată ca un îngeraș. Femeia s-a scuzat că a în­târziat și eu am încremenit când am au­zit-o pe doamna Maria spu­nân­du-mi, în­curcată cumva, că va trebui să cobor din mașină, pentru că tocmai a sosit fetița care juca, de fapt, rolul pa­jului. "Rolul pe care ai să-l joci tu... ți-l păstrează Dum­nezeu", mi-a mai zis Doamna Maria, după ce i-am sărutat mâna și după ce m-a mângâiat pe păr, uitân­du-se lung la mine. Cu ochii plini de lacrimi, am ur­mă­rit mașina care se înde­părta. Cea mai fericită zi din viața mea deve­nise, într-o secundă, cea mai neagră.

- Ați revăzut-o pe Maria Tănase după aceas­tă întâmplare?

- Da, de multe ori, pentru că aveam niște colegi care locuiau lângă casa lui Ion Coandă Tănase și treceam adesea în curtea lui. De multe ori l-am ajutat prin gospodărie, la gră­dinărit, și o vedeam și pe Maria, care apărea din când în când pe-acolo. Mult mai rar decât i-ar fi plăcut tatălui ei, care se plângea că o vede prea puțin. Îmi amintesc de o zi în care ne-am în­tâlnit tot în căsuța cu pridvor a lui Ion Coandă Tănase. Maria era parcă su­părată, întristată, și mi-a zis să-i cânt ceva vesel. I-am cântat două melodii pe care le învățasem de la bunica mea din Dealul Viilor: "La fântâna de la Dealu" și "În poiană la Be­janu". S-a înveselit imediat, pentru că nenea Ora­ces­cu, acela care mă dusese prima oară în gospodăria lor și care era și el de față, a făcut niște glume care se potriveau cu textul cântat de mine. Doamna Maria a râs, apoi m-a bătut pe spate și m-a învățat cum să stau drept atunci când cânt. Și mi-a spus că-i place timbrul vocii mele. Apoi mi-a mai zis să nu părăsesc cântatul și, cum se apropiau sărbătorile de iarnă, să vin cu prietenii mei la colindat și la "arat" cu Plugu­șorul, printre straturile de flori ale tatălui ei, ca să aibă recoltă bună în anul care va veni.

Cu plugușorul, prin grădină

- Și v-ați dus...

