Un vis de copil
Pe bunicul cel mult iubit îl dureau foarte tare picioarele. Când mergea la plimbare cu el de mână (să tot fi avut șapte-opt ani), bătrânul pășea încet, cu sfială, oftând. Așa s-a plămădit în inima micului Nicolae un vis: să-și vindece el bunicul. Să-l ducă departe de lume, într-un loc frumos și ferit, lângă o biserică mică, unde niște călugări să-i tămăduiască picioarele.
Peste visul acesta s-au așternut, ca un praf subțire, anii adolescenței și ai tinereții. Bunicul s-a dus la Domnul, iar băiatul de odinioară a studiat teologia, apoi a fost hirotonit preot, ca să slujească Mântuitorului și oamenilor. Dar oricâtă râvnă punea în fața altarului, înlăuntru îl mistuia visul copilăriei - să ridice un așezământ în care bătrânii amărâți și bolnavi să-și poată alina suferințele. O mânăstire pusă în slujba sărmanilor, cu biserică, preoți și maici. Un loc de tămăduire, nu doar pentru durerile trupului, ci și pentru tristețile sufletești. Și unde ai putea să găsești alinare mai grabnică decât la Domnul?
"În 1997, aveam 37 de ani. Eram preot aici, în sat, la Glimboca, în plină putere a vârstei, și-mi doream enorm să fac acel așezământ social-monahal visat în copilărie, în care măicuțele să le poarte de grijă bătrânilor. Deși, sincer să fiu cu mine și cu cei care vor citi aceste rânduri, la început nu am crezut că o lucrare ca aceasta cere o implicare așa de mare. Dar cere. Te secătuiește, și de puterile fizice, și de puterile psihice. Să ai atâția oameni pe care să încerci să îi ocrotești într-un fel sau altul e foarte frumos, dar și foarte greu. Dacă îți pasă de ei, dacă vrei să îți iasă în drum zâmbind, asta te epuizează, pur și simplu. Eu îi spun toate acestea lui Dumnezeu, sara, când povestesc cu El, și întotdeauna primesc repede răspunsul "Ce ai vrut din toată inima, aia ai primit de la Mine!". Și atunci nu mă mai plâng, pentru că acesta este adevărul. Asta am vrut, și Domnul mi-a dat exact ce am cerut. Milimetric! Iar când Dumnezeu îți dă de lucru, tu nu trebuie să zici nu, trebuie să zici da! Că, dacă pici, tot El te ridică, nu te lasă. Când vrei să faci ceva din tot sufletul și din toată inima ta, Dumnezeu nu te abandonează, nu te părăsește în veci, ci te ajută până la capăt și dincolo de el. Dumnezeu este cel care te pune în situația să crezi și, după ce ai crezut, trebuie să arăți tu cât de tare e credința ta în El.
Să știți că cel mai frumos, dar și cel mai ostenitor lucru de pe pământ este să faci bine omului. Pare simplu să dăruiești, să faci milostenie, dar nu întotdeauna cel care primește știe cum să primească... Și atunci tu, cel care dai, te dezamăgești, dacă nu ai credință destulă, și renunți să faci binele. Dacă o clipă Dumnezeu te lasă singur, atunci apare deznădejdea, întristarea. De aceea, nu trebuie să te agăți de binele pe care-l faci, sau să ceri pentru el vreo răsplată de la oameni. Numai de la Dumnezeu. Și trebuie să te gândești că nu e ușor nici pentru cel care primește darul. De multe ori, tu ești mai motivat decât el. Pe când el se poate trezi miluit, dar fără să știe ce să facă cu darul primit de la tine, cum să reacționeze față de el și față de tine."
Povestea unui blestem
Cu sute de ani în urmă, la Glimboca s-a oprit din drum caleașca unui episcop. Vlădica îl căuta pe părintele satului, cu care era prieten bun. Nu l-a aflat acasă, iar preoteasa i-a spus că-i plecat în pădure, după tulpini uscate, ca să lege cercurile butoaielor. Era vremea țuicii și părintele era om gospodar. Născut și crescut chiar în sat, avea vite, pământuri și acareturi, care-l țineau prins cu munci, câte era ziua de lungă. Ajuns spre seară acasă, părintele l-a poftit pe vlădică la un pahar de vorbă. Cât stăteau la taifas, argații preotului au aprins focul în șură, la cazanele în care urma să fiabă țuica. S-o fi făcut noapte, cât au pus cei doi țara la cale, iar căldura și câteva pahare îi vor fi dezlegat preotului limba. Fără să cugete prea mult, la un răstimp i-a zis vlădicăi - "Prea Sfințite, să vii acum să-ți arăt cum curge mirul din pântecul Sfântului Dimitrie!" Mirat, episcopul l-a urmat pe părinte, crezând că-l duce în biserică, să-i arate vreo icoană minunată, așa cum văzuse, adesea, în drumurile sale prin sate. Nu mică-i fu mirarea când preotul a luat-o pe după casă, drept spre șură. Prin poarta largă, se vedeau argații robotind în jurul cazanului pântecos, din care începuse să picure țuica. Popa a râs, l-a bătut pe vlădică pe spate, așa cum făcea cu țăranii lui, arătându-i cu degetul - "Iaca, mirul, cum se prelinge încet din alambic!"
Vlădica s-a oprit în loc ca trăsnit. Știa de glumă, dar nu putea cuprinde cu mintea râsul de cele sfinte. Fără să zică nimic, l-a lăsat pe popă în gura șurii și a plecat spre trăsură. S-a urcat în ea fără să-și întoarcă capul și... dus a fost. Arătând cu mâna spre sfântul lăcaș care se pierdea în zare, i-a spus vizitiului: "Să dea Bunul Dumnezeu ca niciodată, aici, la Glimboca, să nu mai ajungă preot un fiu al satului! Că iacă ce se întâmplă: strâng avere, se lipesc cu sufletul de pământ și lasă la o parte rânduielile sfinte."
Trăsura a dispărut înghițită de noapte, dar blestemul episcopului a rămas lipit de biserică. Au trecut veacuri de atunci, iar de sfântul lăcaș al glimbocenilor s-a ales praful. Țăranii au părăsit vatra satului și și-au durat casele mai devale, departe de dealuri. Povestea blestemului a rămas însă în amintirea lor, legată de locul pe care fusese ridicată vechea biserică. Toți preoții care s-au ridicat apoi din sat și au vrut să se întoarcă la Glimboca, ca slujitori, neținând seama de blestem, au sfârșit năpraznic. Doi dintre ei au ajuns chiar să-și pună capăt zilelor, iar alții au murit înainte să slujească în sat Sfânta Liturghie. Până într-o zi...
Două "cazuri"
Când am ajuns la Glimboca era încă iarnă, dar colții frigului nu mai aveau putere. Soarele zbicise pământul, dând la iveală iarba crudă și firavă.
Așezământul e ridicat chiar pe locul vechii vetre a satului, la poalele unor dealuri de o frumusețe aparte. Peste ele se întinde nestingherită liniștea, spartă, arareori, de țipătul vreunei păsări sau de clopotele bisericuței de lemn, ridicată de părintele Nicolae, chiar la intrarea în curtea așezământului. O "anexă" a raiului pe pământ, în care bătrânii vin să se roage și să-și adune sufletul în tihnă.
Un zâmbet
Măruntă, zglobie, cu o vioiciune neobișnuită pentru vârsta ei, doamna Maria mi-a atras atenția de cum am văzut-o plimbându-se prin parcul așezământului. Am intrat în vorbă, firesc, fără urmă de protocol. S-a prezentat singură: "Sunt de profesie ingineră chimistă, de loc din Timișoara. Vă întrebați, poate, ce caut într-un așezământ monahal. Să știți că n-am plecat de-acasă de rău, ci pentru că locul ăsta m-a fermecat. Mi-a furat de la început inima. E un loc în care mă regăsesc cu trăirile mele de-acum. La Timișoara am fata, ginerele și nepoții, care sunt deja mari, la facultate. Sunt foarte legată de ei. Am acolo o cameră a mea, care mă așteaptă, dar mai mult de o săptămână nu pot sta în oraș, pentru că nu îmi găsesc liniștea. Când mă întorc aici, simt că mă refac sufletește. Am venit în vizită acum un an și nu am mai putut să plec. Eu, deși încă îi spun acasă locuinței din Timișoara, am sufletul lipit de locurile acestea. Să vedeți câtă frumusețe aduce aici primăvara! Toți pomii se albesc de flori! De la fereastra mea văd tot timpul pădurea, care mă duce cu gândul la rai. Să o vedeți apoi vara! Mă plimb mereu prin ea. Și dacă ar fi doar aceste plimbări și ar fi de ajuns să nu-ți mai vină să pleci. Dar, mai presus de toate frumusețile locului, e dragostea pe care o simțim. Părintele Nicolae, împreună cu ceilalți părinți și cu măicuțele mânăstirii, au grijă mereu să avem ce ne trebuie. Nu doar trupește, ci și sufletește. Inima lor ne e deschisă tot timpul. Și ne sprijinim foarte mult și între noi. Când văd câte o bătrână plângând, mă duc repede la ea și încerc să o mângâi. Vorbesc cu ea, o ajut să-și depășească tristețea, zâmbesc. Mă bucur că sunt de folos. Asta îmi alungă singurătatea. Fac bine cât pot și asta îi dă vieții mele un rost. Bătrânii au mai multă nevoie de dragoste decât de pâine. Dar cine mai are vreme de ei? Cine să-i mai strângă în brațe? Eu cred că Dumnezeu are cu mine un gând. Menirea mea a fost să vin în locul acesta, ca să-mi aflu un rost sufletesc. Să împărtășesc și cu alții bucuria pe care o simt."