- Da, am fost. Iar ea și invitații ei au fost mul­țumiți de noi. Atunci când am ajuns în casa din Livedea cu duzi, Maria era înconjurată de prieteni. Erau de față soțul ei, Baronul, cum i se spunea lui Clery Sachelarie, Nelu Busuioc, Fărâmiță Lambru și impresarul ei, Gaby Michailescu. Pregătisem un Plu­gușor ca lumea. L-am re­petat cu multă vreme îna­inte, în curtea bisericii Do­broteasa, unde era o în­grijitoare, Tanți Madama­na, care ne-a dat câteva fuioare de câ­nepă, ca să ne facem bice cu pocnete tari. Cons­tan­tin Leca, pri­e­tenul meu, care era ve­cin cu tatăl Mariei, a pregătit pluguțul cu cormană din placaj, cu trupiță și cuțit, așa cum trebuie. Tot el "l-a con­dus" și a trecut apoi cu el prin­tre răzoarele de flori și printre serele lui Ion Coandă Tănase, în vreme ce oaspeții Mariei ne ascultau urarea recitată din toată inima. Dar când să ajungă în fața pridvorului, nu știu cum s-a întâmplat, că Leca s-a împiedicat ori a alu­necat pe zăpadă și a căzut. Cineva dintre cei de față a spus râzând că a căzut ca vițelul la poarta nouă, dar coana Maria, ca să salveze situația, l-a mângâiat pe Leca, l-a pupat și a zis că sigur e vorba de "vițelul de aur" și că acela e un semn că va veni un an bun pentru comerțul cu flori al tatălui ei. Apoi ne-a ome­nit, ne-a dat bani și mâncare, nuci și colaci cu miere, covrigi și baclavale, iar pe mine m-a rugat să-i mai cânt o dată "La fântâna de la Dealu", care-i plăcea. Nelu Busuioc m-a acompaniat atunci.
Așa era Maria întotdeauna, știa să binedispună pe toată lumea, să bucure printr-un gest ori printr-o vorbă și pe cel mai amărât om. De multe ori, își dădea toți banii celor mai necăjiți. Spre supărarea impre­sarului ei, Gaby Michailescu, îi lăsa pe studenți și pe cei care n-aveau bani de bilet să intre gratis la spec­tacole, trimițându-le invitații semnate cu rujul de buze. Niciodată nu știa cât câștigă, n-o interesau ba­nii, ci doar bucuria oamenilor. De câte ori nu și-a îm­părțit și hainele unor femei sărmane! Când se auzea în mahalaua Cărămidarilor (de fapt, Cărămi­zarilor îi ziceau oamenii) că Maria a venit la casa tatălui ei, se umplea curtea de oameni. Trebuia să lege câinii în spa­tele ogrăzii, ca să nu-i împiedice pe cei care voiau s-o vadă ori să ceară vreun ajutor de la ea. Nimeni n-a plecat de la poarta ei fără să primească ceva. A fost o femeie darnică, bună la suflet, de aceea au iubit-o toți. Ea a cântat pentru omul de rând, cu o dă­ruire care atrăgea și te făcea să vrei s-o mai vezi. Până când s-a stins, adică din 1956, când am cunos­cut-o, și până în 1963, am fost prezent la toate spec­tacolele pe care le-a dat în București, n-am lipsit la ni­ciunul. Am întâlnit-o de­seori în casa pă­rintească din strada Livedea cu duzi și am urmat-o ca un paj adevărat, așa cum m-a pregătit ea pentru rolul acela pe care n-am mai ajuns să-l joc, dar după care mi-am ordonat întreaga viață.

Perna cu trandafiri

- O întrebare de final: ce anume o făcea pe Ma­ria Tănase să fie atât de spe­cială, încât toți cei care o vedeau ră­mâneau îndră­gostiți de ea?

- Era de o simplitate enormă, nu era sofisticată și artificială, cum sunt multe artiste din ziua de azi. Era frumoasă, era naturală și avea o distincție care o plasa deasupra ființelor comune. Îi plăceau bijuteriile deli­cate, dacă purta cercei, nu mai punea brățări și co­liere, nu era împo­poțonată. Cel mai mult îi plăcea o broșă simplă, din aur, cu steluțe de mărgăritare, pe care o purta destul de des. Avea o ener­gie ex­traor­di­nară, trecea ușor și cu re­peziciune de la un subiect la altul, fără să uite ceva din ceea ce s-a vorbit. Se îm­brăca simplu, cel mai adesea în haine de culoare albă, iubea mult albul și, când a fost bol­navă, a și cerut să fie înmor­mân­tată tot în­tr-o rochie albă și să aibă la cap o pernă cu petale de trandafiri din grădina tatălui ei. Dar mai presus de toate, cred că prin­cipala ei calitate a fost aceea că s-a dăruit până la ultima suflare ca să aducă bucurie altora. Și asta se simțea, ori de câte ori cânta. A fost o întruchipare a bucu­riei.
Mai știu că nu-i plăceau deloc doc­to­rii. Cam de prin 1961 a început să se simtă câteodată rău și stătea me­reu la soa­re, spera și spunea că soarele o va vin­deca. Din pă­cate, în 22 iunie 1963, în ziua solstițiului, în ziua cea mai lungă a anului, când soarele este cel mai pu­ternic, "Pasărea Măiastră" și-a început zborul în eter­nitate. Iar eu am rămas ca un paj credincios, să-i cins­tesc amintirea.