Ultima haltă
Domnul Marian e înalt și uscățiv. O privire melancolică, de adolescent visător, se ițește din spatele ochelarilor cu ramă groasă. Viața a trecut peste el cu puterea unei șenile de tanc. A fost căsătorit, a divorțat, apoi s-a recăsătorit, dar noua soție l-a părăsit, după ce i-a dăruit o fată - lumina sufletului lui. Când ea s-a îmbolnăvit grav, de inimă, și-a vândut tot, până la ultimul scaun din casă, ca să o trateze. Dar după ce s-a văzut vindecată, fata a plecat la mama ei, care muncește în Spania. Domnul Marian a ajuns om pribeag. Încotro să-și îndrepte pașii? A umplut un caiet studențesc cu toate adresele caselor de bătrâni găsite pe internet. Dar nimeni nu putea sau nu voia să-l primească. La unele azile ar fi trebuit să vorbească germana, la altele maghiara, iar pentru altele, unde se vorbea românește, nu avea o pensie destul de mare. Până când l-a găsit pe părintele Nicolae, care i-a spus scurt: "Unde mănâncă 40 de oameni, mai poate mânca încă unul! Hai!". Și a venit. "Când am ajuns aici, am spus că nu e adevărat. Vă spun sincer că nici acum nu-mi vine să cred că există asemenea condiții și asemenea oameni. Atâta bine, fără ca cineva să aștepte, în schimb, mulțumiri. Poate că pâine albă se mănâncă și în altă parte, dar aici e pâine dospită cu suflet, pâine coaptă și împărțită cu drag. Despre asta e vorba. Despre faptul că ține cineva și la tine, că-l simți aproape, că nu mai ești un câine aruncat în drum. Credeți-mă, singurătatea la bătrânețe e groaznică. Poți să ai o comoară de aur, dacă n-ai pe cineva care să-ți pună mâna pe umăr și să te întrebe, zâmbind, ca aici: «Ești bine, domn' Marian?», «Mulțumesc, sunt bine, părinte!», asta e! Cel mai tare ne e frică la bătrânețe de boală, de sărăcie, dar mai ales de singurătate. Iar în locul ăsta eu nu sunt singur. Unde să mai plec de aici? Mă cheamă fata, în Spania, că acum și-a găsit loc de muncă. Nu mă duc. Mă bucur că nu mă uită, dar locul meu e aici. Asta e ultima haltă din viața mea".
Cum se rupe un blestem
Pe dinlăuntru, biserica pare învelită într-o lumină aurie, care curge din pereții de lemn de brad, din frumusețea simplă a icoanelor. E mică și liniștită și primitoare. Te poți cuibări în ea ca acasă, o poți lăsa să-ți prindă obrajii în palme. Întregul lăcaș a fost lucrat aici, în așezământ. Au luat fiecare copac și l-au trecut prin mâinile lor, cât să prindă drag de el, ca să-l închine mai apoi lui Dumnezeu.
"Am făcut o biserică astfel încât atunci când intri în ea, să nu te impresioneze poleiala de aur, ci să te impresioneze spiritul ei, Duhul Sfânt! Să simți că e prezent Dumnezeu acolo. Iar lemnul dă acest iz fantastic, pentru că e cald, e viu. Eu sunt convins că Dumnezeu este prezent aici", spune părintele Nicolae.
Ne aflăm la doar câțiva metri de locul în care, cu veacuri în urmă, se ridica bisericuța de lemn a vechiului sat, bisericuța de care s-a lipit blestemul episcopului.
"Cu blestemul acesta s-a întâmplat ceva minunat. Când am început să slujim aici, la așezământ, sfânta liturghie (avem trei preoți călugări care oficiază în fiecare zi), eu mi-am dat demisia din funcția de preot paroh al satului Glimboca, ca să mă pot ocupa numai de bătrâni. Și în locul meu, cine credeți că a venit? Un părinte care e fiu al satului, născut și crescut în Glimboca. Sunt cinci ani de atunci și nu i s-a întâmplat nimic! Blestemul s-a rupt! În adâncul meu, eu eram convins că din momentul când vom sluji neîntrerupt Sfânta Liturghie, blestemul se va rupe. Nu știu dacă ați văzut icoana aceea unde un înger suflă într-un tăciune, doar-doar mai sare o scânteie din el, simbol al focului iubirii dumnezeiești. Ei bine, locul ăsta este plin de Harul lui Dumnezeu. Un înger a stat aici sute de ani în așteptare, ca cineva să vină și să reaprindă flacăra credinței și a dragostei față de oameni. Că tot ce este aici, e făcut din dragoste de Dumnezeu și de oameni".
Două icoane
Părintele Nicolae Rădulescu e convins că Domnul îl ocrotește și-i trimite ajutor, în orice împrejurare s-ar afla. Chiar dacă, uneori, i s-a părut că se află în situații fără ieșire.
O astfel de întâmplare s-a petrecut în primii ani, atunci când trudea la ridicarea bisericuței. Un pictor evlavios a venit și i-a propus să-i zugrăvească iconostasul. A cerut foarte puțini bani și nici nu i-a impus părintelui vreun termen de plată. "S-a întâmplat într-o vară, îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Pictorul mi-a telefonat, rugându-mă să-i dau 200 de euro, în contul picturii pe care urma să o facă. Aș fi vrut să-i dau, dar nu aveam de unde. M-am dus atunci sub nuc, lângă lac - era o zi frumoasă de vară - unde e o băncuță pe care mă mai odihnesc. Am început să mă frământ și să mă rog. M-am gândit că, în ultimă instanță, merg până la socrul meu și-i cer să mă împrumute. Și când mă perpeleam eu așa, pe poarta așezământului a intrat un tânăr. Mi-a spus că are ceva pe suflet și am mers la biserică, unde mi-a povestit păsul lui. Iubea o fată, dar nu puteau fi împreună, pentru că părinții nu erau de acord. Și, privind la iconostasul care era în lucru, m-a rugat să primesc o donație pentru două icoane, una în numele lui și cealaltă în numele fetei. «Vedeți, părinte, eu nu mai trag nădejde să fiu cu iubita mea alături în această viață. Dar o să fim împreună aici, prin cele două icoane, care vor sta una lângă alta pe catapeteasmă. Să știu că măcar atât, două icoane dintr-o tâmplă de biserică sunt simbolul iubirii noastre neîmpărtășite». La final, m-a întrebat cât costă. Eu i-am răspuns că nu avem niciun fel de taxe și să dea cât vrea și cât poate. Atunci a scos din buzunar exact 200 de euro și m-a întrebat dacă sunt de ajuns. Erau chiar banii pe care mi-i ceruse pictorul iconostasului. Am înlemnit și l-am întrebat: «Tu ești om sau ești un înger trimis de Dumnezeu?». Băiatul s-a speriat, pentru că și eu am fost necontrolat. Apoi i-am povestit de tot zbuciumul meu, care-și aflase dezlegare într-un chip atât de minunat, iar el a rămas marcat de lucrarea asta dumnezeiască".
(Fotografiile autorului)
Așezământul "Sfânta Treime" îngrijit de părintele Nicolae Rădulescu ar avea nevoie de o măicuță cu pregătire medicală (doctoriță sau asistentă). Dacă printre cititorii revistei noastre se află o astfel de călugăriță, ea îl poate contacta pe părintele la telefoanele 0766/24.99.55, 0728/55.71.35 sau îi poate scrie pe adresa: Așezământul Sfânta Treime, comuna Glimboca nr. 541, județul Caraș-Severin sau la adresa de e-mail: nicolae.radulescu@casa-de-batrani.ro.